Furați de modernitatea năvalnică a globalizării și digitalizării, cu șocurile și solicitările lor, oamenii tind să uite cadrele profunde ale vieții lor. Se asumă doar la ocazii că fiecare are un trup și o minte care-l leagă de comunități ce duc în urmă, în adâncimea istoriei. Cultura tradițională este prima trecută în muzeu. Iar la noi, dincolo de impresia stăruirii în rural, estomparea acesteia este mai pronunțată ca urmare a două carențe.
Reconstituirile precise ale culturii tradiționale, prin cercetări de teren, sunt rare. Se face prea puțină investigație factuală. Până și în istorie, o investigație pe baze arhivistice complete, cum a întreprins la un moment dat David Pordan pe cazul țărănimii ardelene, abia dacă mai are continuatori. La drept vorbind, o istorie scrisă prin exploatarea documentelor de arhivă a celor o sută de ani ai României nu a apărut nici la Centenar. S-a publicat ceva, dar în alte țări. În plus, atunci când se dă atenție culturii tradiționale, se amestecă analize cu genuflexiuni în fața unuia sau altuia, încât reconstituirile devin tacit un fel de propagandă.
Citeste mai departe » |