Arhiva de stiri pentru tagul democratie

Am încheiat articolul anterior cu observația că „nu altcineva decât Henri Kissinger a arătat, pe bună dreptate, că abia revitalizarea suveranității naționale este viabilă. <În acest moment al istoriei, aceasta ar fi modernizarea sistemului westphalian informat cu realități contemporane> (World Order, Penguin, New York, 2014, p.373). Geopoliticieni germani și francezi arată, la rândul lor, că suntem în fața unei lumi cu trăsături noi față de cea a ultimelor decenii – o lume care are nevoie de concepții noi”.

În multe locuri și modalități se omagiază eroi – întruniri, muzee, monumente, monografii, creații literare, muzicale, plastice și altele. Se și recunoaște că eroii au pus în mișcare lucrurile și au dus societățile înainte.

Democrațiile în care trăim proclamă în constituții egalitatea juridică a cetățenilor. Ele își asumă că fiecare își are soarta în mână și că meritul decide. Mobilitatea verticală este astfel posibilă.

Cunoașterea lumii presupune orizonturi deschise sau, măcar, deschiderea lor. Este, de altfel, veche constatarea că altfel se favorizează erori. Să ne amintim, de pildă, că dezastrul anilor treizeci a început, între altele, cu conflictul viziunilor eronate. Una era aceea că, în esență, lucrurile în societăți pot continua așa cum sunt. Alta, că totul ar fi demn să i se dea foc. Nu insist asupra radicalismului distrugerii, din Mein Kampful lui Hitler, care a fost culminația.

Democrația are accepțiuni normative. Cel mai des se invocă „democrația ca formă de viață” (John Dewey, Ethic of Democracy, 1898), care semnalează două adevăruri: pe de o parte, democrația nu se reduce la alegeri periodice și, pe de altă parte, ea presupune morala respectării celuilalt. Dacă aceste adevăruri nu contează, atunci se ajunge la „democrații de castă” sau „dictatoriale” – oricât de paradoxal sună.

Dincolo de neajunsurile lumii, ne asumăm mereu că în orice situație de viață ceea ce stabilesc cetățenii maturi și liberi prin comunicare este soluția înțeleaptă. Numai că, astăzi, tocmai împotriva acestei viziuni se adună forțe. Ofensiva lor afectează democrația ca instituție și, mai profund, individul, care votează.

Imaginile cu rezistii care isi bagau mainile in sacii cu buletine de vot de la sectorul 1 este halucinanta. In timp ce Iohannis ne explica periodic cum e cu statul de drept, cu „valorile si principiile”, reprezentantii USR isi bagau mainile pe sub fusta democratiei. Felul in care au incalcat toate regulile de competitie electorala loiala va avea, sper, consecinte juridice.

Reprezentanții unor democrații ce s-au dovedit funcționale, dar care nu acceptă Raportul Matic (2021), sunt puși la zid că nu ar respecta valorile europene. Rămâne, însă, discutabil dacă modificări de antropologie naturală și relativizarea familiei sunt valori europene, în accepțiune precisă. Nici un părinte fondator al Europei nu a spus așa ceva!

De necrezut cât de mult a început să semene Franţa cu sora ei latină mai mică, România ! Acum aproape 200 de ani, paşoptiştii întorşi de la studii făcute la Paris au început modernizarea (şi europenizarea) României. Azi, după integrarea în NATO şi în UE a fostelor ţări comuniste din Estul Europei sub bagheta americană, prin NATO dar nu numai (FMI, Banca Mondială, ONU, OMS, bănci…), democraţiile din Vestul Europei încep să semene surprinzător de mult cu cele din Est. Iar controlul american, până mai ieri neafişat, asupra întregii Europe s-a văzut foarte limpede, ca într-o piesă de teatru, la prima vizită a noului preşedinte american în Europa, cu întâlnirile sale din Marea Britanie, de la Bruxelles, înaintea celei de la Geneva cu Vladimir Putin.

Alegerile regionale şi departamentale din Franţa de la 20 iunie 2021 confirmă dezastrul anunţat al democraţiei din această ţară. După revoluţia culturală din SUA (asemănătoare cu Revoluţia culturală a lui Mao, în China, între 1966 şi 1976), eşecul alegerilor prezidenţiale americane din 2020 (fraudate ?, contestate sigur şi încă indecise de fapt, se tot renumără voturi), încă una dintre cele trei mari democraţii tradiţionale dă semne serioase de oboseală, poate chiar de moarte clinică.

Actuala președinție americană a redeschis discuția despre democrație. În discursul inaugural din fața Congresului american (ianuarie 2021), Joe Biden a spus că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocative sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum”, că „democrația este fragilă” și a chemat la unitate în cadrul democrației. Președintele american a mai spus că puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva celor de altă părere.

Dificultățile acestor ani sunt neobișnuite. Se agravează primejdiile cauzate de viruși ce vin din direcții multiple: bioarme, încălzirea globală, aglomerații urbane, consumul de animale. Sporesc inegalitățile în societăți dezvoltate, încât ne putem imagina ce este în altele. Un fost consilier al Casei Albe atrăgea atenția că inegalitățile afectează profund șansele noilor generații în democrații (Michael J. Sandel, The Tyrany of Merit. What’s Become of the Common Good, Alan Lane, 2020). Dezorientarea în fața viitorului este perceptibilă, tensiunile cresc, iar curajul unor noi soluții lipsește.

Democraţia aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea Britanie, Franţa, SUA) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc nu e perfect, perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi celebra zicere a lui Winston Churchill, citată de toată lumea – „democracy is the worst form of Government, except for all the others” („democraţia e cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte”) –, pe care avem tendinţa de-a o lua ca pe un adevăr absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie, împreună (mai ales) cu I.V. Stalin şi URSS, şi cu F.D. Roosevelt şi America, l-au bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar acest fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.