Arhiva de stiri pentru tagul america

Se va întâmpla în câteva zile. La capătul unei sesiuni electorale naționale. Klaus Iohannis va fi reales. Oficial, în calitate de președinte al României. Și va primi acest mandat de la popor. Tot oficial. În realitate, a fost desemnat. guvernator peste România. În numele Germaniei. De ce guvernator și nu președinte?

Factorul extern se mișcă cu totul altfel decât se aștepta doamna Viorica Dăncilă. Mașinăria politică a bimotorului franco-german, se știe cu certitudine de mai multă vreme, le acordă susținere lui Dan Barna și, respectiv, Klaus Iohannis la alegerile prezidențiale. Pentru Viorica Dăncilă speranța era ca, din motive de rivalitate, Washingtonul să-și afirme puterea și interesele strategice susținând-o pe ea. Și existau câteva semnale încurajatoare în acest sens. Această speranță s-a năruit. Washingtonul a decis. Se va îndrepta către unul dntre cei doi candidați ai frontului anti-PSD. În aceste condiții, ce-i mai rămâne de făcut doamnei Dăncilă?

Au trecut doi ani şi aproape jumătate de când Donald Trump şi-a început mandatul, s-a epuizat deja mai mult de jumătate din mandat, dar încă nu a reuşit să devină cu adevărat preşedintele SUA. În România, de exemplu, nu a reuşit încă să-l schimbe pe ambasadorul trimis de Barack Obama după Mark Gitenstein, Hans Klemm. Dar ambasadorul democraţilor, Hans Klemm, e doar un detaliu, şi acesta minor, al dezastrului preşedinţiei Trump. Cea mai mare parte a establishment-ului SUA – nu mai vorbim de restul lumii – nu-l recunoaşte pe Donald Trump ca adevărat preşedinte.

După ce a fost cultivat de către sistem ca o pajură nemţească, Klaus Iohannis a ajuns sa fie molfăit în botul lui Patrocle ca o răţuşcă de baie din raionul de chinezării. Piuie doar printr-o găurică atunci când este strânsă, încât ne minunăm de metamorfozarea din pasăre de pradă intr-o jucărie. România, probabil lăsată de către administraţia lui Obama în arendă nemţească, trebuia să creeze în cel mai scurt timp un preşedinte care să satisfacă atât cerinţele Berlinului cât şi pe cele interne ale unei populaţii din ce în ce mai scârbite de lumea politică.

„O minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută.” Aceasta este observația foarte corectă a maestrului propagandei naziste Joseph Goebbels. Consecința supremă și cea mai periculoasă apare atunci când și cel care a mințit începe să creadă în propria minciună. Din acel moment neadevărul scapă oricărui control și domină lumea, deciziile adoptate în baza sa ducând la dezastru absolut. Căci o premisă absolut falsă, conduce la o concluzie absolut falsă. Mai ales când raționamentul aplicat ei este corect.

Identitatea unei țări este multiplă. Adeseori afirmăm: România este o țară euroatlantică. Este adevărat. Din punct de vedere geografic, este sigur europeană. Din punt de vedere al strategiilor și parteneriatelor, dimensiunea atlantică este, și ea, evidentă, mai ales privită din punctul de vedere al alianțelor actuale. Problema este însă că binomul euro/ atlantic se fragilizează.

Sesizând că se pierde teren pe frontul convingerii publicului cu privire la justețea atacului armat americano-britanico-francez împotriva Siriei, specialiștii în manipularea conștiinței publice au creat o nouă teorie menită a conserva susținerea populară pentru politicile neo-conservatoare. Faptul că presupusa utilizare a armamentului chimic de către guvernul sirian nu poate fi explicată logic este minimizat ca importanță, spre a fi împins în prim plan argumentul succesului militar al aliaților occidentali. Căci, vorba Președintelui Reagan, “cu succesul nu te iei de piept”.

Exact acolo unde mergem toți să ne pregătim pentru viață, moartea a lovit din nou. La 14 februarie, la un liceu din Parkland, Florida, în zona metropolitană a marelui Miami, 17 copii au fost vânați și împușcați mortal cu o pușcă de asalt AR-15, alți 15 sunt în stare critică în spitale. A fost al treilea mare masacru în școli din istoria Statelor Unite, după cele de la Blackburg, Virginia, în 2007, 33 de morți și Newtown, Connecticut, 28, în 2012. 17 copii, ultimii adăugați la cei 1.479 morți și răniți, școlari și profesori, de la anul 1760 și până la 14 februarie 2018, tot mai mulți și mai mulți în fiecare secol de atunci încoace.

Cu două caturi şi tot felul de acareturi care mai de care, înălţate peste pământuri şi Ocean, gospodăria transatlantică este de 500 de ani cea mai înaltă, mai cunoscută şi mai vestită din tot „satul universal”. Dar evenimentele din ultimele 18 luni, îndeosebi hotărârea Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, şi alegerea noului locatar de la Casa Albă, au stârnit pe ambele maluri ale apei griji în legătură cu starea relaţiilor transatlantice. Cu o UE tot mai derutată şi un Donald Trump pus tot mai pieziş multora din interesele comune, cum ar fi NATO, Rusia, China, ridicarea Eurasiei, Iranul şi înţelegerile de la Paris privind sănătatea Planetei, continuarea acestor relaţii a intrat în discuţie. Nu se ştie, încă, dacă este vorba de divergenţe structurale, sau de ceva trecător. De factori destabilizatori pe termen lung, sau de o poticneală „pe parcurs”. Şi, mai ales, nu se cunoaşte cum anume trebuie procedat în continuare.

Cei mai buni americani, clasa medie, clasa medie superioară (middle class, upper middle class), oameni cu studii la marile universităţi americane şi din lume ar vrea o Americă normală, nu una imperială, dominatoare, agresivă şi „protejând” mafiotic, contra taxe impuse, toată planeta Pământ. Aceşti americani, cei mai buni americani, vor o ţară banală, la fel ca alte democraţii (Marea Britanie, Franţa) din lumea occidentală. Ce nu par să înţeleagă aceşti minunaţi americani recenţi e că nivelul lor excepţional de viaţă nu poate veni decât de la o Americă imperială, care face războaie cui vrei şi cui nu vrei, care vinde din belşug arme, care conduce NATO în interesul Americii şi care face pe jandarmul global fără să ceară voie pentru asta de la nimeni.

Puterea unui stat nu se măsoară numai în capacitatea economiei sale de a domina pițele lumii, în eficacitatea tehnologiei sale militare, în dimensiunea populației și teritoriului său ori în posibilitățile de a acționa ca centru de iradiere în formarea de alianțe, ci și în atractivitatea valorilor culturale, a modelului său de viață. Vorbim aici de dimensiunea culturală a puterii, alături de dimensiunea ei economică, militară, demografică, tehnologică, geo-economică și geo-politică.