Reteaua Corect
Floriana Jucan

România la CJUE: de la precaritatea profesională la „capitularea loială”

Scris de Floriana Jucan in 09 februarie 2020 la 11:05, in Social. 563 vizualizari Intra in discutie Taguricjue, românia shortlinkhttp://crct.ro/nvEw

În zilele de 20 și 21 ianuarie 2020 s-au desfășurat la Luxemburg, în fața Curții de Justiție a UE (CJUE), audieri în procesul declanșat la inițiativa unor instanțe judecătorești române, având ca obiect interpretarea dispozițiilor dreptului european.

espectivele instanțe au cerut mai ales să se stabilească dacă recomandările din rapoartele MCV sunt obligatorii și dacă înființarea SIIJ este compatibilă cu dreptul UE.

Q Magazine a adresat Ministrului de externe al României, Bogdan Aurescu, câteva întrebări privind poziția și reprezentarea Guvernului în acest proces.

COOPERAREA LOIALĂ CA ARGUMENT PENTRU A ACCEPTA UN MECANISM CADUC ȘI MARGINALIZAREA ROMÂNIEI ÎN UE

Un motiv de divergență între puterea executivă și cea judecătorească privește, așa cum rezultă din pledoaria reprezentantului CSM, poziția față de obligativitatea recomandărilor formulate de CE în rapoartele aferente MCV. Guvernul român (MAE), prin Agentul guvernamental a afirmat că MCV trebuie menținut în baza principiului cooperării loiale în cadrul Uniunii Europene, prevazut de art. 4 alin.(3) din Tratatul privind UE. Fiind indubitabil că MCV, instituit numai cu privire la România și Bulgaria (nici măcar Croației, primită ulterior în UE, nu i s-a impus acest mecanism), plasează aceste țări pe o poziție de inferioritate față de ceilalți membri, înseamnă că, în opinia Guvernului român, cooperarea loială ne obligă la acceptarea unui statut înjositor și discriminatoriu pentru țara noastră în UE.

Guvernul și Agentul său, persoană care coordonează stabilirea poziției naționale la CJUE, au refuzat însă să arate că, în momentul de față MCV este un mecanism caduc. Pe când nu era astfel, sancțiunea pentru neîndeplinirea criteriilor de performanță la care se angajase România era activarea clauzei de salvgardare, aceasta având un termen de valabilitate de trei ani de la data aderarii – respectiv până la 01.01.2010. Cum acest termen a fost depășit, sancțiunea nu mai poate fi impusă. Cu atât mai puțin ar putea fi impuse recomandări cu totul inexistente la data înființării MCV.

Într-un alt studiu al profesorului Adrian Severin, publicat în 2016 și intitulat „Mecanismul de cooperare și verificare (MCV): cadru juridic, abuzuri și remedii”, după ce sunt trecute în revistă textele tratatelor pertinente, se spun următoarele: „Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) reprezintă un instrument juridic prin utilizarea căruia se desfășoară un proces de supraveghere regulată a progreselor pe care România (și Bulgaria) le realizează în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, combaterea corupției și lupta împotriva crimei organizate.  Potrivit „principiului atribuirii”, competența Comisiei europene (CE) de a crea și utiliza un asemenea instrument trebuie conferită prin tratate. În condițiile tăcerii tratatelor, CE poate institui MCV făcând uz de competențele sale implicit recunoscute pentru a-i permite supravegherea îndeplinirii angajamentelor asumate de state (în speță România) prin Tratatele de aderare la UE. Când îndeplinirea acestor angajamente este garantată explicit de clauzele de salvgardare, rezultă că MCV constituie un accesoriu al acestora. În consecință, potrivit principiului accesorium sequitur principalem, MCV își pierde validitatea în momentul în care termenul de validitate al clauzei de salvgardare expiră. Ceea ce în cazul României s-a întâmplat pe data de 1 ianuarie 2010. Cum competențele de control ale CE se exercită sub cenzura CJUE, România poate cere acesteia, la nevoie, constatarea caducității MCV și obligarea UE și statelor membre la respectarea consecințelor acesteia.”

În concluziile acestui studiu se mai arată: „Competența de a organiza și desfășura activități de supraveghere și îndrumare a sistemelor judiciare, în statele membre în general și în România în special, nefiind atribuită prin tratate, legalitatea MCV se bazează exclusiv pe raportul de accesorialitate dintre acesta și clauzele de salvgardare. În virtutea acestui raport, termenul de funcționare al MCV este legat de termenul de valabilitate al clauzelor de salvgardare. Menținerea în funcțiune a MCV în lipsa unei baze legale valabile, respectiv după ce baza sa legală a expirat, chiar dacă este acceptată de autoritățile române, echivalează cu asumarea de competențe de către instituțiile europene în afara tratatelor și prin aceasta, constituind o încălcare a principiului atribuțiunii, reprezentă o încălcare a tratatelor. În atari condiții România este îndreptățită ca ulterior datei de 1 ianuarie 2010, să înceteze orice colaborare cu UE în cadrul MCV, considerând rapoartele CE întocmite în baza „Deciziei din 13 decembrie 2006 privind stabilirea unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției” ca fiind nule și neavenite, aceasta devenind caducă. Acesta nu ar constitui un act de denunțare a vreunui eventual acord între România și UE referitor la MCV (care în orice caz nu ar avea temei în dreptul european, căci CE nu are aptitudinea de a încheia asemenea acorduri cu statele membre), ci un act de constatare a caducității MCV.”  

Așadar nu România încalcă dreptul UE refuzând obligativitatea recomandărilor CE formulate în aplicarea MCV, ci CE îl încalcă insistând să utilizeze un instrument rămas fără bază legală. Nu legile României trebuie judecate de CJUE, ci actele CE. Ne întrebăm cum se poate coopera loial pentru menținerea în viață a unui instrument care nu mai are valoare juridică? Tocmai cererea de a-l menține este un act lipsit de loialitate; atât față de România, cât și față de ordinea de drept europeană. 

Dacă „obiectivele de referință” ale MCV ar fi compatibile, convergente și congruente cu Tratatul privind funcționarea UE (TFUE), toată discuția ar fi inutilă întrucât Comisia Europeană, în calitatea sa de gardian al tratelor, poate declanșa procedura de infringement (neindeplinirea obligatiilor), prevăzută de art. 258 din TFUE, împotriva Romaniei, fără a mai avea nevoie de alte instrumente.  Dacă nu ar fi așa, înseamnă că MCV stabilește sau urmărește obiective în afara tratatelor UE, cea ce l-ar face ilegitim. Insistența CE în păstrarea MCV dovedește tocmai faptul că tratatele UE nu îi permit cenzurarea și sancționarea României, fapt pentru care are nevoie de pârghii aflate în afara dreptului UE.

În observațiile scrise ale României, care reflectau și poziția CSM, se mai arăta că MCV funcționează deja de 13 ani și că menținerea fără limită de timp a unui astfel de control constituie o înfrângere a principiilor fundamentale ale dreptului UE, cum ar fi cel al securității juridice. Sesizarea acestor aspecte nu afectează cooperarea loială în interiorul UE, ci dimpotrivă ajută la aplicarea echitabilă a dreptului UE, afirmând totodată drepturile României în cadrul UE. Este, oare, neloial să îți afirmi drepturile? 

Iată, însă, că, Agentul guvernamental român a înțeles ca prin intervențiile sale să permită ultra activitatea MCV, pe când observațiile scrise și depuse anterior plecau de la ideea de a înlătura cu totul MCV – un mecanism atitpic ce potențează ideea „Europei cu doua viteze”. Să fie vorba aici de ignoranță sau de abandonarea interesului național? În orice caz, mai este un motiv pentru care CSM a preferat să lase Agentul guvernamental în plata rătăcirilor lui și să rămână fidel mandatului inițial care, fără a fi extrem de curajos, era măcar prudent atunci când venea vorba de a transfera UE, pe cale jurisprudențială, atribute ale suveranității naționale care nu fuseseră delegate prin tratatele UE.

CE SPUNE GUVERNUL ORBAN ȘI CE SPUN TRATATELE UE?

Să citim mai departe răspunsurile MAE. „Referitor la poziția susținută în cadrul ședinței publice de audieri din 20-21.01.2020 în ceea ce privește Decizia 2006/928 (privind instituirea MCV -nn) și recomandările cuprinse în rapoartele întocmite de Comisie în baza respectivei decizii, vă informăm că aceasta a fost, în esență, următoarea:

Decizia 2006/928 este întemeiată, printre altele, pe Tratatul de aderare, în special art. 4 alin. (3), și pe Actul privind condițiile de aderare, în special art. 37 și 38. Decizia MCV a avut ca obiectiv prevenirea riscurilor identificate în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar și ale organelor de aplicare a legii, domenii în care erau necesare progrese suplimentare pentru a garanta capacitatea acestor organe de a aplica măsurile adoptate pentru a institui piața internă și spațiul de libertate, securitate și justiție. Obiectivele de referință din Anexa Deciziei concretizează condițiile enunțate în Tratatul de aderare, în conformitate cu valorile și principiile Uniunii, prevăzute, în special de art. 2 și de art. 19 alin. (1) TUE.

În formularea, respectiv în îndeplinirea recomandărilor MCV, Comisia, respectiv România sunt ținute de principiul cooperării loiale. 

Respectarea recomandărilor este esențială pentru îndeplinirea obiectivelor de referință ale MCV, fapt care ar conduce implicit și la finalizarea MCV. 

Având în vedere art. 4 alin. (3) TUE, recomandările MCV nu pot fi ignorate, ci trebuie respectate atunci când se iau măsuri legislative sau administrative în domeniile acoperite de obiectivele de referință stabilite în Anexa Deciziei 2006/928.”

În explicarea acestei poziții MAE face următoarele precizări suplimentare: „Art. 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept consacrată la art. 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și CJUE obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat. Deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii și, în special, din art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE. Declarația nr. 18 cu privire la supremație anexată Tratatului de la Lisabona face referire la principiul supremației dreptului UE (ca, de altfel, și art. 148 alin. (2) din Constituția României). Potrivit jurisprudenței CJUE, acest principiu impune tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate afecta efectul recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate”.

Așa o fi. Unde bate „poziția” Guvernului român este clar: toate articolele indicate conduc la concluzia că „recomandările MCV … trebuie respectate când se iau măsuri legislative sau administrative…”. Deci sunt obligatorii. Cică așa s-a angajat România prin tratate și, nu-i așa?, Pacta sunt servanda – adică promisiunile trebuie respectate. Pentru a spune asta nu știu de ce ne-am mai deplasat la Luxemburg.

Mai degrabă ar fi trebuit mers pentru a arăta că instituirea MCV sau cel puțin menținerea sa după expirarea clauzei de salvgardare al cărei accesoriu era, nu sunt efectul „diferitor norme ale Uniunii”, nefiind prevăzută de tratate sau de acquis-ul comunitar, și de aceea recomandările formulate în exercițiul MCV nu produc efecte obligatorii pe teritoriul statelor Uniunii, respectiv pe teritoriul României.

Am zis totuși că minimul pe care l-am putea face este să verificăm ce spun articolele la care se MAE ne trimite spre a ne lămuri definitiv. Iată ce am descoperit. Rugăm pe cititori să aibă răbdarea de a merge cu lectura până la capăt, pentru că numai așa se vor lumina asupra grozăviei.

Așadar, înființarea MCV (prin Decizia CE 2006/928 – adică prin act unilateral al Comisiei și nu printr-un acord cu România, așa cum s-a susținut, deși nici acesta nu ar fi fost valabil în condițiile dreptului UE) se întemeiază pe art. 4 alin 3 din Tratatul de aderare și pe art. 37 și 38 din Actul privind condițiile de aderare (denumirea exactă fiind „Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și României în Uniunea Europeană”). 

Ei bine, art. 4 alin 3 din Tratatul de aderare sună așa: „Fără a aduce atingere dispoziţiilor alineatului (2), instituţiile Uniunii pot adopta înaintea aderării măsurile prevăzute la articolele… din protocolul prevăzut la articolul 1 alineatul (3) şi în anexele IV – VIII la acest protocol.” Nu are rost să înșiruim textele la care acest articol face trimitere întrucât este vorba despre măsuri ce puteau fi luate doar înainte de aderarea României la UE pe 1 ianuarie 2007. Or, audierea la CJUE a avut loc în ianuarie 2020, adică după treisprezece (cifră cu ghinion) ani de la data la care textul invocat de MAE rămăsese fără obiect. Oricum nici unul dintre acele articole și paragrafe nu face vreo referire la MCV. Nimic absolut.

Ce spune, totuși, art. 1 alin 3 din Tratatul de aderare? Iată-l: „Condiţiile şi aranjamentele referitoare la admitere sunt stabilite în protocolul anexat la prezentul tratat. Dispoziţiile acestui protocol fac parte integrantă din prezentul tratat.” Prin urmare, acolo trebuie căutat căci din acest protocol fac parte art. 37 și 38, cu deosebire importante pentru motivarea „capitulării loiale” a Guvernului Iohannis-Orban.

Le-am găsit și pe acelea. Ele sunt identice în conținut, cu mențiunea că art. 37 se referă la piața internă, iar art. 38 se referă la domeniul justiției, care interesează procesul de la CJUE. Iată de ce îl vom cita numai pe cel din urmă, care sună astfel:

„În cazul în care, în Bulgaria sau în România, există deficiențe semnificative sau un risc iminent privind apariția unor asemenea deficiențe în transpunerea, stadiul aplicării sau asigurarea respectării deciziilor-cadru sau oricăror altor angajamente, instrumente de cooperare și decizii privind recunoașterea reciprocă în domeniul dreptului penal în conformitate cu titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, directive și regulamente privind recunoașterea reciprocă în domeniul dreptului civil în conformitate cu titlul IV din Tratatul de instituire a Comunității Europene…  , Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie inițiativă și după consultarea statelor membre, regulamentele sau deciziile europene de stabilire a măsurilor corespunzătoare și să precizeze condițiile și modalitățile în care aceste măsuri intră în vigoare. Măsurile pot lua forma suspendării provizorii a aplicării dispozițiilor și hotărârilor corespunzătoare în relațiile dintre Bulgaria sau România și oricare alt ori alte state membre, fără să aducă atingere continuării cooperării judiciare strânse. Clauza de salvgardare poate fi invocată chiar înainte de aderare în temeiul concluziilor urmăririi îndeplinirii angajamentelor asumate în negocieri…” 

Un text lung, dar merită efortul de a-l parcurge. Ce ne spune el? Că România se angajase la transpunerea în propria legislație a acquis-ului comunitar care prevedea și permitea recunoașterea reciprocă de către membrii UE a hotărârilor judecătorești în materie penală și civilă, și că, în cazul nerespectării respectivelor angajamente, puteau fi adoptate regulamente sau decizii, iar nu recomandări, prin care să se suspende provizoriu recunoașterea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele române pe teritoriul celorlalte state membre. În final, acestei formule de siguranță i se dădea denumirea de „clauză de salvgardare”, fără vreo referire la vreun MCV. Atât și nimic mai mult.

Cum trei ani de la aderarea României la UE au expirat pe 1 ianuarie 2010, rezultă că în 2020 nici la acest articol nu se poate face referire. Clauza de salvgardare pe care o definește nu a fost activată vreodată, în decizia prin care s-a instituit MCV vorbindu-se doar despre verificări și acte de cooperare viitoare, menite tocmai să evite recurgerea la măsuri punitive, România nefiind acuzată formal, nici atunci nici ulterior, de neîndeplinirea angajamentelor asumate prin Tratatul de aderare și protocolul anexă la acesta.

Art. 7 din Decizia privind înființarea MCV spune același lucru: „În cazul în care România nu ar reuși să atingă (deci o ipoteză viitoare – nn) obiectivele de referință în mod corespunzător, Comisia poate aplica clauzele de salvgardare în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de aderare, în special suspendarea obligației statelor membre de a recunoaște și executa, în condițiile stabilite de legislația comunitară, hotărârile judecătorești și deciziile judiciare din România, precum mandatele de arestare europene.” (deci nu și refuzul admiterii României în spațiul Schengen).

E clar? Cum poate invoca Guvernul României în anul 2020 prevederi care au expirat cu zece ani în urmă?! E mai mult decât o simplă eroare. Eroarea este atât de mare încât aduce a rea credință, a intenție malignă.

LA CE S-A ANGAJAT ROMÂNIA ȘI CE I SE CERE? CONDIȚII VAGI, INTERPRETĂRI ABUZIVE

„Obiectivele de referință din Anexa Deciziei (de înființare a MCV – nn) concretizează condițiile enunțate în Tratatul de aderare.” – mai spune Guvernul în apărarea autoacuzării. Prin urmare, în Tratat nu avem condiții concrete, totul reducându-se la art. 38 comentat mai înainte, dar care, și acela, stabilește o procedură (din care lipsește MCV) iar nu obligații de drept material. Condițiile, adică țintele de atins, sunt concretizate în afara tratatelor (ratificate de parlamente, printre care și cel român), printr-o simplă decizie a CE (neratificată parlamentar de nimeni). Trecem peste detaliul că decizia CE nu poate avea o putere mai mare decât a tratatelor, la limită fiind acceptabilă doar explicarea dispozițiilor acestora iar nu și adăugarea unor dispoziții noi, așa cum se va vedea că este cazul, și mergem iarăși la text.

În anexa Deciziei privind înființarea MCV găsim următoarele: „Obiectivele de referință pe care România trebuie să le atingă, prevăzute la articolul 1: 1. Garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea și evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă și administrativă. 2. Înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive. 3. Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt. 4. Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale.”

S-ar putea spune că transparența procesului judiciar a avut, într-adevăr, de suferit prin implicarea SRI în câmpul tactic și prin constituirea parteneriatului de nădejde între ÎCCJ și DNA, care au făcut să se judece pe baza unor informații cu valoare probatorie incertă, ascunse inculpaților. Autorii rapoartelor MCV au refuzat, însă, cu îndârjire să facă mențiuni la acestea. Se poate discuta și despre impactul codului de procedură penală, modificat peste noapte prin OUG de către ministrul Raluca Prună, și care a făcut, printre altele, ca expertizele tehnice întocmite de acuzare să nu mai fie supuse obligatoriu verificării unor experți neutri și ca autenticitatea, originalitatea și integralitatea probelor cu înregistrări audio-video să nu mai trebuiască expertizată. Codul de procedură penală nu face parte însă dintre obiectivele de referință. ANI s-a înființat. E bună, e rea? E perfectă, e imperfectă? Se poate discuta la infinit. Cu certitudine este perfectibilă. Tot la infinit. Ceea ce nu înseamnă că MCV ar putea fi menținut la infinit. Cercetări cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt se fac. Cât sunt ele de profesioniste și imparțiale, cam toată lumea știe. Rapoartele MCV numai la asta nu se referă. Despre DNA se vorbește numai de bine. Așadar, misiune îndeplinită. Când măsurile suplimentare sunt suficiente? Nimeni nu poate spune. Nu există criteriu pentru asta.

„Concretizează” aceste obiective de referință „condițiile enunțate în tratatele de aderare”? În tratatele de aderare, și în special în textele la care ne trimite MAE, nu am găsit nici un fel de „condiții”; poate cu excepția celor din art. 38 al Protocolului anexă la tratat, cu care aceste obiective nu au nici o legătură certă. Dacă ea există, este cu totul indirectă și speculativă.

Pentru ca un angajament să fie obligatoriu el trebuie asumat în condițiile legii iar conținutul obligației trebuie să fie determinat sau măcar determinabil potrivit unor criterii clare convenite de părți. Sunt aceste „obiective de referință” fără legătură evidentă cu tratatele, suficient de clare spre a da naștere posibilității de a aprecia obiectiv și fără a fi nevoie de un alt acord al părților, îndeplinirea lor?

Cu un asemenea grad de imprecizie și cu o asemenea lipsă de loialitate din partea CE în înregistrarea tuturor informațiilor pe baza cărora se poate face o evaluare corectă, cum să se conchidă că recomandările cuprinse în rapoartele MCV sunt obligatorii? Oricum, din simpla lectură a „obiectivelor de referință” rezultă că România a primit, cel mult, niște obligații de mijloace, de prudență și diligență, a căror îndeplinire nu are cum fi măsurată unilateral și indiscutabil de CE. Și dacă, totuși, am vorbi de neîndeplinirea unor obligații, în acest context nu un MCV caduc rezolvă problema, ci recursul la procedura de infringement valabilă pentru toate statele membre în egală măsură. Ceea ce am spus și mai înainte.

În fine, răspunsul MAE mai face trimitere și la art. 2, 4 alin 3 și 19 alin 1 din TUE. Să vedem rapid și ce scrie în acestea.

Potrivit art. 2 „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Rezultă de aici că recomandările rapoartelor MCV sunt obligatorii și SIIJ incompatibil cu dreptul UE? Dacă în anumite cazuri concrete, CJUE poate verifica compatibilitatea unei legi naționale infraconstituțională, cu definiția dată statului de drept în dreptul UE, nimeni nu poate dispune că de principiu, tot ce recomandă CE este conform acestor valori.

Și apropo de „stat de drept”, această sintagmă este o traducere greșită în limba română a expresiei franceze „état de droit” care înseamnă, în realitate, așa cum este și în limba engleză „rule of law”, „stare de legalitate” sau „guvernare prin lege”. Or, tocmai asta ar trebui să ceară și România: ca UE să pretindă României numai ceea ce legislația UE o impune, în limitele convenite prin tratate, care sunt legea părților, iar nu ceea ce recomandările CE vor să i-o bage pe gât.

La art. 4 alin 3 citim: „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.”

De aici nu rezultă că România este obligată să preia automat și integral toate recomandările produse MCV. În schimb putem spune că este lipsă de loialitate să ceri aplicarea unui mecanism caduc sau să legi de acesta refuzul dreptului de liberă circulație în UE pentru cetățenii români, făcând ca bunurile produse de ei să își piardă din valoare așteptând efectuarea controlului la frontiera spațiului Schengen.

În fine, art. 19 alin 1 sună astfel: „ Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

Ne frecăm la ochi. Ultima frază a textului la care ne trimite MAE spune tocmai că statele membre, iar nu CE, stabilesc „protecția jurisdicțională” – adică organizarea instituțională a autorității judecătorești, din care face parte și SIIJ – necesară aplicării dreptului UE.  Organizarea sistemului judiciar este, deci, în mod explicit prevăzută de TUE ca fiind de competența exclusivă a statelor membre, motiv pentru care CE nu are nici un drept de intervenție pentru modificarea acesteia iar CJUE nu are competența de a se pronunța în materie.

CJUE asigură respectarea dreptului în interpretarea tratatelor dar asta nu înseamnă crearea de competențe pentru CE peste cele atribuite ei prin tratate. Căci mai există și art. 5 alin 2  din TUE, la care nimeni nu se referă, potrivit căruia „În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.”; precum și art. 4 alin 2 care dispune că „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale.”

Pentru a pune cireașa pe tort, răspunsul MAE mai face trimitere și la art. 148 alin 2 din Constituția României, care ar stabili supremația dreptului UE față de dreptul național. Vezi Doamne, în formularea poziției sale de susținere a criticilor aduse legislației române, Guvernul român nu a făcut decât să arate respect pentru Constituția țării.

Fals! Articolul respectiv spune că în cazul contradicției dintre legislația europeană și cea națională cea dintâi prevalează, dar aceasta nu include și Constituția, prevalența respectivă fiind recunoscută doar întrucât Constituția o permite și numai cu condiția ca dreptul UE să nu încalce prevederile constituționale românești, astfel cum sunt ele interpretate de CCR.

Cam așa stau, deci lucrurile. Textele de lege pe care își întemeiază poziția Guvernul, așa cum sunt ele invocate în fața CJUE de către Agentul guvernamental, fie sunt de mult expirate, fie au devenit caduce, fie sunt generale, fie sunt greșit interpretate, fie nu au nici o legătură cu subiectul.

Având o asemenea apărare, care suplinește cu brio cea mai vitriolică acuzare, România se poate trezi cu o bucată de suveranitate confiscată și astfel coborâtă cu încă o treaptă sub nivelul celorlalte state membre ale UE. Iar cu asta nu este de joacă. Istoria atestă că suveranitatea cedată benevol nu se mai recuperează decât cu arma în mână. Și dacă tot este să ne apărăm drepturile prin forță, mai bine o facem înainte de a le pierde decât după aceea; în lupta internă împotriva unui Guvern fără dragoste de neam, decât în cea externă împotriva altor neamuri. 

P.S. Pe când analiza informațiilor primite de la MAE era pe sfârșite, am primit și răspunsurile la aceleași întrebări din partea Ministerului Justiției. Nu am introdus referiri în textul nostru și la aceste răspunsuri din două motive principale: pe de o parte, cele două scrisori de răspuns, ale MAE și MJ, sunt identice; pe de altă parte, MAE este instituția abilitată să reprezinte România, prin Agentul guvernamental, în fața CJUE și, prin  urmare, răspunderea principală cade pe umerii acestuia. Scrisoarea MJ are particularitatea că include câteva note de subsol care fac trimitere la unele hotărâri ale CJUE pronunțate în alte cazuri. Dincolo de observația că asemănările între aceste cazuri și cel al României ni se par forțate și de aceea irelevante, nu putem să nu remarcăm strădania Guvernului român de a găsi argumente împotriva României iar nu pentru susținerea suveranității ei. Oare nu putea găsi MJ și jurisprudență europeană care să confirme supremația Constituției naționale asupra dreptului UE, caracterul facultativ al recomandărilor CE și aptitudinea României de a decide asupra organizării judecătorești la nivel național? Probabil că pentru asta ar fi nevoie de un alt Guvern. Un guvern românesc, desigur.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.