De ce se bâlbâie Simion pe tema rusească?

Nu e niciun secret că Simion a militat cu arme și bagaje (înainte de invazia Rusiei în Ucraina) pentru reunificare, adică pentru o situație în care mahărilor de la Chișinău – președinte, prim-ministru, guvern, parlamentari, inclusiv șeful serviciului secret… – li s-ar desființa funcțiile, citește privilegiile: imunități, domicilii de serviciu, soții și amante sclivisite, șoferi, secretare etc. Însăși dna Maia Sandu, întrebată odată despre perspectiva reunificării, a dat-o cotită și învârtită, evocând, tulbure, necesitatea unui referendum. Niciun ziarist care se respectă n-a întrebat-o: dar când Stalin a luat Basarabia, s-a făcut referendum? Dar reunificarea Germaniei, care a reparat tot un rapt stalinist (rușii refuzând să se retragă după înfrângerea lui Hitler și comunizând tot ce le-a stat în cale, minus Austria), s-a făcut cumva prin referendum?

Fie că Simion rezonează cu rușii, fie că nu, alegațiile celor doi nu sunt de mirare. Nu te aștepți să i se vrea binele din partea celor cărora acțiunile tânărului politician le trăgea, implicit, preșul de sub picioare (el cerând – din păcate defazat față de situația de război – și încetarea ajutorului dat Ucrainei dacă nu se rezolvă problemele comunităților de români). De aceea, tot ce vine de la Chișinău și de la Kiev în legătură cu liderul AUR trebuie luat cu un mare semn de întrebare. Deocamdată SRI sau SIE – care ar trebui să ne lumineze cu dovezi – tac. Am mai spus-o și o repet: aceste instituții au datoria civică, când e vorba de o temă de interes general, susceptibilă de a manipula opinia publică, fie să ne spună că n-au dovezi, fie să ne spună că au și să ni le arate. Asta în afară, desigur, de cazul în care ele însele fac parte din pictura ce ni se arată…

Între timp, din cauza agresiunii rusești și a dorințelor – fanteziste, dar imposibil de ignorat – ale lui Putin de întoarcere a istoriei la situația dinainte de 1997, a pune astăzi problema reunificării cu Basarabia a devenit absolut inoportun. Nu e cazul, pe de o parte, să dăm apă la moară propagandei de război a Kremlinului, de “fundamentare istorică” a schimbării frontierelor în această parte a Europei, iar, pe de alta, nu e cazul ca România să se încarce cu atâția ruși și rusofoni care sunt implantați în Basarabia, care, apoi – la semnalul Moscovei – s-o cheme în “ajutor” pe mama-Rusie să-i apere de “nazismul” românesc.

Tema reunificării trebuie amânată pentru alte vremuri, când Rusia va deveni (dacă va deveni vreodată) o țară cât de cât democratică (în care ziariștii să nu mai fie exterminați fizic, iar opoziția să nu mai fie desființată), care să renunțe la filosofia tribalistă a cetății asediate (nu-i atacă nimeni dacă stau în granițele lor); când va deveni o țară frecventabilă, poporul fiind de altfel sociabil și prietenos dacă nu e îndoctrinat cu halucinogene mesianice, stare mentală care se prelungește însă de când li s-a permis să ajungă la Berlin (din necesitatea obiectivă de a-l termina pe Hitler) și apoi – originar Petru cel Mare – să nu mai plece de acolo; o țară care să îl scoată pe Lenin (campionul ateismului) din mausoleu și-l să-l înmormânteze în ortodoxia pe care atâta o proclamă Kiril cel cu epoleți; o țară care să dorească să se alăture unei coexistențe europene civilizate. Deocamdată – și nici pentru viitorul previzibil – nu se pune problema.

Cât despre recuperarea Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța (luat de două ori cu japca de către Stalin, teritoriul nici măcar figurând în anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov), iarăși nu se poate pune problema, România (nota bene: ca și Ungaria) renunțând – la intrarea în NATO, cu ratificare parlamentară – la orice pretenții teritoriale față de vecini. Nu poți să faci omletă dacă nu spargi ouă.

Reîntorcându-ne la Simion, resuscitarea etichetei de coadă topor rusească a fost repede capitalizată de PNL, partid care a scăzut în timp ce AUR a crescut, prin purtătorul de cuvânt Stroe, care zice că s-au strâns „multe acuzaţii“ conform cărora liderul AUR „ar avea o legătură cu serviciile de informaţii ruse“. “Începem să vedem că în spatele unui aşa-zis «suveranism» se află doar o mare păcăleală cu iz rusesc“, a scris dl Stroe pe Facebook.

Acuma, nu numai PNL îi trage clopotele lui Simion, fiind un pericol electoral devenit major. Suveranismul – nu mai e un secret – încearcă să repoziționeze filosofia de existență a României în concert european. Să întoarcă politica Bucureștiului – tributară ultrabirocrației Comisiei (termen introdus de președintele Iohannis) – cu fața spre… România. În acest sens, ar trebui revizitată și lecția Meloni, de la Roma, care, după ce a câștigat alegerile, le-a dat cu tifla putiniștilor, lăsându-i cu ochii în soare, arătând ce înseamnă să fii veritabil suveranist.

Odată cu această schimbare de optică ce ar putea surveni la București dacă AUR intră la guvernare, e de așteptat ca și oarece taxe de solidaritate, niscaiva redevențe ca și tot felul de inginerii evazioniste etc. ale corporațiilor (inclusiv bănci oploșite de călugărul Manole), să fie revizitate – și repuse într-un echilibru într-adevăr reciproc avantajos, adică avantajos și pentru… bugetul României, și pentru amărăștenii locali care nu prea mai au după ce să bea apă. Chestie care nu convine celor care au înhățat toate plăcintele (inclusiv apa). Așadar establishmentul corporatisto-financiar va face tot posibilul ca AUR să nu ajungă la guvernare. Pentru că îi va arde la buzunare.

De aici până la establishmentul politic și de informații (deloc străine unele de altele) nu mai e niciun pas. Practic, cam toată suflarea aflată astăzi la butoane în România se vede amenințată de ascensiunea AUR – și normal că încearcă să-i pună bețe în roate. De aceea, acuzațiile, nedovedite material, la adresa lui Simion trebuie privite și prin prisma acestui scop stringent cvasi-generalizat – de a-l compromite cu orice preț în mentalul public.

Politica se face prin manipularea percepției, obnubilând, dacă e nevoie, percepția adevărului. Forțele care încearcă să-l înfunde știu asta și ar trebui s-o știe și dl Simion. Dar câtă vreme el nu pare să acorde atenția cuvenită tinichelelor care i se atârnă de coadă (știindu-se probabil nevinovat), e posibil să piardă partida. Pentru că încep să zornăie atât de tare încât simpatizanții s-ar putea s-o ia la fugă. În politică nu e important ce gândești, ci ceea ce îi lași pe alții să creadă că gândești.

Or, prin declarațiile și comportamentul său pe tema rusească, tânărul politician nu ne lasă să gândim că gândește ce trebuie. Le încurcă. Le amețește. Le scaldă. Și de fapt, asta-i problema – intercondiționalitățile și poziționarea greșită a accentelor în mesajele pe care le dă.

L-am auzit, la o televiziune, declarând cum că nu este interesat decât de România. Nu-l interesează, textual, „nici de America, nici de Franța, nici de Rusia” (înșirate în această ordine). A-i pune pe același plan, în aceeași propoziție, pe aliații noștri strategici, grație cărora rușii sunt ținuți la distanță, cu agresorul din Ucraina, care, în afară de crimele de război comise acolo, produce privațiuni majore în tot restul Europei, este o greșeală cel puțin comunicațională, dacă nu de concept – ceea ce ar fi cu atât mai grav.

Simion pare că nu înțelege că a-ți declara neutralitatea în timp de război de agresiune (cu atat mai mult când acesta are loc la o aruncătură de Katiușă de propriul teritoriu) înseamnă a sprijini agresorul să ajungă la propria ta frontieră, adică a-ți bate singur cuie în talpă. Slăbiciunea manifestă și jocul de-a „neutralitatea” când e vorba de ruși te transformă sigur în victimă. Din contră, puterea exhibată și alianțele care o asigură descurajează fantasmele unui dictator care nu știe decât de frica forței. Vezi lecția Finlandei, care n-a nimerit să se derobeze cât mai repede de neutralitatea lungă de cei 1.300 km lipiți de Rusia.

Este clar că modul încâlcit al lui Simion de a răspunde la întrebări directe privind războiul sună ca o evitare a condamnării invaziei și de-abia atunci se ridică forțamente semne de întrebare asupra unui prezumtiv azimut pro-rus. Dacă nu are servituți concrete, șantajabile, contractate cu Moscova, și vorbește doar din capul lui, atunci dl Simion trebuie urgent să schimbe accentele, să nu mai amestece borcanele în materie de politică externă și să rupă pisica. Altfel, va fi torpilat continuu – și din interior, și din exterior. În ultimă instanță, șansele lui de a trece de filtrul tabletelor va fi minimă.

Nu știm cine îl sfătuiește. Dacă pleacă urechea la Ponta, pleacă greșit. Ponta, care e prieten cu președintele Serbiei, care e prieten cu Putin – nu e tocmai mediul potrivit de consiliere. În plus, șansa lui Simion de a strânge cât mai multe sufragii este de a evita asocierile dubioase, de a nu se „încuscri” cu „foști” controversați, cu oameni care, trecând prin (și ieșind recent din) politică, au, prin forța lucrurilor, schelete în debara. Probabil că mulți încearcă să i se bage pe sub piele. Dar una e politica și alta ar trebui să fie prietenia (cu Dan Diaconescu, de pildă). Ponta, care încearcă să se reșapeze, trage la fund, ca înecatul agățat de pai, pe oricine îl lasă. Partidul lui – PSD – l-a eliminat. El nu are proptelele lui Geoană în arealul democrato-evreiesc din Statele Unite, de natură a-l readuce la București pe cai mari. Nu știu dacă cele câteva procente pe care le reprezintă alegătorii PRO România compensează reflexul de respingere din partea altor procente, multe, la o eventuală asociere a lui Simion cu fostul prim-ministru, încărcat inevitabil de toxicitatea bătăliilor anterioare. Nu-i ajung dușmanii lui, mai îi trebuie și dușmanii altora?

În afara bazinului suveranist care s-a format în ultimii ani, mai există o masă semnificativă de nehotărâți, fără prea mari subtilități de politică, dar dispuși să-i dea votul lui Simion doar pe bază de speranță, văzând în el o singură calitate, aceea de a nu fi fost la guvernare, de a nu se fi mânjit, de a nu fi avut când și cum să fure. Or, șansa lui constă tocmai în a nu se fi compromis la putere. “Am încercat cu toate partidele – inclusiv USR – și toți s-au dovedit fie impotenți, fie ticăloși. Să încercăm și cu AUR, de ce nu, ce mai avem de pierdut?” – auzi mai ales în Diasporă.

Ce te faci însă cu cei care, într-adevăr, n-au uitat istoria agresiunilor rusești în România (dintre care ultima – comunizarea forțată timp de 45 de ani – a schimbat ADN-ul nației pe o sută de ani). Ei vor face sigur cale întoarsă de la vot dacă Simion nu-și clarifică discursul despre agresiune. La urne, va avea loc și un „Skandenberg” între alegătorii cu memorie și cei (foarte mulți) uituci, prizonieri în continuare ai mancurtizării ante-decembriste. În orice caz, este greșită contrapunerea, aiurea în tramvai, a stării de victimă a Ucrainei, ca țară, privațiunilor cu care se confruntă minoritatea română – temă care trebuie reluată, așezat, DUPĂ terminarea războiului.

În final, o perspectivă de neignorat s-ar ar putea să le arunce în irelevanță pe toate celelalte. Anume, la vot să prevaleze cei cărora pur și simplu nu le pasă cine are dreptate în Ucraina, fiind complet atoni la ce se întâmplă acolo și mult mai interesați (citește disperați) de ce se întâmplă în România. Și pariind pe Simion (nemaiavând pe cine altcineva) tocmai în speranța că picajul nivelului de trai din ultima decadă va fi oprit și inversat și că exodul de români care își părăsesc țara (și pe aparținătorii bătrâni și suferinzi) în căutarea supraviețuirii va fi de asemenea oprit. Și mai pariind pe el și ca răzbunare pentru că au fost băgați aiurea cu botul în vaccin de prim-miniștrii liberali, care au cumpărat bezmetic tot ce le-a băgat Ursula pe gât. Și mai pariind și contra rușinii Schengen. Și mai pariind și contra pensiilor speciale. Și contra multor altor desconsiderări și umilințe…

Să fie acest ultim paragraf adevăratul resort tactic al bâlbâielii întrebuințate de Simion pe tema rusească?

Eugen Șerbănescu

Coditianul