Reteaua Corect

Navete aero-spatiale (63)

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Satelit LEASAT.jpg Satelit LEASAT.jpg

Satelitii militari de comunicatii

Dupa lansarea astronautilor in spatiul cosmic la bordul capsulelor Mercury, Pentagonul a solicitat companiei Aerospace sa proiecteze un satelit de transmisiuni militare care sa permita comunicatiile cu unitati aflate in zone in care aceste legaturi terestre erau imposibil de realizat. A rezultat projectul Score (Signal Communication by Orbiting Relay Equipment), avand la baza un satelit care dispunea de un receptor al semnalului transmis de pe Pamant, un amplificator si un emitator prin care acelasi semnal era retransmis inapoi la sol. Satelitul a fost lansat pe orbita de o racheta Atlas, pe care erau dispuse si antenele satelitului. La bordul satelitului au fost montate si 2 magnetofoane, a caror banda functiona 4 minute. Magnetofoanele inregistrau mesajele receptionate deasupra Americii si le transmiteau statiilor aflate in Oceanul Pacific sau Indian. In 1963, laboratoarele Lincoln din Lexington, statul Massachusetts, subordonate Pentagonului, care in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial au creat calculatorul MIT au construit in 1963 satelitul experimental West Ford, care era un manunchi de 480 de milioane de fire de cupru cu lungimea de 1,5 cm, cantarind 19,5 kg. Odata satelitul plasat pe orbita, firele de cupru s-au dispersat, realizand, timp de o luna, un soi de antena de reflexie necesara retranslatiei transmisiilor voce si de date deasupra continentului american. In 1965 a fost lansata seria de sateliti experimentali LES-1- 4, care dispuneau de cate un receptor al transmisiei de la sol, in gama de frecvente de 7,9-8,4 GHz si un emitator de retransaltie in gama de frecvente de 7,25-7,75 GHz. In 1967-1968 au fost lansati satelitii LES-5 si LES-6, care au fost primii sateliti de comunicatii militari cu o configuratie apropiata de cei din zilele noastre, ei deservind pentru cateva luni terminale aflate pe platforme aeriene, navale si terestre. In 1967, odata cu intensificarea operatiunilor militare ale SUA in Vietnam, Pentagonul a decis sa realizeze de la Washington o linie de comunicatii si comanda directa cu teatrul de operatii, prin intermediul satelitilor. Primii 7 satelitii IDCSP (Initial Defense Communication Satellite Program), lansati pe orbite inalte in 1966, asigurau comunicatiile dintre Pentagon si fortele dislocate in Vietnam prin intermediul unui radioreleu cu capacitatea de transmisie voce, simultan pe 10 canale, de 1 Mbit/s. Intre 1967-1968, un numar de 28 de sateliti militari de comunicatii IDCSP au fost plasati pe orbita, sistemul devenind operational si rebotezat in 1968 IDSCS. Necesitatea realizarii unor linii de comunicatii intre micile unitati tactice (aeriene, tereste si navale) din interiorul teatrului de actiune, a condus la aparitia noului satelit Tacsat (Tactical Communication Satellite). In acest scop, au fost realizate, pe de o parte, terminale de mici dimensiuni la subunitatile de transmisiuni ale trupelor terestre, marinei militare si aviatiei, pe de alta parte, satelitii au fost echipati cu emitatori si receptori in frecventele din banda UHF (300 MHz-3 GHz) si din banda X (7.0 - 11.2 GHz). Numai ca pentru a putea fi receptionati de micile terminale mobile de pe mijloacele blindate terestre, satelitii aveau nevoie de un semnal foarte puternic. Acest satelit de talie mare, de forma cilindrica, cu corpul acoperit cu panouri solare si dispunand de 5 antene in gama UHF de frecvente, a fost lansat in 1969 pe o orbita geostationara. In acest timp, satelitii de telecomunicatii civili deveneau tot mai performanti si erau la mare cautare. Satelitul geostationar comercial Westar 1, construit de compania Hughes pentru a fi utilizat de firma Western Union, a fost lansat pe 13 aprilie 1974. El era montat pe o platforma de stabilizare HS-333, dispunea de 12 transpondere si servea transmiterii telegramelor, programelor de radio-Tv si convorbirilor telefonice la mare distanta. Westar 1 a fost satelitul utilizat de canalul HBO pentru distributia prin cablu a programelor TV. Satelitii Westar 4 si 5 utilizati si ei in reteaua de comunicatii 24 transponders.

Pentru a nu mai continua realizarea haotica de sateliti de comunicatii, Pentagonul a ajuns la concluzia ca e nevoie sa fie creata o arhitectura standard a satelitului militar de transmisiuni, denumit milsatcom, pe baza careia sa fie dezvoltate toate tehnologiile si programele ulterioare. Responsabilitatea definirii arhitecturii milsatcom a revenit comandamentului Transmisiunilor DCA (Defense Communications Agency) si firmei Aerospace. In 1976, cerintele milsatcom au fost clar definite, structurandu-se pe 3 subsisteme:  banda larga de frecvente, tactic-mobil si cu grad ridicat de protectie. Subsistemul de banda larga era destinat asigure functionarea unor retelele mari de comunicatii din interiorul unui teatru de operatii, pana la distante intercontinentale, permitand vehicularea un flux moderat de date. Din acest subsistem milsatcom au facut parte retelele DSCS II (Defense Satellite Communication Systems) II  si GBS (Global Broadcast Service). Programul DSCS II a debutat in 1971 cu lansarea de 6 sateliti cu zeci de canale radioreleu si care aveau posibilitatea sa execute comenzile de orientare si pozitionare pe orbita primite de la sol. Terminalul aflat in nodul de retea de la sol era prevazut cu o antena parabolica cu diametrul de 18,3 m. Programul GBS al Pentagonului a utilizat in prima sa faza sateliti comerciali de tip Westar 1 modificati, limitati ca performante datorita numarului redus de terminale de receptie. Prin urmare, principala sarcina a satelitilor DSCS II a devenit aceea de a transmite unitatilor tactice din teatrul de operatii un volum mare de informatii clasificate sub forma de harti, fotografii si inregistrari video. Subsistemul tactic al milsatcom a devenit operational odata cu aparitia constelatiei de sateliti ai marinei militare & infanteriei marine a SUA, denumita FLTSATCOM (Fleet Satellite Communications). Aceasta retea de sateliti a fost lansata incepand din 1978 si folosea la asigurarea actiunilor de lupta ale desantului maritim si a navelor de lupta ale flotei militare, motiv pentru care terminalele lor dispuneau de antene cu diametrul de 2,4 m, montate cel mai adesea pe camion. Retelele de comunicatii deservite se intindeau de la un teatru de operatii, pana la distante transoceanice, permitand vehicularea un flux mic spre moderat de date. La recomandarea Congresului SUA, in 1978 firma Hughes a primit un contract pentru realizarea proiectului Leasat compus din 4 sateliti geosincroni de tip Syncom IV, care functiona in paralel si folosind terminalele de pe Pamant ale Fltsatcom. Unul din satelitii Syncom IV era pozitionat deasupra partii continentale a SUA (CONUS), restul fiind fixati deasupra Oceanelor Atlantic, Pacific si Indian. Primul satelit Syncom IV din reteaua Leasat a fost plasat pe orbita in 1984 de catre naveta spatiala Discovery. 

Subsistemul satelitilor de comunicatii cu grad ridicat de protectie era destinat  transmiterii mesajelor destinate fortelor strategice in cazul unui razboi nuclear generalizat sau a realizarii unei ofensive nucleare limitate. El permitea vehicularea unui flux scazut de informatii, acestea avand in schimb un grad ridicat de protectie impotriva bruiajului, prin utilizarea saltului in frecventa pe trimpul transmisiei. Subsistemul era constituit din sateliti operati de fortele aeriene AFSATCOM (Air Force Satellite Communications), functionand in banda de frecvente EHF (30 - 300 GHz). O parte din ei erau din reteaua Fltsatcom si utilizau in comun transponderele marinei militare, iar alti cativa (FEP) erau plasati pe orbite cu inclinare mare fata de Ecuator pentru a acoperi zona de deasupra Polului Nord. Dupa realizarea in anul 1968 a retelei de 8 sateliti Molniya-1, sovieticii au dezvoltat in perioada 1971-1974 reteaua militara de comunicatii Korund. Ea era bazata pe satelitii Molniya-2M, cantarind 1.800 kg, lansati pe orbita de la centrul spatial Plesetsk, cu rachetele 8K78-Molniya, avand o arhitectura similara cu milsatcom-ul creat de americani.

Reteaua de sateliti DSCS

1.

Navete aero-spatiale (62)

Publicat in 13 Mai 2011 la 12:29

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.