Reteaua Corect

Navete aero-spatiale (61)

Scris de valentin.vasilescu in 12 Mai 2011 la 12:56, in Stiinta, ScIT. 38 vizualizari Intra in discutie Taguriapollo, navete aero-spatiale, X-37B shortlinkhttp://crct.ro/nfAl

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Echipalul Soyuz-Apollo Echipalul Soyuz-Apollo

Statiile spatiale Salyut 3 si 4

Cu 3 zile inainte de lansarea laboratorului spatial american Skylab, pe 11 mai 1973, sovieticii au lansat in spatiu pe o orbita cu parametrii 218 x 266 km, statia civila DOS-3, cantarind 19.400 kg. Datorita unor erori de programare, pe timpul cand statia evolua in afara ariei de acoperire a centrului de control, statia a pornit motoarele de corectie, care s-au blocat si au consumat tot combustibilul de la bord. Pe 22 mai 1973, dupa 11 zile de la lansare, statia orbitala DOS-3 (anuntata de sovietici drept misiunea Kosmos 557) a reintrat in atmosfera si a ars. Pe 25 iunie 1974, sovieticii au lansat pe orbita (219 x 270 km) statia Salyut 3 (OPS-2), din seria laboratoarelor militare Almaz. Salyut 3 era prima statie orbitala capabila sa-si mentina singura orientarea in raport cu suprafata Pamantului, realizand in acest scop in jur de 500.000 de corectii cu ajutorul motoarelor racheta. Pe 3 iulie 1974, misiunea Soyuz 14,  avandu-l la bord pe Yuri Artyukhin si pe veteranul Pavel Popovich, a decolat de la Baiconur si a 2-a zi s-a cuplat la statia orbitala Salyut 3, manevrele de precizie pe ultimii 100 de m fiind realizate manual de catre echipaj. Echipajul a aprovizionat statia spatiala cu provizii pentru urmatoarele 6 luni dupa care a inceput prima serie de experimente militare care a inclus utilizarea unei game intregi de senzori de cercetare si lansarea capsulei de recuperare continand pelicula foto.

A doua serie de experimente au vizat inregistrarea functionarii sistemului cardiac si circulator in conditii de imponderabilitate, efectuarea a cel putin 2 ore de miscare zilnic si testarea unui nou model de purificator al apei montat pe statia orbitala. Dupa 15 zile, Soyuz 14 s-a desprins de statia orbitala si a aterizat pe 19 iulie 1974. Soyuz 15 a decolat pe 26 august 1974, avand la bord pe Gennadi Sarafanov si Lev Dyomin, avand planificat de stat 29 de zile la bordul statiei militare Salyut 3, aflata pe o orbita cu parametrii 173 x 236 km. Timp de 2 zile, Soyuz 15 a incercat fara succes sa se cupleze la statia orbitala, ramanand cu prea putin combustibil pentru a mai incerca cuplarea manuala si pe 28 august a revenit pe Pamant, dupa numai 32 de orbite circumterestre. Reproiectarea sistemului de andocare Igla a durat prea mult si sovieticii au luat decizia de abandonare a statiei Salyut 3, nu inainte de a testa eficacitatea tunului Nudelman de calibrul 23 mm montat la bord. Cele 3 trageri cu rafale scurte s-au efectuat fara echipaj la bordul statiei Salyut 3, prin comenzi date de la centrul de control de la sol, intrucat ele creau vibratii periculoase.

Pe 24 ianuarie 1975, dupa ce statia a primit de la sol comanda de iesire de pe orbita, tunul a executat foc asupra unui satelit sovietic, aflat la o distanta de peste 3.000 m, distrugandu-l, dupa care statia orbitala a intrat in straturile dense ale atmosferei si a ars. Salyut 4 (DOS 4) a fost a 2-a statie civila, lansata de sovietici pe orbita. La bordul ei a fost incarcat echipament stiintific, cantarind 2.000 kg, printre care un scaun rotativ pentru testarea aparatului vestibular, o bicicleta ergonomica si o banda de alergare actionata electric. Principalul instrument montat pe Salyut 4, telescopul solar OST-1, cu diametrul de 25 cm si distanta focala de 2,5 m, a fost realizat de observatorul astrofizic din Crimea, impreuna cu spectrometrul cu difractie pentru radiatia ultravioleta. Alaturi de acestea, a mai fost montat si un telescop pentru raze X, cu o suprafata de detectie de 450 cm patrati. La exteriorul statiei orbitale erau montati senzori de masurare a temperaturii si caracteristicilor atmosferei inalte a Pamantului. Statia era prevazuta cu noul sistem de navigatie Delta, utilizand senzori inertiali, solari si de orientare fata de suprafata terestra survolata. Salyut 4 a fost lansata pe 26 decembrie 1974 pe o orbita cu parametrii 343 x 355 km, inclinatie 51,6 grade fata de Ecuator. 

Pe 12 ianuarie 1975, sovieticii au lansat misiunea Soyuz 17, avandu-i la bord pe cosmonautii Aleksei Gubarev si Georgi Grechko. Timp de 29 zile, echipajul a lucrat cate 15-20 de ore pe zi, avand alocate 2 ore si 30 de minute pentru exercitii fizice. Primul experiment a vizat testarea echipamentului de localizare si urmarire a navelor oceanice aflate in pericol, prin intermediul satelitilor Molniya. Echipajul a executat observatii pana pe 16 ianuarie folosind telescopul solar, dupa care au constatat ca oglinda principala s-a opacizat datorita expunerii directe la radiatia solara si a fost nevoit sa o inlocuiasca. Pe 7 februarie 1975, echipajul Soyuz 17 a decuplat alimentarea statiei orbitale si a revenit pe Pamant 2 zile mai tarziu.  
Misiunea Soyuz 18 urma sa fie ce-a de-a 2-a la bordul statiei Salyut 4, cu o durata de 60 de zile. Echipajul compus din Oleg Makarov si Vasili Lazarev a decolat pe 5 aprilie 1975 si mai zburase in aceeasi configuratie la bordul lui Soyuz 12, in septembrie 1973, dupa accidentul soldat cu decesul echipajului Soyuz 11. La 288 de secunde de la lansare, racheta R-7 a atins inaltimea de 145 km si trebuia ca treapta a 2-a sa se separe si sa intre in functiune motorul celei de-a 3-a trepte. Numai ca treapta a 2-a a ramas agatata de racheta, imprimandu-i acesteia o deviatie a traiectoriei spre Pamant, lucru sesizat dupa 7 secunde de sistemul de ghidare al navei Soyuz care a comandat imediat sistemul de salvare. Prin aceasta s-a realizat separarea modulului de comanda de racheta, inainte ca aceasta sa ajunga pe orbita. La momentul declansarii sistemului de salvare, deviatia traiectoriei cauzate de treapta a 2-a adusese modulul de comanda cu capul in jos si rachetele de separare au creat echipajului o suprasarcina de 21 g (209 m/s la patrat ). Cu toate acestea, sistemul de parasute a rezistat, echipajul ajungand cu bine la sol dupa 21 de minute de la lansare. Capsula a fost depistata de sovietici la sud-vest de Gorno-Altaisk, localitate aflat la 229 km de granita cu China, in muntii Altay. Ninsoarea abundenta, temperatura de -7 grade C si terenul accidentat a facut ca recuperarea echipajului si capsulei sa fie realizata a 2-a zi. Soyuz 18 a decolat pe 24 mai 1975, echipajul compus din Pyotr Klimuk si Vitali Sevastyanov, ambii la al doilea zbor spatial, cuplarea cu statia Salyut 4 fiind realizata dupa 2 zile. Echipajul a reparat si a inlocuit o parte din echipamentele de la bord, dupa care a efectuat experimente in gradina artificiala adusa pe statia orbitala si a realizat 2.000 de fotografii ale Pamantului si 600 ale Soarelui. In timp ce echipajul Soyuz 18 se afla la bordul lui Salyut 4, a inceput misiunea comuna Apollo-Soyuz (ASTP), lansarile avand loc pe 15 si 16 iulie 1975. Pentru a nu exista suprapuneri, Soyuz 18 a continuat sa fie dirijata de la centrul spatial din Crimeea, in timp ce de Soyuz 19 s-a ocupat noul centru de la Kaliningrad. Intrucat conditiile de la bordul statiei Salyut 4 s-au inrautatit, hublourile s-au aburit, pe pereti a aparut mucegai, centrul de control a decis sa scurteze durata misiunii la 63 de zile, astfel ca pe 24 iulie echipajul sa se transfere pe Soyuz 18, revenirea pe Pamand avand loc 2 zile mai tarziu. Misiunea Apollo–Soyuz aflata in desfasurare, era compusa din echipajul Soyuz 19 (Alexey Leonov si Valery Kubasov) si cel al modului de comanda Apollo 18 (Tom Stafford, Vance Brand si Deke Slayton). Soyuz 19 era o nava Soyuz la care sovieticii facusera modificari substantiale, in primul rand pentru a permite echiparea cosmonautilor cu noile costume spatiale Sokol pe timpul andocarii si reintrarii in atmosfera. Intrucat navele spatiale sovietice si americane aveau mecanisme de cuplare diferite, s-a convenit ca pe nava Soyuz 19 sa fie montat sistemul APAS-75 de pe modulul lunar din misiunile Apollo. Comandantul misiunii Apollo 18 ASTP, Tom Stafford, era singurul astronaut cu grad de general de brigada activ, care avea la activ 3 zboruri spatiale. Slayton, fusese unul din primii 7 astronauti americani selectati pentru programul Mercury in 1958, care a fost amanat sa zboare pana in 1972, datorita unei iregularitati a bataii inimii. Timp de 11 ani, Slayton a fost seful astronautilor NASA si, cu toate acestea, nu a dorit sa ia locul colegilor sai in programul de cucerire a Lunii.  Racheta Saturn 1B a fost lansata la 7 ore si 30 de minute dupa cea Soyuz, cuplarea realizandu-se pe 17 iulie 1975. Echipajele au facut schimb de locuri la bordul celor doua nave, au servit masa impreuna, au efectuat experimente stiintifice, conversatiile fiind purtate atat intre ei, cat si cu centrele de comanda de la sol alternativ in rusa si engleza. Dupa 44 de ore de zbor impreuna, cele 2 nave s-au separat, sovieticii revenind pe Pamant dupa 5 zile, iar americanii dupa 9 de la lansare. Pe timpul reintrarii in atmosfera a capsulei Apollo 18, au aparut scurgeri toxice de tertaoxid de azot de la sistemul de control al pozitiei (RCS), care, dupa deschiderea parasutelor principale si realizarea egalizarii presiunii cu exteriorul, au ajuns sa fie inhalate de echipaj. Brand si-a pierdut cunostiinta si Slayton a avut iritatii ale cailor respiratorii. Apollo 18 a fost ultima misiune a programului Apollo, complexul de lansare 39B si cladirea de asamblare a rachetelor Saturn de la Cape Canaveral fiind dezafectate pana la urmatorul program american cu echipaj la bord care a inceput in aprilie 1981, cu naveta spatiala. Inginerii sovietici au dorit sa faca o verificare amanuntita a functionarii sistemele lui Salyut 4, dupa o lunga inactivitate si pe 17 noiembrie 1975 au lansat misiunea automata Soyuz 20. Aceasta a revenit pe Pamant pe 16 februarie 1976, iar pe 2 februarie 1977 centrul de control a comandat iesirea de pe orbita a statiei Salyut 4, reintrarea in atmosfera avand loc deasupra Oceanului Pacific.

Proiectul Apollo-Soyuz

1.

Navete aero-spatiale (60)

Publicat in 11 Mai 2011 la 13:47

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.