Reteaua Corect

Navete aero-spatiale (56)

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Venera Venera

Calatorii in sistemul solar

Programul sovietic Venera s-a derulat intre 1961 si 1984. 13 sonde automate au reusit sa aterizeze pe planeta Venera, transmitand pana la 2 ore dupa aceasta informatii despre atmosfera venusiana si realizand harti radar de inalta rezolutie a suprafetei planetei. Sondele Venera 1 si Venera 2 aveau forma cilindrica (2 m x 1 m), cantareau 643 kg, fiind niste sateliti Sputnik de mari dimensiuni. Pentru corectiile traiectoriei spre Venus, sondele Venera erau echipate cu un motor KDU-414 de 193 kgf. 2 panouri solare asigurau incarcarea bateriilor argint-zinc de la bord. Transmisiile de date intre sonda si centrul de control erau realizate in frecventa de 922,8 MHz, cu ajutorul unei antene parabolice cu diametrul de 2 m. Pentru comunicatiile in unde scurte de pe orbita terestra, era utilizata o antena baston de 2,4 m lungime. Venera 1 a fost lansata pe 12 februarie 1961, cu scopul de a ajunge in apropierea planetei Venus, fara a ateriza. Telemetria de la bordul statiei s-a defectat dupa 7 zile de la lansare, sovieticii estimand ca statia s-a apropiat la 100.000 km de Venus, intrand pe o orbita in jurul Soarelui. Venera 2 a fost lansata pe 12 noiembrie 1965 si a inregistrat aceeasi problema cu sitemul de telemetrie. Venera 3 a devenit, pe 1 martie 1966, primul obiect construit de om care s-a prabusit pe solul altei planete. Venera-4 a fost prima sonda spatiala care a aterizat pe o alta planeta a sistemului nostru solar, pe 18 octombrie 1967. Sonda a facut prima transmisie a analizei chimice a atmosferei venusiene, demonstrand ca aceasta continea 96 % bioxid de carbon, 3,5 % azot si sub 1% oxigen si vapori de apa. Densitatea masurata a atmosferei s-a dovedit mult mai mare decat se asteptau oamenii de stiinta. Sonda spatiala Venra 4 era mai mare fiind construita sa aterizeze lin pe Venus, avand lungimea de 3,5 m, dispunand de panouri solare lungi de 4 m si cantarind 1.106 kg. Compartimentul cu instrumente, era situat in partea centrala a sondei si functiona inainte de intrarea in atmosfera venusiana, el cuprinzand un magnetometeu cu lungimea de 2 m, un detector de ioni, unul de raze cosmice si un spectrometru in ultraviolet, creat pentru a depista hidrogenul si oxigenul in stare gazoasa. In partea din spate a sondei era dispus motorul cu combustibil lichid pentru efectuarea celor 2 corectii programate ale traiectoriei, ultima avand loc la 12 milioane de km de Pamant. In plus, sistemul de control al zborului era capabil sa receptioneze de la centrul de conducere a zborului si sa execute pana la 127 de comenzi diferite. In partea frontala a sondei se afla o capsula sferica de aterizare, prevazuta cu scut termic rezistent la 11.000 de grade C, ea avand diametrul de 1 m si cantarind 383 kg. Capsula era presurizata in interior la 100 de atmosfere (presiunea de la suprafata planetei Venus fiind de 72 de atmosfere), ceea ce-i permitea sa reziste la suprasarcini de 450 G. Pentru faza de aterizare, capsula era prevazuta cu un altimetru, un sistem de control al temperaturii, un barograf, o parasuta cu diametrul de 2,5 m, un spectometru de gaze si diverse alte echipamente atmosferice de masura.  Pe timpul coborarii, la fiecare 48 de secunde, 2 emitatoare transmiteau spre Pamant masuratorile inregistrate, cu o rata de 1 bit/s. Coborarea capsulei Venera 4 a durat 93 de minute, in prima instanta franarea de la 41.696 km/h la 900 km/h fiind realizata prin producerea de portanta, prarasuta fiind deschisa la altitudinea de 52 km, moment in care au intrat in functiune si instrumentele de masura ale presiunii, temperaturii si compozitiei atmosferei. Temperatura inregistrata la 52 km a fost de 33 de grade C, iar presiunea fiind mai mica de 1 atmosfera. La suprafata planetei, temperatura era de 262 grade C, iar presiunea de 22 atmosfere, emitatorii fiind scosi din functiune. Sonda Venera 4 nu a detectat centuri de radiatii, campul magnetic fiind de 3.000 de ori mai slab decat cel al Pamantului, iar oxigenul atomic lipsea cu desavarsire. Toate acestea au condus la concluzia ca daca apa a existat vreodata pe Venus, ea se evaporase de mult. 

Pe 16 mai 1969, capsula sondei Venera 5 a transmis date despre atmosfera venusiana, timp de 53 de minute pe timpul coborarii cu parasuta, ca si Venera 6, o zi mai tarziu. Venera 7 a aterizat pe Venus pe 15 decembrie 1970, si-a intins antenele si a transmis timp de 35 de minute dupa contactul cu solul. Aceasta durata scurta de viata era determinata mai putin de temperatura de 465 de grade C si presiunea de 94 de atmosfere de la suprafata planetei, cat mai ales de efectul coroziv al moleculelor de dioxid de carbon supercritic. Masuratorile Doppler ale capsulei Venera 7 au indicat existenta norilor de dioxid de sulf si achid sulfuric la altitudini de 60-70 km. Patura de nori reflecta 75 % din lumina solara, fapt ce impiedica si observarea suprafetei planetei. La aceaste inaltimi viteza vantului este de 100 m/s. Venera 8 a aterizat pe Venus pe 22 iulie 1972, inregistrand ca sub altitudinea de 30 -35 km, nu existau nori, scazand insa foarte mult gradul de iluminare, vizibilitatea ajungand la 1 km, iar viteza vantului sub 10 km era de 1.000 m/s. Spectometrul de raze gama de la bord a masurat compozitia solului prin analiza proportiei de uraniu, toriu si potasiu din roci, indicand ceva similar cu granitul. Venera 9, care a intrat in atmosfera venusiana pe 20 octombrie 1975, cantarea 4.936 kg, din care capsula de coborare 1.560 kg si a transmis timp de 53 de minute primele imagini alb-negru, dupa aterizarea pe Venus. Peste 3 zile, Venera 10 a aterizat la 150 km departare de Venera 9. Venera 11 si Venera 12 au aterizat pe 21, respectiv 25 decembrie 1978, descoperind fulgere in atmosfera venusiana. 

Sondele spatiale americane Mariner au fost construite de Jet Propulsion Laboratory pentru NASA in vederea explorarii planetelor vecine Pamantului, in perioada 1962 - 1973. Din cele 10 misiuni Mariner lansate, 7 au reusit sa-si atinga scopul, ele fiind lansate cu rachete Atlas-Agena D, Atlas-Centaur si Titan. Primele sonde aveau o structura octogonala din aliaj de magneziu cu dimensiunile de 1,27 x 2,9 x 0,45 m si cantareau 260 kg. Corectiile de pe traiectorie ale sondei automate Mariner erau facute de 2 motoare de racheta de 23 kgf, cu 4 ajutaje orientabile, utilizand hidrazina ca monopropelant. Stabilizarea in cele 3 axe era realizata cu 12 ajutaje cu jet de azot lichid, controlate de 3 giroscoape. Un computer central comanda toate operatiile de dupa plasarea pe orbita Pamantului, dupa un program prestabilit, el fiind capabil sa receptioneze de pe Pamant si un numar de 29 de comenzi in cuvinte pentru executarea manevrelor de corectie a traiectoriei. Informatiile de pozitie erau furnizate de 4 senzori care urmareau Soarele si unul steaua Canopus din constelatia Carena, vizibila din emisfera sudica a Pamantului, cea mai stralucitoare dupa Sirius. Comunicatiile la mare distanta erau realizate printr-o antena parabolica cu diametrul de 1,2 m si prin una baston de 2,3 m, pe orbita Pamantului. Bateriile cu elementi argint-zinc erau reincarcate de 4 panouri solare cu dimensiunile 1,76 x 0,9 m, compuse din 28.224 de celule fotovoltaice. Mariner 4 a fost prima sonda care a reusit sa se apropie la 10.000 km de Marte, pe 14 iulie 1965, transmitand 22 de fotografii ale suprafetei planetei. Mariner 5, o sonda identica cu Mariner 4, s-a apropiat pe 19 octombrie 1967 la 3.990 km de planeta Venus, pe o orbita heliocentrica. Sonda Mariner 9, cantarind 900 kg, a fost plasata pe orbita martiana in noiembrie 1971, de unde a transmis fotografii si analize in infrarosu si ultraviolet a atmosferei. Ultima misiune din program a fost Mariner 10, lansat pe 3 noiembrie 1973. Prima manevra de corectie a traiectoriei a avut loc la 10 zile de la lansare, pe drumul spre Venus, sonda efectuand observatii in spectrul ultraviolet asupra cometei Kohoutek. Ca urmare a celei de-a 2-a corectii, din 21 ianuarie 1974, traiectoria sondei Mariner 10 s-a apropiat la 5.768 km de Venus pe 5 februarie si a folosit gravitatia acestei planete pentru a-si curba traiectoria, devenind prima nava care a realizat catapulta de transfer orbital de tip Hohmann pentru a sari pe orbita planetei Mercur. Prima apropiere de Mercur a avut loc pe 29 martie 1974, la o distanta de 703 km si dupa ce orbita sa a inconjurat Soarele, Mariner 10 s-a apropiat din nou de Mercur, la 48.069 km.  Mariner 10 a descoperit ca Mercur are o atmosfera rarefiata, constituita in mare masura din heliu, ca are camp magnetic si ca miezul sau contine fier. Sonda a mai estimat temperatura zilnica (187 grade C) si cea nocturna (-183 grade C) a planetei.
Ultimele 2 sonde ale programului (Mariner 11 si Mariner 12), au fost incluse intr-un program separat numit initial Mariner Jupiter-Saturn, devenit ulterior Voyager. Sondele automate Voyager 1 si Voyager 2 au fost lansate in august si septembrie 1977, intr-un moment favorabil de aliniere a planetelor sistemului solar, care le permite trecerea prin apropierea planetelor Jupiter si Saturn. Sondele Boyager sunt echipate cu camere Tv color si instrumente de determinare de la distanta a campului magnetic si a compozitiei atmosferei. Pe 5 martie 1979, Voyager 1 a ajuns la 280.000 de Jupiter, transmitand imagini ale satelitilor Amalthea, Io, Europa, Ganymede si Callisto si descoperind noii sateliti Thebe si Metis. Pe 9 aprilie 1979, Voyager 1 a facut o corectie de traiectorie pentru ca pe 12 noiembrie 1979 sa ajunga la 124.000 km de Saturn. Voyager 1 a transmis imagini ale satelitilor Titan, Mimas, Enceladus, Tethys, Dione si Rhea. Ajungand la 4.000 km de Titan, sonda a descoperit ca acesta are o atmosfera rarefiata formata in proportie de 90 % din azot, temperatura fiind de -180 grade C, iar presiunea de 1,6 atmosfere. Voyager 2 s-a apropiat la 107.000 km de Uranus pe 24 ianuarie 1986 si la 4800 km de Neptun pe 24 august 1989. In 1989, NASA a decis ca sursa radioizotopica de alimentare cu energie pe baza de Plutoniu 238 a celor 2 sonde, le ofera capacitatea sa-si continue misiunea si in afara sistemului nostru solar pana in 2020. In 2003 ambele sonde au parasit sistemul solar, avand viteza de 61.155 km/h. Anterior, NASA lansase in martie 1972 sonda Pioneer 10 cantarind 258 kg, pe o traiectorie aflata la 200.000 km de Jupiter, de unde a transmis imagini ale acestei planete. Pioneer 10 se deplaseaza catre steaua Aldebaran din constelatia Taurul, unde sonda va ajunge dupa 2 milioane de ani. In aprilie 1973, NASA a lansat sonda Pioneer 11, identica cu Pioneer 10, spre Jupiter si Saturn. Pe 2 decembrie 1974, Pioneer 11 s-a apropiat la 42.828 km de Jupiter, transmitand imagini ale imensei zone polare si ale misterioasei pete rosii cu dimensiunile de 40.000 x 14.000 km, din atmosfera planetei. Ca si Mariner 10 in 1974, sonda Pioneer 11 a folosit gravitatia lui Jupiter pentru a-si curba traiectoria si a se accelera pornind spre Saturn. Pioneer 11 a trecut prin inelele lui Saturn ajungand pe 1 septembrie 1979 la o distanta de 21.000 km de planeta. In aprilie 2011, Pioneer 11 avea viteza de 11.413 km/s si se afla la distanta de 82.9 unitati astronomice AU (149 milioane km-distanta dintre Pamant si Soare), pe care lumina soarelui o strabate in 11,5 ore. Periferia sistemului nostru solar este aproximata la 40 AU. 

Programul Venera

Traiectoriile sondelor Voyager

1.

Navete aero-spatiale (55)

Publicat in 05 Mai 2011 la 10:33

Incepind din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avind caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pina la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.