Reteaua Corect

Navete aero-spatiale (47)

Scris de valentin.vasilescu in 27 aprilie 2011 la 12:11, in Stiinta, ScIT. 37 vizualizari Intra in discutie Tagurinava spatiala, navete aero-spatiale, X-37B shortlinkhttp://crct.ro/nfgl

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe

Soyuz 7k Soyuz 7k

Originile navei spatiale Soyuz 

Intrucat prima capsula spatiala Vostok gazduia un singur cosmonaut si nu era capabila sa execute manevre complexe pe orbita, specialistii sovietici au proiectat nava spatiala Soyuz, cu 3 oameni la bord, dispunand de echipamentul de realizare a interceptarii si manevrelor de andocare, cu o alta nava de acelasi tip. Acestea fiind cerintele impuse unei nave cu echipaj uman, capabila sa zboare pana la Luna si retur. Nava Soyuz era produsa de fabrica Progress din Samara si avea un habitaclu destinat echipajului cu lungimea de 7,95  m, diametrul de 2,72 m, volumul de 9 m cubi si dispunea de provizii pentru 35 de zile in spatiu. Soyuz cantarea 6.560 kg si era constituita din 3 elemente: un modul orbital de forma sferica, un mic modul de reintrare in atmosfera si un modul de serviciu de forma cilindrica dispunand de panouri solare. Modulul orbital era presurizat si dispunea de echipamentul care nu era necesar pentru etapa de reintrare in atmosfera, precum instrumentele stiintifice, camere Tv sau alta incarcatura cargo. Modulul mai dispunea de toaleta pentru echipaj, avionica pentru andocare si echipamentele de comunicatii. Intre acesta si modulul de reintrare in atmosfera exista o trapa de acces care se inchidea etans la separarea celor doua module. Modulul de reintrare in atmosfera avea o forma de clopot, era singurul element prevazut cu scut termic si era locul in care echipajul navei Soyuz se gasea pe timpul lansarii si reintrarii in atmosfera. Modulul de reintrare avea lungimea de 2,16 m, diametrul de 2,2 m, el realizand un raport portanta/rezistenta la inaintare de 0,2 - 0,3 pe timpul reintrarii in atmosfera si se gasea montat intre modulul orbital si cel de serviciu. Modulul de serviciu era si el partial presurizat doar in compartimentul instrumentelor de orientare si control al zborului, unde se aflau si sursele de energie electrica, sistemele de telemetrie, rezervele de apa si aer. In sectorul neetans fiind dispuse rezervoarele de carburant si sistemul de propulsie, cu combustibil lichid pentru manevrele de pe orbita si pentru franarea in vederea reintrarii in atmosfera. Atunci cand a fost Soyuz proiectata, scenariul zborului circum-lunar impunea lansarea separata si asamblarea elementelor trenului spatial pe orbita terestra, motiv pentru care nava sovietica dispunea de 14 motoare de translatie/orientare, 16 mici motoare de orientare, 4 mici motoare de corectie,  6 motoare retro-racheta pentru reintrarea in atmosfera si 2 motoare pentru realizarea apropierii si andocarii. 

Serghei Korolev considera pe 25 octombrie 1965 ca trenul spatial L1 (7K-9K-11K), compus dintr-o nava automata Soyuz 7K-L1 cu sistem de andocare si cele 2 trepte de racheta Block G si D necesare scoaterii de pe orbita terestra si propulsiei spre Luna, putea fi lansat cu o racheta UR-500 K, inaintea echipajului misiunii lunare. Echipajul urma sa fie lansat cu o a 2-a nava Soyuz 7K-OK, utilizabila doar in apropierea Pamantului, eventual avand modului lunar atasat la racheta Proton. Nava Soyuz 7K-OK nu dispunea atunci de sistem inertial de navigatie si parametrii manevrelor orbitale erau transmisi de la sol. Cum statiile de control al zborulului de pe teritoriul URSS asigurau transmisia coordonatelor pentru Soyuz 7K-OK doar pe 1/3 din orbita, cuplarea era facuta de nava automata Soyuz. Asadar Soyuz 7K-L1 (din care a rezultat ulterior nava automata de transport Soyuz 7K-T, care a aprovizionat statia orbitala Salyut) urma sa intercepteze pe orbita terestra nava 7K-OK, echipajul urmand sa se transfere dupa aceea la bordul navei automate Soyuz 7K-L1. Pozitia navei Soyuz pe orbita era determinata automat cu ajutorul unor senzori in infrarosu care determinau orizontul natural dupa Soare. Directia si viteza de deplasare era calculata de computerul de bord care utiliza o interfata cu senzori de impact ai fluxului de ionizare din jurul navei spatiale. 

Manevra de reintrare in atmosfera era realizata de regula de la sol, pe baza comenzilor transmise computerului de bord printr-o linie de date. Pentru a determina cu precizie momentul inceperii procedurii de reintrare, cand comunicatiile cu solul erau intrerupte, cosmonautii aveau pe panoul cu instrumente un indicator grafic de forma unui glob pamantesc, pe care era afisata in permanenta verticala locului si estimarea locului de aterizare. Desi si acest scenariu a fost ulterior abandonat in favoarea unei singure rachete purtatoare N1, totusi, una din versiunile Soyuz numita L1, a fost folosita pentru zborurile circum-lunare automate din seria Zond, fiind lansata de racheta Proton. 

Primul program spatial Soyuz (1967-1971) a utilizat generatia de nave 7K-OK, versiunea Soyuz inzestrata cu port de andocare si computer Igla pentru realizarea acestei operatiuni. Prima lansare test a navei spatiale Soyuz 7K-OK s-a numit Cosmos-133 si a avut loc pe 28 noiembrie 1966, ea fiind plasata automat pe orbita de noua versiune 11A511 a rachetei R-7, cu lungimea de 45,6 m, diametrul de 10,3 m si masa de 308 t. Dupa 538 de secunde de la lansare, Cosmos-133 a inceput sa descrie o orbita circulara la inaltimea de 205 km. Functionarea retro-rachetelor lui Cosmos-133 a fost defectuoasa si modulul de reintrare in atmosfera a ajuns pe 30 noiembrie 1966 deasupra Chinei, fiind comandat de la sol sa se autodistruga. Si ce-a de-a 2-a misiune automata Cosmos 140, lansata pe 7 februarie 1967, a inregistrat aceleasi probleme cu sistemul de control al navei Soyuz 7K-OK. Misiunile automate Cosmos 186 si 188 au functionat bine, realizand pe 30 octombrie 1967 prima andocare mecanica a 2 nave fara echipaj. Sovieticii au decis ca pauza de 2 ani facuta in lansarea echipajelor spatiale trebuia sa ia sfirsit, planificand pe 23 aprilie 1967 lansarea misiunii Soyuz-1, care utiliza o nava 7K-OK prevazuta cu un mecanism activ de andocare asemanator lui 7K-T, avandu-l la bord pe Vladimir Komarov. La o zi diferenta, urma sa fie lansata nava spatiala Soyuz-2, cu 3 cosmonauti la bord, cu care avea loc cuplarea navei Soyuz-1. Dupa andocare, 2 dintre cosmonautii de la bordul lui Soyuz-2 (Aleksei Yeliseev si Yevgeny Khrunov) urmau sa-si puna costumele spatiale, sa iasa din nava lor si sa intre in Soyuz-1, alaturi de Komarov. In Soyuz-2 urma sa ramana doar comandantul misiunii, Valery Bykovsky.

Soyuz-1 a decolat pe 23 aprilie 1967 orele 03:35 de la cosmodromul Baiconur, 540 de secunde mai tarziu centrul de observatie de pe sol NIP-16 confirmand separarea navei Soyuz de racheta purtatoare. Primele date de telemetrie de pe orbita, receptionate de centrele NIP-4 si NIP-15 demonstrau ca unul din panourile solare nu se depliase, fapt confirmat de micsorarea puterii de emisie si de receptie a comunicatiilor lui Soyuz-1. Ampermetrul de la bord indica 12-14 amperi, numai ca pentru incarcarea bateriilor erau necesari 23-25 amperi. Acest fapt reducea durata misiunii lui Komarov la 17 orbite terestre. Nedeplierea panoului solar a facut nefunctional si senzorul de navigatie astrala 45K utilizat la stabilirea pozitiei navei Soyuz-1 functie de Soare si stele. Fara acest echipament, computerul navei Soyuz-1 nu era capabil sa stabilizeze rotiriea navei sau utilizarea motoarelor, pe timpul manevrelor esentiale ale zborului. La orele 10:00, dupa 6 ore de la decolare, centrul de control al zborului din Crimea, a decis sa anuleze lansarea navei Soyuz-2 si sa inceapa pregatirile pentru aterizarea navei Soyuz-1. Pe timpul celei de-a 17-a orbite circumterestre, centrul de control a sesizat ca Soyuz-1 a deviat de la traiectoria calculata pentru reintrarea in atmosfera si Komarov a trebuit sa coordoneze manual giroscopul KI-38 dupa pozitia orizontului natural. Aceasta procedura a durat pana la intrarea in cea de-a 19 orbita si pe 24 aprilie 1967 la ora 5:00, cosmonautul sovietic a inceput manevra de intoarcere cu 180 de grade pe traiectorie, a navei Soyuz-1. La orele 5:59, Komarov a cuplat motorul retroracheta pentru franarea in vederea intrarii in atmosfera, timp de 150 secunde. Forma asimetrica a navei, cu 1 panou solar nedepliat, cumulata cu incapacitatea sistemul de corectie al traiectoriei, de a mentine orientarea pe toata durata franarii, a condus la o deviatie de 8 grade. Prin urmare, Soyuz-1 a reintrat in atmosfera pe o traiectorie balistica, fara a crea un minimum de portanta care sa asigure un profil de aterizare apropiat de cel nominal. La 6:22, un radar al apararii antiaeriene a depistat in zbor capsula de reintrare Soyuz-1, estimand ca aceasta urma sa aterizeze peste 2-3 minute la 50 km est de localitatea Orsk, din regiunea Orenburg. Cand echipa de recuperare aflata la bordul unui elicopter sovietic a ajuns la locul aterizarii capsulei, aceasta a constatat decesul cosmonautului Komarov. Ancheta oficiala a concluzionat ca parasuta principala a capsulei nu a iesit compet din containerul sau si computerul de bord, sesizand viteza foarte mare, a comandat automat deschiderea celei de rezerva. Parasuta de rezerva s-a infasurat in jurul parasutei principale, nedeschizandu-se. Viteza verticala la contactul capasulei cu solul a fost de 200 km/h in loc de 30, decesul cosmonautului fiind provocat de fracturi multiple. Sovieticii au decis sa reproiecteze sistemul de salvare al capsulei pe care l-au testat in cateva lansari fara echipaj la bord. 

Misiunea Soyuz 1

Capsula Soyuz 1 zdrobindu-se de sol

1.

Navete aero-spatiale (46)

Publicat in 26 aprilie 2011 la 11:30

Incepand din al 2-lea razboi mondial, a existat preocuparea realizarii unor vehicule cu echipaj la bord, capabile sa evolueze in statosfera si chiar sa iasa din atmosfera terestra. Majoritatea acestor aparate avand caracter militar, informatiile legate de testarea lor sunt in continuare secrete. In cele ce urmeaza, ne propunem sa urmarim pas cu pas evolutia acestor aparate, pana la naveta autonoma X-37B din zilele noastre si un pic mai departe.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.