Cate culori are de fapt curcubeul?

Sursa imagine: fun.bzi.ro

Cel care ne-a invatat ca in curcubeu sunt 7 culori a fost Sir Isaac Newton, legendara figura a stiintei si intemeietor al fizicii moderne. Dar – fara a-i scadea catusi de putin meritele - asta nu inseamna ca tot ceea ce a facut el era obiectiv, exact, riguros si perfect. In cazul curcubeului, cel putin, este vizibil subiectivismul alegerii. Curcubeul contine, in realitate, un spectru continuu de nuante, asa ca... de ce a ales el 7 culori? Ar fi putut la fel de bine sa aleaga 8, sau 11, sau 12. Si de ce a ales indigoul si violetul, doua culori pe care multi oameni le vad destul de asemanatoare? Raspunsul, poate dezamagitor, este: pentru ca asa i-a placut lui. Sigur, era vorba despre conceptia lui asupra Universului, despre viziunea lui asupra lumii, dar adevarul e ca alegerea a fost prea putin stiintifica si in mare masura subiectiva.

Faimoasele experimente ale lui Newton cu prismele de sticla ce descompun lumina solara au demonstrat, pentru prima oara, in mod precis si spectaculos, totodata, relatia care exista intre culoare si lumina si au lamurit deplin formarea curcubeului: lumina soarelui trece prin picaturile minuscule de apa - si ele niste corpuri transparente - care o descompun in radiatii cu lungimi de unda diferite, pe care noi le percepem drept culori. Ceea ce vedem reprezinta spectrul electromagnetic al luminii vizibile, descompus in radiatii cu diferite lungimi de unda. 

De atunci si pana astazi, cu totii am invatat la scoala despre aceste experimente si am bagat la cap formula mnemonica ROGVAIV (cuvant format din initialele numelor celor 7 culori, in ordinea descrescatoare a lungimii de unda - rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet – ca sa ne ajute sa ni le amintim pe toate, in ordine). Ne-am minunat in fata curcubeului miniatural care aparea cand prisma de cristal era asezata in bataia razelor soarelui si am incercat si noi sa numaram cele 7 culori ale lui Newton. Va amintiti ca nu ne era intotdeauna usor sa le identificam pe toate? Profesorul de fizica ne asigura ca sunt toate acolo, dar noi nu reuseam prea bine sa distingem violetul de indigo.

Ei bine, explicatia este ca, de fapt, curcubeul adevarat, spre deosebire de cel desenat in ilustratii, cuprinde o gama imensa de culori,  de lungimi de unda, cu o trecere gradata de la una la alta - un spectru continuu. Ochiul uman poate sa distinga in el in jur de 100 de culori. Iar Newton ar fi putut la fel de bine sa stabileasca mai mult ori mai putin de sapte culori pentru a-l caracteriza. Dar asa a vrut el, sa fie sapte. Asa i s-a parut lui ca e bine, sa existe 7 culori fundamentale in spectrul luminii – si veti vedea de ce a vrut asa.

Lumina si culoare

Newton a realizat multe experimente cu prisme de sticla si raze de lumina, incercand sa inteleaga de reprezenta culoarea. Gratie lucrarilor lui, s-a consolidat definitiv ideea legaturii dintre culoare si lumina, o problema care preocupase mult lumea medievala si renascentista.

De altfel, interesul pentru culoare al multor oameni de stiita din secolul XVII-lea a fost o urmare fireasca a dezvoltarii picturii in Renastere, crede istoricul Alan Shapiro.

In lucrarea sa Artists' Colors and Newton's Colors, el exploreaza aceasta legatura, ajungand la concluzia ca viziunea lui Newton, ca si a altor savanti, a fost influentata de arta, de modul in care era utilizata si inteleasa culoarea in pictura. In cursul Renasterii, pictura evoluase spectaculos in ceea ce priveste intelegera unor concepte la opticii, dar si ceea ce priveste aplicatiile practice ale unor cunostinte; pictorii descoperisera noi materii colorante, noi amestecuri de pigmenti, noi nuante, iar ca urmare, preocuparile lor pentru intelegerea fenomenului culorii se adancisera. Munca oamenilor de stiinta in domeniul opticii se inscria si ea in domeniul interesului fata de culoare ca manifestare a unui fenomen natural.

Pe de alta parte, ar fi inexact sa spunem ca Newton a fost primul care a explorat relatia lumina-culoare si a facut asemenea experimente de descompunere a luminii albe in mai multe culori. Fenomenul descompunerii luminii la trecerea prin cioburi de sticla sau globuri de sticla transparenta era cunoscut cle putin din Evul Mediu. Iar discutiile despre natura culorilor si despre numarul nuantelor din curcubeu erau inca si mai vechi, datand din Antichitate.

Culoarea, natura ei, relatia ei cu lumina si diferitele materiale constituiau, asadar, una dintre cele mai vechi  teme de dezbatere printre invatati. Cartea lui Newton, Opticks, este unul dintre reperele de baza ale acestui drum al cunoasterii, dar nu inseamna ca totul e asa cum scrie acolo.

Acum ajungem la partea cea mai interesanta. Dupa multe  experimente cu prisme si raze de toate culorile, Newton si-a formulat, in cele din urma, concluziile asupra compozitiei luminii albe si asupra descompunerii ei in culori diferite.

Initial, a nominalizat – atentie! – 5 (cinci) culori: rosu, galben, verde, albastru, violet. Ulterior, a considerat insa ca ar trebui sa fie 7 – acelasi numar ca al notelor muzicale. La baza alegerii sale ar fi stat, se pare, o credinta mostenita inca de la sofistii greci, care considerau ca exista o legatura intre culoare, notele muzicale, numarul corpurilor ceresti din Sistemul Solar (cunoscute la acea vreme) si zilele saptamanii. 

Tendinta de a gasi conexiuni intre diferite elemente, in incercarea de a stabili o ordine in acest Univers urias si aparent haotic care ne inconjoara, este o particularitate binecunoscuta a fiintelor umane. Multe credinte leaga intre ele elemente disparate, prin intermediul unor numere cu proprietati deosebite, „cifre magice” care, cred unii oameni, se regasesc deopotriva in alcatuirea lumii naturale si a celei create de om si care sunt, totodata, dovada si fundament al armoniei cosmice.

In cautarea armoniei cosmice

Si Newton credea intr-o astfel de armonie, in corespondentele subtile dintre fenomenele naturale si lumea creata de om, intre material si imaterial, intre culoare si muzica, intre cer si pamant. Odata ce intelegem asta, alegerea de catre el a 7 culori fundamentale ale spectrului luminos, ce pare suparator de arbitrara, devine explicabila.

Sa fi avut oare legatura cu faptul ca Newton era si alchimist? Iata inca un lucru putin cunoscut si, odata stiut, greu de acceptat de catre multi: cum, Sir Isaac Newton, acest parinte al fizicii, acest titan al stiintei moderne, era alchimist?!

Mai intai, trebuie sa intelegem contextul in care se petreceau lucrurile: in secolul al XVII-lea, diferitele stiinte incepeau, treptat, sa se defineasca, sa se individualizeze, multe desprinzandu-se dintr-un trunchi comun, un domeniu vast si diversificat, ce aduna mai toata stiinta lumii, cunoasterea dobandita pana atunci, intr-o unica si urias de complexa constructie: alchimia. Pana atunci, chimia si fizica practic nu existau ca stiinte de sine statatoare, astronomia era amestecata intim cu ceea ce numim azi astrologie, medicina, biologia, mineralogia erau si ele tributare viziunii alchimice asupra Universului. Scriam, intr-un articol consacrat alchimiei, ca „A fi alchimist insemna, in Evul Mediu, a fi foarte multe lucruri. Medicii erau adesea si astrologi, matematicieni, naturalisti, dar si – sau mai ales – alchimisti, aceasta din urma disciplina fiind una de granita, care implica studiul mineralogiei, al chimiei, al fizicii, al zoologiei si botanicii, al astronomiei si astrologiei…”

De fapt, era conditia multor savanti, mai putin specializati decat azi, dar cu o viziune complexa, cuprinzatoare, asupra lumii, chiar daca multe dintre ideile lor  ne par noua azi de un misticism naiv. Nu e de mirare ca ecourile acestui mod de gandi s-a prelungit si in secolele urmatoare, chiar daca slabind treptat in intensitate, si ca savanti ca Isaac Newton, Robert Boyle (celebrul fizician si chimist), faimosul matematician si filosof Gottfried Leibniz si alti invatati de acelasi calibru intelectual si cu o contributie imensa la dezvoltare stiintei moderne au fost, totodata, alchimisti.

Nu e usor de inghitit aceasta idee, e drept; primul biograf al lui Newton care a vazut scrierile alchimice ale acestuia a fost oripilat si nu si-a ascuns oroarea in fata revelatiei ca „un spirit atat de maret s-a putut injosi intr-atat” incat sa isi petreaca vremea cu indeletniciri socotite, pe atunci, oculte  si suspecte, cum ar fi incercarea de a transforma metale comune in aur. Da, Newton a facut si asta, dar aceasta preocupare nu-i micsoreaza meritul de a fi innoit in chip covarsitor stiinta. Si el, ca si Boyle, ca si Leibniz, ca si alti invatati care au fost atat promotori ai metodei stiintifice moderne, cat si alchimisti, erau copii ai timpului lor, faza de tranzitie intre alchimia medievala si stiintele moderne, si erau tributari unei conceptii asupra stiintei inca existente in vremea lor.

In al doilea rand, trebuie sa intelegem ce a fost, de fapt, alchimia si ce rol a jucat ea, parasind conceptiile secolelor XVIII si XIX, care considerau alchimia o pseudostiinta suspecta, un ansamblu de conceptii si practici mistice si oculte, fara nimic stiintific in el. Esta o viziune ce se inscrie in viziunea mai larga – si complet eronata – asupra Evului Mediu ca fiind o epoca intunecata, de decadere, de regres al cunoasterii. Cercetatorii seriosi au depasit de mult aceasta viziune, intelegand, in sfarsit, ca in Evul Mediu stiinta, cunoasterea, au continuat sa progreseze, sub forme specifice, iar alchimia a fost o precursoare a stiintelor moderne, puntea dintre stiinta Antichitatii si cea moderna. Alchimistilor li se datoreaza descoperirea multor substante (printre care cateva elemente chimice), punerea la punct a unor metode de laborator, inventarea unor instrumente specifice, promovarea metodei experimentale. Cu alte cuvinte, nimic mai gresit decat discreditarea in bloc a alchimistilor si a alchimiei. Aceasta nu este in niciun caz o simpla aiureala magico-mistica complet lipsita de sens, ci un domeniu de studiu ce corespundea nivelului de cunostinte al vremurilor acelora; este o „mama” - abia de curand recunoscuta si repusa in drepturi – a fizicii si chimiei, a astronomiei si stiintelor naturii si a altor teritorii ale cunoasterii, azi distincte si bine individualizate.

Alchimistii credeau, asadar, intr-un intreg concert de armonii misterioase care leaga intre ele lucrurile existente in acest Univers. Omul era un microcosmos in sanul macrocosmosului, iar intre el si universul nemarginit din jur, intre lumea creata de el si lumea naturala, exista o intreaga gama de corespondente si armonii subtile.

Nu mai pare atat de surprinzatoare, atunci, ideea ca si culorile trebuie sa fie in numar egal cu al notelor muzicale, pentru a implini armonia desavarsita a lumii. Daca sunt 7 note, ne trebuie si 7 culori fundamentale; era o idee perfect logica in simplitatea ei, chiar daca nu acceptam premisele de la care pornea Newton.

Pentru a implini misterioasa armonie a celor 7 culori, Newton a adaugat celor 5 culori initiale oranjulsi indigoul, lasandu-ne mostenire conceptul celor 7 culori ale spectrului, pe care ne straduim si azi sa le deslusim in curcubeu sau in fasia de lumina multicolora iesita din prisma de cristal. Iar profesorul de fizica este unul din lungul sir al celor care, de la Newton incoace, au asimilat si transmis conceptul celor 7 culori ale curcubeului, gasindu-l simplu de inteles, de explicat si de retinut.

Iar faptul ca in spatele acestei idei, perpetuate in fizica de trei secole si mai bine, se gaseste o conceptie stranie pentru multi dintre noi, tulburatoare si mistica, despre corespondentele magice dintre muzica si culori, dintre ciclurile naturale si corpurile ceresti, nu face decat sa ne arate ca, sub o aparenta si reconfortanta simplitate,  lucrurile pot fi mai complexe si mai profunde decat par.