Ministrul turc de Externe: Turcia nu îşi doreşte să aibă dispute cu Statele Unite

Azi este o saptămînă de la vinerea neagră, 10 august. Nimeni nu și-a prezentat demisia, nimeni nu asumă nenorocirea. Nu există nicio declarație din partea autorităților care să exprime regrete și compasiune pentru victime. Nu am primit nicio explicatie încă – suntem tratați cu dispret de Dragne&Co. Ei cred că dacă se ascund vor scăpa de răspunderi.

De o săptămînă încoace nu mai prididesc discuțiile despre mitingul violent al diasporei, din 10 august. De la chestiuni principiale, de ansamblu, s-a ajuns la compoziția gazelor lacrimogene ori la motivele prezenței unui procuror militar în piață. Un singur lucru pare să nu se observe, deși ar putea fi, de departe, cel mai important dintre cele care au legătură cu evenimentele sus-menționate: absența unei reacții din partea opoziției la apelul aproape disperat al președintelui.

Nu numai războiul în sine, ci și războiul politic poate fi hibrid. Asimetric. În piesa de teatru a cărei principală scenă este Bucureștiul, avem de-a face cu un război hibrid cu mize multiple, al cărui principală caracteristică este viteza contracronometru în care evoluează lucrurile. E valabil pentru Dragnea, e valabil pentru PSD, e valabil pentru opoziția internă din partid, pentru opoziția politică exernă, e valabil pentru Cotroceni, dar și pentru principalele puteri interesate să obțină poziții cheie în plan geopolitic tocmai prin intermediul României.

Istoria se repetă destul de penibil. În 2003-2004, Adrian Năstase, atotputernicul prim-ministru PSD, l-a „avut în mână” pe Traian Băsescu. Lăsând doar curs liber dosarului Flota, fără să se amestece în treburile justiţiei, Adrian Năstase l-ar fi scos definitiv din viaţa publică pe marinarul zurbagiu şi infractor (dosarul Flota, dar şi multe alte dosare de la Ministerul Transporturilor şi de la Primăria Bucureştiului), ajuns deja mult prea sus pentru capacităţile şi pregătirea sa. Dar Năstase era perceput ca fiind la fel de corupt, la acel moment chiar mai corupt decât Băsescu, îngâmfat, cu destinul politic consumat, preocupat aproape exclusiv de creşterea averii proprii.

În timp ce o parte a presei de la noi bate cîmpii cu grație despre cum au venit cogresmeni americani să o tragă pe Dăncilă de urechi, după mitingul de vineri, presa internațională se dă de ceasul morții să afle ce se ascunde cu adevărat în spatele misteriosului turneu american întreprins de reprezentanții congresului SUA în Asia și Europa de Est.

Este o lună de foc. În care nici măcar nu se poate pune problema unui armistițiu. Nici măcar pentru o zi. E luna în care Klaus Iohannis ori își nimicește adversarii, ori își semnează ieșirea de pe scena politică. Și tocmai acum în teatrul de război apare un adversar cu totul și cu totul neașteptat pentru Dragnea. Adversarul intern. O buturugă mică, ce poate răsturna carul mare.

Surpriză mare: a doua zi după ce președintele României dă mesaj de solidarizare cu piața și de încurajare a protestelor, piața e goală. La orele 20,00 vreo 40-50 de inși stau apatici, fără scandări, fără agitație, fiind lesne confundați cu niște simpli turiști ori trecători. În mod normal, ar fi trebuit să fie cu zecile de mii; s-a epuizat potențialul manifestațiilor?

Din nou e demonizat Parlamentul. Se cere insistent reducerea numărului parlamentarilor la 300. Așa cum a sunat referendumul inițiat de Traian Băsescu. De ce atâta insistență? Care este obiectivul urmărit de cei care vor să facă mai nimic și mai puțin viril decât este organul legislativ al statului? Presupun că nu mai este un secret pentru nimeni dintre cei care acceptă să privească adevărul în față. Niciodată în istorie Parlamentul nu a instaurat o dictatură. Nici nu are cum. Este ales de totalitatea cetățenilor care se prezintă la vot. În schimb, dictaturi au instaurat președinții. Sau chiar primii-miniștri. Sau vârfuri ale Armatei. Și această realitate ne conduce la o logică simplă. Miroase a praf de pușcă, atunci când cineva începe un război împotriva Parlamentului statului. Miroase a dictatură. Sau măcar a autocrație.

Eram Presedinte al Adunarii Parlamentare a OSCE cand au fost fraudate alegerile americane in Florida. Eram Presedinte Emerit al Adunarii Parlamentare a OSCE cand s-au pus la cale “revolutiile colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului European pentru relatia cu Rusia si vicepresedinte al Grupului Socialistilor si Democratilor Europeni din PE cand s-a declansat “Pimavara araba”. Intre aceste momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (in Belarus), vicepresedinte al Comisiei juridice si pentru drepturile omului a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei si seful Delegatiei PE pentru Ucraina. Printre altele. In executarea acestor misiuni am fost martor si participant, dar si, in masura puterilor mele, opozant, la planificarea sacrificarii statelor natiune pe altarul unei ordini globale pe care in mod gresit si chiar criminal unii o concepeau ca incompatibila cu existenta acestora. Nici un alt roman nu a mai trait in acest mod o asemenea experienta. De aceea pot citi si intelege ce se intampla in aceste zile in Romania dincolo de perdeaua de fum lacrimogen al detaliilor faptice.