De la alegeri anticipate, la alegeri amînate

L-am auzit toți, în urmă cu mai multe zile, pe profesorul Adrian Streinu-Cercel făcând o solicitare șoc. Referindu-se la presiunile infernale la care sistemul de sănătate este supus în această perioadă a pandemiei, domnia sa a solicitat în termeni expliciți un soi de înțelegere cu autoritățile statului român, astfel încât medicii să nu fie expuși ulterior unor anchete și pedepse penale. Ideea era, dacă am descifrat-o corect, că trebuie făcute achiziții în mare viteză, iar oamenii din sistem se tem că vor fi ulterior trași la răspundere pentru nerespectarea unor proceduri. Să vorbim așadar despre imunitatea medicilor.

Cu cât se va prelungi consemnarea la domiciliu a populaţiei, cu atât costurile politice pentru cei aflaţi „ghinion !” la putere, dar şi pentru cei aflaţi norocos în opoziţie dacă nu au soluţii alternative, vor fi mai mari. Mergând, probabil, până la dispariţia completă a actualei clase politice, cu procese interminabile, cu condamnări la ani grei de puşcărie, pierderea averii, oprobriul public etc. Din cauza costurilor economice care se întrevăd a fi faraonice. Din cauza crizei sociale care va urma implacabil. Şi a crizei sau a crizelor politice inevitabile.

Mai întâi o vedem pe Merkel la cumpărături, apoi e plasată în carantină, suspectă de coronavirus. Aceasta este fie cea mai bună teorie a conspirației apărută vreodată, fie adevărul gol-goluț. Oricum ar fi, este platforma perfectă pentru regizarea umanizării celui mai sumbru profet al Europei.

Președintele Klaus Iohannis ezită să-și asume răspunderea. Se teme. Dovedește nu bărbăție, ci lașitate. Își dorește să fie în poză. Chiar în centrul ei. Dar asumarea răspunderii pentru măsuri dure de austeritate o lasă pe seama altora. Care urmează să devină țapii ispășitori. În timp ce Iohannis rămâne cu fotografia de lider național.

Că epidemiile nu sunt ceva nou, se știe. Se și spune că “de a lungul istoriei, atunci când oamenii s-au răspândit în lume, au avut însoțitor constant bolile infecțioase. Chiar în această eră modernă, epidemiile sunt aproape constante” (Mohammed Cherkaoui, The Shifting Geopolitics of Coronavirus and the Demise of Neoliberalism,19 martie 2020). Doar de la Primul Război Mondial încoace s-au înregistrat “gripa spaniolă” (1918-19), cu patruzeci de milioane de morți, “febra asiatică” (1957-58), HIV/AIDS (1981), “gripa aviară” (1997), SARS (2002-2003), EBOLA (2014-2016) și altele.

Starea de urgență pe care a decretat-o, i-a fugit cumva de sub picioare președintelui Klaus Iohannis. Acesta a constatat repede că, cel puțin în această perioadă a pandemiei, nu mai are practic un joc al lui. Reuniunile internaționale sunt sistate, iar în plan intern rol de primadonă politică îi revine ministrului de interne Marcel Vela. Pe lângă acesta și pe lângă cei câțiva specialiști care asigură comunicarea publică, nici măcar Ludovic Orban, care se învârte ca un titirez, nu-și mai găsește obiectul muncii. De bine de rău însă, Orban poate convoca ședințe de Guvern. Pretext bun pentru a ieși la declarații. Dar Iohannis?

„Este o aberatie. E un proiect de lege care a fost initiat de un senator al nostru fara a avea acordul grupului parlamentar din Senat, dar mai ales fara a avea acordul conducerii PNL”. Declarația așa-zis iritată de mai sus îi aparține liderului PNL, Ludovic Orban și se referă la legea închisorii la domiciliu, inițiată de Alina Gorghiu. Numai că Orban ori minte, ori e complet rupt de realitate, ambele, lucruri obișnuite la el: la vîrful PNL s-a știut de acest proiect și el a fost chiar girat de nume extrem de grele.

„Dacă Isus nu a înviat, degeaba este credința voastră și propovăduirea noastră.” – spunea Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor, punând prin aceasta Învierea în centrul religiei creștine și făcând din comunitatea creștinilor biserica Învierii. A se permite accesul credincioșilor în lăcașele lor de cult pentru a celebra, potrivit tradiției și regulilor lor, Învierea Domnului Isus Hristos, sau nu? Iată întrebarea! Cine îi poate răspunde? Drept măritorii creștini? Agnosticii? Statul secular?

Unul din cinci angajați nu mai muncește. Unul din cinci angajați stă acasă. Asta înseamnă, simplificând lucrurile, că economia României scade cu o cincime. Pe de-o parte. Pe de altă parte, unul din cinci este plătit din fondurile publice pentru șomaj. Asta înseamnă, tot simplificând lucrurile, că bugetul statului are cheltuieli mai mari cu o cincime. Se adună astfel zeci de miliarde de euro, pe care le putem pierde în acest an. Există vreo soluție? Putem evita acest lucru? Dacă da, care este rețeta miraculoasă?