Victima Eminescu

Ca perceptie in randurile maselor, a apucat sa fie “un mort frumos”. In ceea ce a facut, Eminescu n-a trisat, a fost el insusi, cu urcusuri si coborasuri. Un scriitor impovarat cu talent de la Dumnezeu. Dar, cum scria Truman Capote, “cand Dumnezeu iti face un dar, iti pune in mana si un bici, si biciul e destinat exclusiv autoflagelarii.” A trait si a murit sub povara suferintei scrisului.

In fiecare an, de 15 ianuarie, in loc sa ma bucur de ziua lui Eminescu, reusesc doar sa ma enervez. Poetul este folosit pe rol de moaste sfinte, la capataiul careia e imbulzeala. Inghesuiala cu imbranceli. Din apropierea de Eminescu tot soiul de veleitari si politruci incearca sa-si atraga o portie de vizibilitate publica. Dovezile de pretuire decenta sunt potopite de valurile de fatarnicie, Eminescu iesind in pierdere. Pentru scriitorul Eminescu, sunt convins, 15 ianuarie s-a transformat intr-o periculoasa antireclama, sonorizata in fundal de cantarea sotilor Doina si Ion Aldea Teodorovici, aia cu „Iemineeescuuu…”. Poti atrage potentiali cititori inteligenti cu smiorcaieli, fie si bine intentionate, din corazon, dar vetuste, si cu discursuri de vorbe goale stivuite harnic, cenusii de praf ca haina de mireasa a bunicii din pod? Pentru mine, raspunsul este nu. Poti mai probabil sa-i indepartezi si sa-i scarbesti.

De fapt, dincolo de tambalaul sarbatoririlor, Eminescu ramane necunoscut romanilor. Fiindca sa ai habar de cateva poezii nu inseamna sa-l si cunosti. In afara celor care sunt presati de programa scolara, in alta ordine de idei, tirajele de 2000 de exemplare ale volumelor lui Eminescu afirma destul despre realul interes al publicului pentru „Luceafarul poeziei romane”.

In timp, scriitorul Eminescu a ajuns o victima preschimbata in statuie. O statuie manjita de rujul vulgar al sarutarilor, dar si de nimicnicia acelora care l-au metamorfozat in contramarca pentru scopuri felurite. In loc sa fie sarbatorit, ar trebui redescoperit.