Se fac cărțile pentru dl Hellvig?

Cu toate acestea, nimeni nu se aștepta ca scenariul Hellvig la Cotroceni să primească atât de repede  o confirmare tranșantă, ca o lovitură de trăznet:  protagonistul, la doar 20 de zile distanță, avea să-și dea demisia din înalta funcție.  Adică, proapătul rege al Albionului,  maestru – nu-i așa? – într-ale intelligence-ului, te laudă și dorește să-ți strângă mâna, iar tu, ulterior,  nu găsești altceva mai bun de făcut decât să-ți iei tălpășița din branșă?! Ceva ”nu se pupa.”  La prima vedere doar!  Căci la a doua, se ițea semnificația: strângerea de mână regală e posibil să fi venit ca o binecuvântare, ca o parafare de foaie de parcurs.

De la înființarea temutei instituții, niciun șef (formal) civil nu și-a dat demisia așa, pe nepusă masă – și încă la un interval considerabil (un an și jumătate!) înainte ca președintele care l-a numit (și pe care l-a servit strâns, strâns de tot) să încheie mandatul. Așa ceva nu s-a mai pomenit la români, care, de obicei, sunt lipiți de dregătoria de stat ca emisferele de Magdeburg.

După știința publică, nu s-a petrecut nimic negativ în activitatea dlui Hellvig,  n-a existat nicio eventuală neadecvare de natură să atragă o consecință sancționatorie atât de drastică cum e demisia. „Pietrificarea în funcţie nu este bună”, ne-a explicat demisionarul. Frumos, dar e o fentă. În realitate –  dacă nu există vreo bombă neștiută sub patul domniei sale – în spatele defectării fulgerătore nu poate fi decât o rațiune superioară. Recte, candidatura la președinție.

De ce? Păi,  dacă un șef de serviciu secret în exercițiu și-ar propune să reintre  în politică (unde a debutat, ne amintim, pe filiera Dan Voiculescu, care, la rândul lui, știm pe ce filieră a debușat din ante-decembrism în post-decembrism) și să candideze pentru cea mai înaltă funcție – ce ar trebui să facă, în primul rând?  Evident, să părăsească firma la un interval de timp rezonabil, în așa fel încât, la momentul anunțării candidaturii, nimeni să nu poată să spună: “Cum, dom’le, cu dosarele contracandidaților ținute la oboroc, dumneata intri, peste noapte, în competiția electorală?!”  Ar fi bătut la ochi în Europa civilizată – cât ar fi România un caz special, de merge și-așa. N-ar fi mers. S-ar fi văzut din tribune.

În consecință, by the book, dl Hellvig a părăsit șefia dosarelor, a luat o pauză de liniștire a apelor.  Asta nu înseamnă însă că dosarele nu sunt ținute mai departe la păstrare și că gestionarii respectivi nu pot primi, la momentul oportun,  misiunea de a scotoci prin ele și de a mai arunca pe piață una-alta, pe surse.  Sau, tot pe baza dosarelor, de a-l „convinge” pe contracandidatul dlui Hellvig fie să se retragă din cursă, fie să devină „arlechin”, cum au fost, se știe, Isărescul Manole și Stolojanul valutist Frankenstein,  sparring partners iliescieni de ispravă, care și-au îndeplinit misiunea cu brio, în anul de grație șchioapă 2000.  A fost și-atunci, va fi și-acum chestie de intelligence, nu?

După cum au fost –  ca o paranteză – și faimoasele protocoale Kovesi – Maior – Coldea care statuau amestecul (de fapt, preeminența) șefilor SRI în mersul Justiției.  Tot chestie de intelligence. Au fost denunțate de către dl Helvig, nimic de zis. Dar să nu uităm că, în mod specific, un serviciu secret nu lucrează cu hârtii, protocoale și alte asemenea formalități… care lasă urme.  În schimb, lucrătura ocultă, clandestină, de la om la om… n-are nevoie de niciun protocol.

Din partea cui ar candida dl Hellvig? Din parta PNL? Nu chiar. Zilele acestea  a venit un alt răspuns. S-a  înființat numitul “Bloc democratic”  (cuvântul “bloc” e compromis încă din prin anii ’40, câtă lipsă de inspirație!), care reunește electoral PSD și PNL.  Dacă s-a ajuns atât de departe încât să se oficializeze confreria, chiar cu riscul alienării nucleelor dure ale celor două partide, rezultă, pe de o parte, că ascensiunea AUR pune în mare pericol scorul PNL (dacă nu și pe cel al PSD), iar pe de alta, că s-a făcut un pact cu bătaie lungă, menit să asigure un confort prelungit tuturor actorilor executivi de la ora aceasta, inclusiv președintelui Iohannis, după ce va părăsi funcția.

Nu s-a hotărât încă la care alegeri (europarlamentare, locale, parlamentare) se va merge pe liste comune, dar e clar că, la prezidențiale, „blocul” are nevoie de un candidat unic.  Că altfel nu s-ar mai fi înființat. Și nu orice fel de candidat, ci unul corespunzător, care, odată ajuns la Cotroceni, să nu se apuce să răstoarne masa și să purceadă la cine știe ce schimbări reformiste  în sectoarele instituționale, inclusiv și mai ales în cel de forță.  E nevoie de un candidat care să păstreze și să patroneze status-quo-ul, nu unul zurbagiu, care să deranjeze/ deraieze traseele prestabilite.

Căci nu e vorba numai de armonia politică de fațadă, ci, în primul rând, de establishmentul de sorginte securistică remanentă care, trăgând sforile de 33  de ani încoace (impregnat fiind în interstițiile societății din toate domeniile), are nevoie în fruntea țării de un om previzibil, provenit din sistem, nu din afara lui.  Chiar dacă cel desemnat e de bună credință și n-are schelete (vizibile) în dulap. Sau – din contră: tocmai pentru o spălare, o albire și o inocentizare generalizată, sustenabilă, cu atât mai mult e necesară acoperirea oferită de un nepătat!

Dl Hellvig se potrivește de minune acestui portret robot. El vine dintr-o activitate oficială de maximă importanță, de prezervare și apărare a interesului național, care, teoretic cel puțin, este deasupra intereselor de partid. Deci are un anumit atu de om de stat și poate fi lansat în campanie printr-un narativ de președinte obiectiv, fără parti pris, un președinte-arbitru,  cum scrie la fișa postului, iar nu un jucător care mută poarta în mijlocul jocului, cum am avut până acum, începând cu Băsescu și continuând Iohannis.  În plus, proximitatea războiului declanșat de Rusia reclamă un om cu experiență în gestionarea securității naționale.  Deci,   s-ar potrivi și din acest punct de vedere.

Trecerea din lumea umbrelor în lumina reflectoarelor politice nu e ceva nou Au mai fost cazuri pe la noi de „inteligenți” care s-au dat pe față la o adică. Mihai Răzvan Ungureanu a încercat marea cu degetul, dar nu e clar dacă Petrov l-a promovat sau, mai degrabă,  i-a rupt gâtul.  Iar în străinătate, Bush senior, din director CIA s-a transformat într-un președinte pasabil. (A lăsat el ca răsturnarea regimului în România să fie gestionată de ruși, dar asta e altă discuție.) De cazurile Andropov și Putin nu mai pomenim.  Vorba dlui Geoană, “cine a fost sau e la ruși, nu poate gândi ca Bush.”

Și fiindcă veni vorba de Mircea, șoltic jucător de tenis pe orice fel de zgură, sprijinit fiind și de lobby-ul evreiesc mondial (după ce tatăl, general ceaușist, s-a purtat frumos cu emigranții ce fugeau din paradisul comunist), e posibil ca el să încurce jocurile coaliției și să forțeze intrarea în turul al doilea, fie și ca independent, pe modelul Sorin Oprescu. Dacă cele două partide  ar merge, să zicem, cu candidați diferiți în primul tur, există pericolul real ca – din cauza lui Geoană, pe de o parte, și a candidatului AUR, pe de altă parte  –  electoratul să se împartă și, ca urmare, nici candidatul PSD și nici candidatul PNL să nu acceadă în turul al doilea. „Blocul” are deci nevoie, de la început, de un candidat unic, care să fie sigur că intră în turul al doilea. Decât să nu fi prezent deloc, mai bine măcar prin interpuși.

Însă, în același timp,  candidatul unic nu trebuie să vină, efectiv,  de la niciunul dintre cele două partide, întrucât ar contraria prea tare și ar îndepărta electoratul celuilalt partid. Deci trebuie un candidat „neutru”, care să fie acceptabil pentru ambele umori politice arogante. Rezultă, din nou, că dl Hellvig s-ar potrivi.  Ca profil. Sau din profil.

Unii vor spune că, în vâltoarea acestui carcalete, jumătate din PNL va migra la Forța Dreptei, cu Orban, și el fiu de securist, în conjuncție cu USR (Uniunea Striviți România) și cu PMP, alias Băsescu-turnătoru’. Ne îndoim, vor fi migranți, dar nu într-o proporție semnificativă. Puterea este supremul afrodisiac, ricana, din proprie experiență, Henry Kissinger.  Parafrază: puterea este supremul miraj căruia nu-i rezistă niciun politician. De ce să te duci la pierzători când poți să rămâi la învingători!

Degeaba se strofoacă Rareș Bogdan, cerând candidați separați. Simțind că mandatul protectorului său inițial e pe sfârșite, Number One a început să dea cu clonțul, scandând lozinci anti-iohannis, gen „Prin noi înșine!”.  Același se zbârlește (pe tema Schengen) și la coana Austria, și la coana Ursula, ambele apărate neclintit de președinte, la prima vedere pentru a nu strica armonia bruxelleză. La a doua, nu se mai știe. Să se fi rupt lanțul de iubire dintre cei doi? Sau l-au scos pe Bogdan ca pe buldog, la produs? Tardiv, taică! Când ni-i băgați pe gât pe cioclii Orban și Cîțu, care au îngropat țara în datorii, nu vă gândeați că, odată cu ea, se-ngroapă și partidul? Acum PNL este pe năsălie. Nu mai poate fi resuscitat decât zidit în bloc.

La rândul lui,  Ciolacu degeaba face pe zmeul în păpușoi. „A venit vremea unui PSD-ist la Cotroceni.” Sanchi. Un PSD-ist nu va fi neam, în viitorul previzibil, la Cotroceni. O dă imediat la întors când e întrebat de rostul coaliției:  „Facem politică.” Normal.  Și Ciucanul, și Marcelino știu adevărul:  nu mai e loc de nuanțări ideologice, riscuri de pierdere a identității doctrinare, platforme  sau alte fleacuri de acest gen și nici de pârțaguri orgolioase de partid.  Din cauza ascensiunii AUR, care nu știm unde se va opri, alegerile vor fi cele mai radicalizate din ultimele trei decenii. „Facem politică”,  adică:  gheara pe ciolan, în jilțuri, la butoane pour l’éternité ou presque  – asta  e doctrina la zi.

Ce vorbirăm până acum e doar fațeta scenei deschise, la vedere, destinată consumului. Dar mai există alte fațete, de culise, individualizate, cele care de fapt mișcă lucrurile în politică. (Apoi se construiește legenda pentru public.) Astfel, ne amintim că, la apariția de neunde a lui Ciolacu, după îndepărtarea lui Dragnea, noul lider PSD a declarat că nu se ocupă, nu se bagă în treburile (citește abuzurile și incoerențele) din Procuratură și Justiție, că nu-l interesează tema, dând un semnal clar că nu-i va deranja pe cei care chiar „se ocupau” de Justiție, adică repartizau sau retrăgeau discreționar puterea în România, paralel cu legea și cu electoratul. Doar cu această condiție, de a nu se băga unde nu-i fierbe oala,  i s-a deschis calea spre șefia PSD.

Cum a survenit dl. Ciolacu, ca scos din căciulă, în fruntea „ciumei roșii”,  nu știm. Poate știe dl Hellvig. Cert este că, încet-încet, PSD a început să fie perceput (mai precis să i se construiască percepția) de partid frecventabil, post-ciumă roșie.  Nu e exclus ca dl Hellvig însuși – sau cineva sub oblăduirea lui – să fi fost implicat de bine, adică să fi fost cureaua de transmisie pozitivă. Bineînțeles, de dragul democrației. În acest sens, reiese că Ciolacu ar trebui să aibă nestinse sentimente de simpatie față de fostul șef SRI.

Apoi, vremea a trecut. Dl Ciolacu s-a împiciorogat.  A început să-i sufle vântul din pupa. După eșecurile repetate ale prim-miniștrilor liberali aleși și impuși de la Cotroceni, era clar că PNL, lăsat de izbeliște, era condamnat să deconteze toate frustrările și umilințele acumulate de mentalul public în succesivele administrații Iohannis, și, foarte sigur,  să se ducă de râpă, poate chiar asemeni PNȚCD (deși din alte motive și în alt timp istoric) după retragerea președintelui Constantinescu.

Lucrurile s-au complicat, când Ciolacu l-a amenințat pe președinte cu suspendarea. Oare? Oare chiar s-au complicat? Sau s-au simplificat? Înclin să cred că și aceea a fost o fentă. Pentru binele și stabilitatea țării, evident. Și pentru cauționarea sucirii președintelui.  „N-am încotro, sunt amenințat cu suspendarea!”, cam așa s-ar putea traduce.  Soluția apărută, salvator, tot din Intelligence?  Asocierea socialiștilor la guvernare. Păi – și ciuma roșie?  Nu mai e, a dispărut peste noapte.  Cineva – ghici cine? – l-a convins pe dl Ciolacu să dea o mână de ajutor, să nu cadă PNL la 5 la sută, ca PMP.  Dacă Ciolacu nu era cooperativ, țara intra în vrie și toate se spărgeau în capul tandemului Iohannis-PNL. Așa, prin intrarea PSD la guvernare, dauna s-a mai disipat, PNL a respirat.  Iar acum respiră prin porii blocului.

Mai există cazuri, în Europa, de mariaje excentrice (în doi,  trei, în câți vrei) de așa-zise coaliții-semafor după culorile partidelor îmbârligate – respectiv roșu, galben și verde.  O asemenea Ampelkoalition (Ampel – semafor) este la putere în Germania, formată din Partidul Social Democrat (SPD), Partidul Liber Democrat – liberali (FDP) și Verzii. Ce surpriză! Ne mai mirăm de unde s-a inspirat dl Iohannis?

La noi, cine va fi pe post de „verzi”? Evident, UDMR, care va fi asociată la guvernare pentru o stabilitate sporită în confruntarea cu proporția masivă la care va ajunge AUR.

Care continuă să fie stigmatizat de adversarii politici ca partid extremist – adică invers de cum a demonstrat prin recenta reconciliere cu partidul de guvernământ Likud din Israel. Va fi jucat între culorile semaforului. Chiar dacă va reuși să devanseze nu numai scorul PNL, ci chiar și scorul PSD,  șanse de a i se încredința formarea guvernului nu prea sunt, întrucât, pur și simplu, noul președinte (Hellvig) nu le va nominaliza un prim-ministru, așa cum nici președintele Iohannis nu a nominalizat un prim-ministru PSD la alegerile din decembrie 2020, deși socialiștii le câștigaseră.  Istoria se repetă la indigo. Ba chiar la zerox.  Xerox bizantin.

Astfel că,  din toate aceste mișculații, dl Ciolacu se va procopsi, după alegerile din 2024, cu un nou mandat de 4 ani, încredințat de președintele proaspăt ales, același care, din  întâmplare,  l-o fi nășit din umbră tot timpul. Pentru binele și stabilitatea țării. Și pentru – ultima pe listă cu voia dvs. – perpetuarea la putere a sistemului de forță actual (inclusiv, stăpânul tabletelor).

Poate veți întreba: și democrația unde e?  Răspunsul:  e ascunsă în lavițele românilor, care,  când au fost chemați –  de ex. la referendumul pro-familie – s-au făcut, leneși și letargici, că plouă și-au stat cu curul pe laviță, în loc să meargă să bage buletinul în urne.  La așa popor absenteist, așa democrație lipsă. De ce vă plângeți atunci?

Pour la bonne bouche,  a venit o altă dumă. Trompeta oficială G4Media ne anunță, din „multiple surse politice europene”, că președintele Iohannis „vizează numirea în funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru politică externă și politici europene în viitoarea Comisie Europeană care se va forma după alegerile europarlamentare din vara anului viitor.” De asemenea, mai aflăm, tot de la trompetă,  că “dorința președintelui a fost deja comunicată liderilor coaliției.”   Pare altă fentă cotrocenistă. Pentru întărirea staturii președintelui în pericol  de slăbiciune spre sfârșit de mandat. Oare unii vasali încep să dea semne de nesupunere? Se răscoală împotriva stăpânirii – gen Rareș Bogdan?

De la dorință  la putirință e distanță. G4Media ne-a mai dat gulgute care au rămas în aer.  Nu credem că, la extern, jocurile sunt făcute. Totuși, rezultatele alegerilor europarlamentare nu contează în configurarea noii Comisii? Atunci de ce se mai țin?

Dacă s-a bătut palma, e pe plan intern.  Dl Ciolacu, ca prim-ministru,  îl va nominaliza, în numele României,  pentru o dregătorie la Bruxelles, pe dl Iohannis, care – președinte sau vizir UE – îl va face președinte pe dl Hellvig, care, ca nou președinte,  îl va nominaliza prim-ministru tot pe dl Ciolacu. Iar PNL și PSD vor continua tangoul fără muzică. Quod erat demonstrandum.  

de Eugen Șerbănescu

Sursa: Cotidianul