O nouă dispută UE: Pactul de Stabilitate

Rostul Pactului de Stabilitate și Creștere este acela de a stabili o serie întreagă de reguli fiscale, care să permită stabilitatea economică a statelor europene și să impulsioneze în ritm susținut creșterea. Până la declanșarea crizelor pandemice, aceste reguli fiscale, în linii mari, plafonau datoriile statelor, raportate la Produsul Intern Brut. Această regulă a fost dată peste cap. S-a ajuns în situația în care câteva state din Uniunea Europeană au datorii exorbitante. Acest curs trebuie cumva oprit. Este de înțeles de ce. Dacă un stat UE, mai ales din zona euro, eșuează, moneda europeană este pusă într-un mare pericol. Pentru a preveni o asemenea catastrofă, statele europene caută și identifică soluții de a proteja cumva guvernele aflate în mare dificultate. Cum s-a întâmplat în cazul Greciei. Sau al Turciei. Nu aceeași preocupare există, e adevărat, și în cazul statelor din afara zonei euro, ceea ce nu înseamnă însă că regulile de disciplină financiară nu li se aplică și acestora. Dar cum vor arăta noile reguli?

Aici intervine mărul discordiei. Statele puternice sunt interesate ca regulile să fie aceleași pentru toți, pentru că un asemenea sistem le avantajează. Și le conferă autoritate asupra statelor mai slabe. O altă linie de gândire la nivel european vine însă din direcția nu a Germaniei și altor entități din nucleul dur, ci din direcția statelor din al doilea cerc de autoritate. Sau al treilea, în măsura în care de exemplu România și Bulgaria sunt decise să aibă și ele un cuvânt de spus. Autoritățile din aceste state susțin - și în acest sens se prefigurează o solidaritate - că în Pactul revizuit de Stabilitate și Creștere pot fi fixate câteva ținte valabile pentru toată lumea, dar că politicile concrete de atingere a acestora ar trebui să fie apanajul fiecărui guvern în parte. Ceea ce este logic. Și de bun simț. Pentru că este la mintea cocoșului că mecanismele financiare și până la urmă strategiile economice prin care datoria statelor poate fi ținută în frâu sunt diferite în Germania în comparație cu, de exemplu, România.

Va fi o confruntare probabil dură, dar și de durată, până când se va ajunge la un consens. Este un mic război în interiorul UE, pe care România în mod normal nu trebuie să-l piardă.