Reteaua Corect
Adrian Severin

Nici fascism, nici capitalism, deci comunism

Lumea euro-atlantica retraieste in aceste zile atmosfera Republicii de la Weimar. Forma generoasa a unei democratii, aparent imbogatita astazi prin integrarea teoriei drepturilor omului, a fost desartata de continutul sau esential si anume increderea poporului in institutiile politice, respectiv cooperarea dintre popor si aceste institutii. Este vorba despre institutiile care organizeaza exercitarea puterii colective in vederea realizarii unui proiect unificator, vizand in ultima instanta securitatea personala, sociala, nationala si internationala a membrilor unei comunitati umane, garantarea pacii, prosperitatii, libertatii si demnitatii in mediul in care acestia traiesc. In lipsa sprijinului popular, tesutul social se destrama si statul implodeaza.

De la originile sale si pana in prezent, democratia a fost un mod de organizare a societatilor formate din oameni liberi si egali. Aceste societati au fost capabile sa realizeze un progres tehnologic uluitor,  care le-a marit performantele dar le-a distrus egalitatea. In conditiile unei asemenea inegalitati, democratizarea accesului la tehnologie este o iluzie.

Democratia reprezentativa a incercat sa salveze libertatea in conditiile inegalitatii. Cu noroc, ea a ramas inclusiva; adica a pastrat coeziunea societatii. Fara noroc, ea a lunecat spre negarea libertatii, dupa ce libertatea a fost folosita pentru a exclude anumite persoane sau grupuri de persoane de la actul deciziei si de la impartirea bunastarii. De la Los Angeles la Kiev si de la Washington la Ankara asistam astazi la revolta exclusilor. In continua crestere de-a lungul deceniilor, numarul lor pare a fi atins masa critica.

Secolul trecut a fost insangerat si terorizat de felurite forme de dictatura. Generatiile care au luptat impotriva lor nu au reusit sa faca fata libertatii castigate chiar cu pretul sacrificiilor lor. Precum evreii fugiti din Egipt care au ratacit patruzeci de ani in desertul Sinai, si combatantii Razboiului Rece, nascuti in nelibertatea echilibrului terorii, nu au stiut sa zideasca ordinea libertatii. Obositi si dezamagiti, fie ca au adunat sau nu, prin acumulare primitiva de capital, averi materiale, s-au retras – izolati si autoizolati, exclusi si autoexclusi. Pe ei ii blameaza in bloc generatia tanara aparuta intr-o lume in care anarhia tine loc de libertate, prejudecata tine loc de proiect si atractia desertaciunii tine loc de sens al vietii. Generatiilor vietii sacrificate le urmeaza generatia vietii fara rost.

Aceasta din urma generatie are un psihic si un comportament adolescentin. Este agresiva si depresiva, in acelasi timp. Temerara (la inceput) si defetista (la sfarsit). Exigenta si superficiala. Pretentioasa si nerabdatoare. Utopica si nihilista. Criticista dar lipsita de proiect. Cu aceste caracteristici, la care se adauga o cultura politica de o precaritate dezarmanta si confuzii identitare nenumarate, ea ofera doar motive de ingrijorare cu privire la viitor.

In Franta, tinerii (elevi si studenti) nemultumiti de rezultatul primului tur de scrutin al alegerilor prezidentiale au iesit pe strazi protestand violent sub lozinca “Nici fascism, nici capitalism” – aluzie la candidata national-populista si respectiv la contracandidatul ei, extras din lumea bancilor, exponent al plutocratiei ascunse sub fardul stangii-caviar si in spatele retoricii pseudo-republicane. Intr-un anume fel, lozinci similare se aud si in marile orase americane unde demonstranti, cand mai calmi, cand mai furiosi, se impotrivesc alegerii presedintelui Donald Trump prin vot popular universal, direct si secret, adica in mod democratic.

Daca dintre formele de organizare ale societatii excludem fascismul – circumscris de conceptii deopotriva autoritare si egalitare - si capitalismul – asociat logic cu democratia reprezentativa, pluralista si inclusiva - ceea ce mai ramane din ceea ce se cunoaste este comunismul – la randul sau autoritar si egalitar. Prin urmare, masa activa a societatilor actuale occidentale (atlantice) doreste comunismul. Probabil cel teoretic, iar nu cel real, rezultat din aplicarea seducatoarei ideologii comuniste, pe care nu a avut ocazia nici sa il exploreze cu propriile simturi, nici sa il cunoasca din povestile parintilor, care nu l-au trait.

Oarecum altfel stau lucrurile in estul UE. In tari precum Polonia, Ungaria si Romania comunismul este respins. Ca si capitalismul – respectiv democratia liberala. In schimb este dorit fascismul – uneori pudibond numit “democratie iliberala”, cam tot asa cum candva comunismul se definea ca “democratie populara”. Particularitatea Romaniei este aceea ca fortele fascistoide deocamdata sunt in strada, intrucat nu au reusit sa se impuna la vot inca.

La prima vedere, intre preferintele politice ale strazii vestului atlantic si cele ale strazii estului central- european este contradictie. In realitate, avem de a face cu o totala convergenta. Ambele resping capitalismul si, odata cu el, democratia creata de acesta. Alegerile nu mai sunt acceptate, regula majoritatii este respinsa, parlamentarismul dispretuit, pluripartidismul demonizat, separatia, echilibrul si controlul reciproc al puterilor negate. Nu exista nici un dubiu asupra acestor optiuni negative. Ele sunt comune. Capitalismul si democratia sunt pretutindeni in criza. O criza care vine la pachet cu criza sistemului economiei de piata. Nici piata si nici majoritatea (poporului) nu trebuie sa mai “dicteze”. Singura dictatura acceptata – daca nu chiar invocata – este cea a statului. Stat care are “monopolul violentei legitime” in societate (expresia ii apartine lui Max Weber), cu mentiunea esentiala ca legitimarea se doreste a veni acum numai de la “preotimea seculara” (sintagma inventata de Joshua Israel) care predica in strada.

Nici intre optiunea pentru comunism si fascism nu exista conflict, decat in aparenta. Ambele se opun pluralismului si liberalismului. Ambele exalta autoritatea puterii publice si egalitarismul. In fond sunt intersanjabile.

Principala diferenta intre cele doua este aceea ca fascismul se acomodeaza cu proprietatea privata, in timp ce comunismul ambitioneaza crearea unei societati omogene de proletari in care, cel putin teoretic, nimeni nu exploateaza pe nimeni, cu totii fiind in slujba interesului colectiv personificat dar si personalizat de stat – adica de oligarhia care a capturat statul.

Prin urmare cam asta ne asteapta. Statul democrat nu (mai) stie si nu (mai ) are forta sa raspunda convingator si decisiv utopiilor de dreapta si de stanga care se manifesta astazi anarhizand societatea, asa cum se intampla si cu Republica de la Weimar in Germania interbelica. De altfel este greu sa vorbim de stat democrat, democratia fiind astazi o impostura care oculteaza trimful ordinii oligarhice.

Ceea ce se intampla, de fapt, sub ochii nostri, este transformarea oligarhismului implicit, care mai pastra aparente democrate, intr-un oligarhism explicit si deci fara limite. Cu alte cuvinte se insista pentru inlocuirea ipocriziei democrate cu cinismul oligarhic. Decat un pluralism si un integrationism ipocrite, mai bine o dictatura cinica. Cel putin asa vom fi egali, se crede, chiar daca nu vom (mai) fi liberi.

Sa se uite, oare, ca egalitatea fara libertate este deopotriva zadarnica si neviabila? Probabil ca nu, dar cei care striga in favoarea comunismului la Paris si in sprijinul fascismului la Bucuresti sunt de fapt oameni care nu suporta libertatea intrucat nu fac fata (contrar la ceea ce, poate, cred si in orice caz, afirma)  liberei concurente. Ei folosesc astazi libertatea – primita dar nedorita - pentru a ucide libertatea.

Aici se afla, deci, cheia problemei. Gandul ca toti oamenii iubesc libertatea este gresit. Democratia va supravietui numai daca statul democrat va sti sa dea un raspuns convenabil si linistitor oamenilor care nu pot trai in libertate sau, poate mai exact, oamenilor care nu pot performa in libertate. Includerea acestora intr-o societate liberala este mai importanta (si mai urgenta) decat cautarea unei egalitati care ni se arata la orizont dar care, asemenea orizontului, este doar o linie imaginara,  cu atat mai departata cu cat ne apropiem de ea. Fara asta singura alternativa este anarhia (efemera) sau dictatura (durabila), caci chiar si cei care urasc dictatura se tem de anarhie,  urmate, fara indoiala, de razboi. Un razboi purtat, probabil, sub lozinca “nici fascism, nici comunism, ci un capitalism uman, social si integrator”. Pe termen lung este posibil sa se ajunga acolo. Vorba lui J. M. Keynes, insa: “pe termen lung suntem toti morti”.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.