Mecanismul (I)

   Aparatul Securitatii era imens. Istoricul Marius Oprea si departamentul de investigatii al „Academiei Catavencu” au reusit sa identifice doar cateva zeci de nume de ofiteri, gras retribuiti, care activau in Aparat. Probabil erau cateva mii, daca nu mai multi. Securitatea functiona asemeneni marilor uzine sau combinate siderurgice: avea plan de productie, depasiri de norme, sporuri, „export”, chiar si rebuturi (cele mai multe involuntare). Numai ca daca uzinele „23 August”, „Republica” ori Combinatul de la Galati functionau pe un perimetru restrans, Securitatea functiona pe intreg teritoriul tarii.

     Doua perioade se pot distinge, in mare, in istoria acestei institutii: perioada stalinista si cea de dupa 1964, cand au fost eliberati detinutii politic. Daca despre prima exista suficiente marturii, despre a doua, despre modalitatile in care Securitatea actiona, sunt – cu cateva exceptii majore, printre care exceptionala carte scoasa recent de Dorin  Tudoran – mai putine.

     „Actiunile noastre nu sunt punitive, ci preventive”, mi-a spus, privindu-ma pe sub gene, colonelul de Securitate venit de la Cluj cand m-a chemat in biroul CI-stului la UM 01252 din satul Corbu, judetul Constanta. Altfel spus, fiindca acum „cuceririle poporului, ale socialismului” sunt in siguranta, nu mai arestam in toiul noptii, cum faceau precedesorii nostri, ci doar ne informam daca exista posibile pericole, sa le prevenim. Iar prevenirea se facea prin masive recrutari de informatori, daca nu erau membri de partid, sau prin „persoane de sprijin”, daca erau in PCR.

     Si cum se facea recrutarea? Am ferma convingere ca in 99% din cazuri se facea prin santaj, amenintare sau descoperirea unei „bube” la dosarul persoanei in cauza. Pentru ca ce om cu scaun la cap se poate gandi ca, de pilda, un tanar absolvent de liceu sau student, cuprins de un navalnic sentiment patriotic, se duce glont la Securitate sa-si ofere, benevol, serviciile?

     Voi reveni.