Reteaua Corect
Adrian Severin

MÂINI ȘI PICIOARE EURO-ATLANTICE PE PLAIUL MIORITIC

Scris de Adrian Severin in 27 octombrie 2021 la 11:49, in Politics. 689 vizualizari Intra in discutie Tagurigermania, marea neagra, NATO, românia, rusia, sua, turcia shortlinkhttp://crct.ro/nyD2

Pe când omul globalismului de rit macronian, civilul Decebal Cioloș era pe punctul de a prelua guvernoratul României, în numele Franței, la București a aterizat (ca altădată Andrei Ianuareveci Vâșinski, ministrul de externe sovietic care a impus guvernul doctorului Petru Groza) Secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, spre a impune în respectiva poziție, în numele SUA, pe omul globalismului de rit soroșist, generalul Nicolae Ciucă (apelat cu drag, de camarazii din pădurile Virginiei, cu diminutivul Nick). Se poate vorbi astfel de o confruntare franco-americană pentru controlul spațiului carpato-danubiano-pontic, în pregătirea unei ciocniri majore, probabil de natură militară sau cvasimilitară, cu Rusia. De unde se vede că formarea guvernului român nu este un exercițiu politic, ci unul geo-politic, în care adevărații actori nu sunt interni, ci externi.

Să reamintim că o acțiune de „comando” similară a mai avut loc în 2012, când asistentul Secretarului de Stat, Philip Gordon, a fost trimis urgent în România pentru a anula rezultatul referendumului prin care Președintele Traian Băsescu fusese demis. Astfel, cel pe care ambasadorul SUA din acel moment, Mark Gitenstein, îl evaluase ca pe omul politic român cel mai fidel intereselor americane, a rămas în funcție, în totalul dispreț al voinței populare și spre nenorocirea națiunii, Curtea Constituțională a României acoperind oportun amestecul extern printr-o erată, redactată „noaptea ca hoții”, la o decizie altminteri de natură a fi validat demiterea. (Nici că se putea o confirmare mai strălucită dată avertismentului lansat în 1997 de ministrul de externe român, intrat în istorie sub numele de „lista lui Severin”.)

 

 

CÂND SE RIDICĂ MÂNA...

 

A creat multe valuri declarația fostului viitor ministru de externe, useristul Dan Barna, prin care se afirma că SUA a ridicat mâna de pe statele Europei de est, deci și de pe România, pentru a-și îndrepta atenția și resursele în altă parte. Această declarație ascundea dorința guvernului USR, între timp avortat, și, desigur, a sponsorului său politic francez, de a înlocui la gurile Dunării și la Marea Neagră prezența americană, cu una franceză, în condițiile în care Președintele Emmanuel Macron, pe de o parte, pleda pentru autonomia strategică a Europei în raport cu America, și pe de altă parte, revendica pentru Franța, mai ales după Brexit, rolul de comandant militar al Europei... germane (sic!).

 

O atare dorință, mai mult decât evaluarea situației în sine, a declanșat alarma în mediile clientelei americane din „statul subteran român”, purtătorii de cuvânt ai acesteia subliniind că lucrurile stau tocmai pe dos și aducând în sprijinul criticii lor existența bazelor militare americane sau NATO în România, precum și vizita Secretarului Austin însăși, Bucureștiul fiind singura capitală a unui stat membru NATO inclusă în turneul european al demnitarului american, aflat în drum spre întâlnirea alianței, la nivel de  miniștri ai apărării, de la Bruxelles.

 

Analizând cu obiectivitate cum stau lucrurile ajungem la concluzia că ambele tabere au în felul lor dreptate.

 

Expresia „a ține mâna deasupra cuiva” desemnează împrejurarea că cel căruia mâna îi aparține acordă protecție celui deasupra căruia aceasta este ținută. Mâna simbolizează o adevărată umbrelă protectoare, un adevărat scut, iar în termeni mai puțini metaforici aceasta implică angajamentul protectorului de a intra în luptă, la nevoie, pentru apărarea intereselor amenințate ale celui protejat.

 

Fără îndoială că așa stăteau lucrurile atunci când pe agenda intereselor strategice ale SUA, primul loc era ocupat de Europa. Prin centrul Europei trecea linia de front principală în Războiul rece, iar după încetarea acestuia, extinderea NATO, alianța politico-militară dominată de America, spre granițele fostului adversar sovietic, respectiv spre granițele Rusiei post-sovietice, transfera epicentrul intereselor strategice americane în Balcani, Marea Neagră și Transcaucazia.

 

În acest context, România și statele central și est europene căpătau importanță semnificativă pentru SUA, și, pentru a și le fideliza, pe de o parte, Washingtonul le promitea solidaritatea împotriva amenințărilor la adresa securității lor, iar pe de altă parte, încerca să își găsească în structurile lor de conducere oameni capabili să mobilizeze susținerea populară, cu pricepere în gestiunea afacerilor publice și totodată atașați de valorile și modul de viață euro-atlantice. Sesizând momentul, pe la mijlocul deceniului 1990, diplomația română a încercat și pentru o vreme a reușit să plaseze România în poziția de lider regional; ceea ce nu se realiza prin retorică, așa cum și-a imaginat atunci Președintele Emil Constantinescu, contribuind astfel, involuntar, la ridiculizarea și în final eșecul proiectului, ci prin demonstrarea în acțiune a capacității de iradiere a ideilor strategice proprii și de federalizare a diferitor națiuni în realizarea unor proiecte comune bazate pe solidaritatea intereselor la nivel regional.

 

Cu începere din anul 2000, după venirea la putere în Rusia a Președintelui Vladimir Putin și după escaladarea conflictului SUA cu terorismul globalizat, în special în urma atacurilor din 11 septembrie 2000 (care au deschis posibilități și apetituri pentru controlul resurselor de energie din Orientul Mijlociu extins și regiunea Golfului Persic), prioritățile SUA s-au schimbat, pentru ca ele să cunoască o deplasare dramatică și durabilă spre zona indo-pacifică, odată cu ridicarea Chinei ca putere economică globală de prim rang și totodată ca putere militară relevantă tot la nivel global.

 

Asemenea dezvoltări nu au fost descoperite de dl Barna. Ele sunt descrise de ani buni, deja, de către analiști politici occidentali, inclusiv americani, demni de tot respectul. Cum politica este animată de interese, când domiciliul intereselor strategice americane s-a schimbat, a devenit limpede că vechii aliați din Europa orientală (aliații europeni, în general) nu mai pot conta pe solidaritatea SUA, care și-a ridicat mâna protectoare de deasupra lor. Mesajele cu un asemenea conținut venite de peste Atlantic sunt numeroase și clare. Ele ne îndeamnă să nu mai contăm pe sprijinul SUA în cazul unui atac extern (altminteri, improbabil), să nu mai fetișizăm articolul 5 al Tratatului de la Washington și să ne pregătim (inclusiv achiziționând armament american, de ce nu) pentru a ne descurca singuri.

 

Acestor mesaje le fac ureche surdă numai cei al căror nivel ridicat de confort existențial depinde de continuarea prezenței americane în Europa (cum este birocrația atlanticistă de la Bruxelles), respectiv în România (cum sunt „experții militari” ai anumitor posturi de televiziune), cel puțin la nivel de iluzie, ori nostalgicii frumoaselor vremuri ale cordialității militante transatlantice, care nu vor să admită că visele tinereții lor se spulberă. Din această zonă vin sau ei i se adresează confirmările soporifice ale unor demnitari occidentali, care încredințează pe cei care stau să îi asculte, că NATO este aici, tare pe poziție și gata de luptă.

 

În realitate SUA a redat României libertatea de mișcare (sic!). Românii pot face ce vor ei, fără ca Americii să îi mai pese. Ceea ce nu este neapărat bine. Aceasta cu excepția obligației de a respecta strategia americană la Marea Neagră, devenită periferică din perspectiva Washingtonului; ceea ce presupune continuarea discursului rusofob al Bucureștiului și susținerea Ucrainei și Georgiei în confruntarea lor cu Rusia. Infrastructurile americane amplasate pe teritoriul românesc vor rămâne aici pentru a nu se crea un gol care să atragă invazia altor puteri estice sau vestice; acele infrastructuri nu vor fi implicate, însă, în respectiva confruntare, spre a nu o transforma dintr-un conflict local în conflict global.

 

 

 

...DAR NU SE RIDICĂ ȘI PICIORUL

 

În ceea ce privește NATO, deja de multă vreme menținerea sa constituie pentru America sursa dreptului său de supraveghere a politicilor europene în domeniul apărării și securității. De aceea, Washingtonul nu vrea să renunțe la NATO și să accepte emanciparea dorită de Paris și Berlin, iar nu pentru că este gata să mai intre într-un război european pentru a apăra valorile civilizației occidentale.

 

În plus, principiile inter-operativității în cadrul NATO creează o piață de desfacere excelentă pentru complexul militar-industrial american, la care administrația americană (fie ea democrată sau republicană) nu are nici un motiv să renunțe.

 

Așa încât, dacă ridicarea mâinii înseamnă debarasarea SUA de obligațiile față de aliații europeni, ea nu înseamnă și renunțarea la drepturile existente în raporturile cu aceștia. În același timp, retragerea strategică dintr-o regiune, nu înseamnă și retragerea tactică, întrucât astfel spațiul rămas gol ar fi imediat ocupat de alte puteri cu alte agende și un asemenea proces ar putea conta cândva la nivelul echilibrului global de putere. În acest sens, regiunea Mării Negre nu va mai conta la fel de mult în contextul noii strategii americane circumscrisă de interesele sale vitale, dar ea va face obiectul strategiei periferice; cum, de altfel, de multă vreme se vedea sortită să fie.

 

Rusia nu mai este rivalul strategic principal al SUA. Din păcate, pentru SUA, ea nu este nici partenerul strategic al acesteia. În schimb, este partenerul strategic al Chinei; China fiind, potrivit tuturor estimărilor politologilor și planificatorilor politici americani, principalul rival la toate capitolele, acum și în viitorul previzibil. De aceea, analiștii și planificatorii recomandă insistent ca SUA să își concentreze atenția asupra Chinei, iar asta explică înființarea AUKUS (alianța politico-militară anglo-saxonă între Australia, Regatul Unit al Marii Britanii și SUA) situată pe flancul sudic al spațiului chinez, precum și actualizarea unei adevărate alianțe militare între SUA, Japonia și Coreea de Sud, care vizează flancul nordic și estic al Chinei. Ca să nu mai vorbim despre alte încercări de încercuire implicând, cu mai mult sau mai puțin succes, India, Pakistanul, Afganistanul.

 

Răspunsul dat acestor încercări de către tandemul ruso-chinez este, la rândul său, pe cât de logic, pe atât de terifiant. Manevrele comune făcute recent în apropierea Japoniei și Taiwanului arată că nici Rusia nu poate fi ignorată. Iată de ce, Rusiei trebuie să i se dea de lucru în altă parte, la mare distanță de frontul principal americano-chinez. Or, pentru asta condițiile sunt coapte în Marea Neagră, acolo unde se găsesc două state aflate în conflict declarat cu Kremlinul – Georgia și Ucraina.

 

Pe lângă acestea, tot în Marea Neagră se află și unul dintre cei mai importanți membri NATO, aflat, în prezent, în stare de rebeliune în cadrul alianței. Este vorba de Turcia. Neo-otomanismul Președintelui Erdogan, a adus Ankara în conflict deschis cu aproape toate puterile euro-atlantice. Puțin a lipsit ca flota turcă și cea franceză să nu intre în luptă în Mediterana de Vest. Litigiile turco-cipriote și cele turco-grecești referitoare la împărțirea platoului marin în Mediterana de Est sunt practic fără ieșire. Problema emigrației aduce guvernul turc în coliziune cu Germania și alte state NATO și UE. Lista ar putea continua. Ceea ce se conturează este împrejurarea că diferențele de interese între turci și aliații lor euro-atlantici, sunt cu mult mai mari decât cele dintre aceștia și vechii lor adversari pravoslavnici ruși.

 

Escaladarea conflictului ucraineano-rus, în condițiile în care Turcia se consideră protectoarea legitimă a tătarilor din Crimeea, anexată de Rusia, ar putea contribui, la rândul său, la răcirea antantei ruso-turce. Este o ipoteză de exploatat pentru geopoliticienii americani.

 

Iată tot atâtea motive pentru alimentarea artificială a tensiunilor la Marea Neagră. Nici SUA, nici protagoniștii vest-europeni nu sunt, însă, interesați să se implice direct într-un conflict cu Rusia, mai ales dacă acesta capătă conotații militare. Iată de ce, pentru asta trebuie sacrificată România. Prin România se pot transfera arme Ucrainei și Georgiei. România poate oferi, la nevoie refugiu celor în căutare de adăpost din țările respective (civili sau militari). Armata română poate interveni, chipurile, pentru a împiedica acțiunile ostile al Rusiei în Marea Neagră la limita dintre apele teritoriale ale acesteia (și acelea disputabile, în ceea ce privește marea teritorială a Crimeii) și apele internaționale. România poate suplini, o spune chiar șeful Pentagonului, imobilitatea NATO și slăbiciunea UE, în confruntarea cu Rusia; desigur, nu pentru a o neutraliza puterea Rusiei, ci pentru a o hărțui.

 

Dacă Rusia reproșează ceva Americii, de vină este România. Dacă rușii se enervează și fac vreun gest de natură a fi interpretat ca atac împotriva României, se va flutura acuza că a fost atacat un stat membru NATO, ceea ce, desigur, Rusia vrea să evite, tot atât de mult precum SUA vrea să evite o confruntare directă cu Rusia.

 

În final, se va spune că, de fapt, nu sunt întrunite condițiile care să definească un casus foederis și nota va fi plătită exclusiv de România, implicată în strategia periferică americană pentru a crea probleme Rusiei prin lovituri date în pântecul său moale din Marea Neagră. Mâna americană se va fi ridicat de pe capul României, dar cealaltă mână i-a rămas în buzunar, iar piciorul îi stă pe grumaz.

 

Un guvern de inspirație franceză nu ar accepta să intre într-un asemenea joc. Dimpotrivă, acesta ar face totul pentru a sabota politica pontică a Washingtonului, preferând să folosească teritoriul românesc ca pe o platformă globalist-progresistă de pe care să negocieze o relație specială cu Moscova. Ceea ce nu poate conveni nici național-hegemonismului german.

 

 

LIDER REGIONAL FĂRĂ REGIUNE

 

Secretarul Austin a sosit la București după ce a vizitat anterior Georgia și Ucraina, pentru a conferi aici doar cu Președintele Iohannis și ministrul apărării, generalul Nicolae Ciucă. Cu acest prilej a făcut două declarații cel puțin bizare. Una anunța că intrarea Ucrainei și Georgiei este iminentă și de neoprit. Cealaltă, proclama România ca lider regional în lupta împotriva pericolului rusesc. Ambele neprofesioniste și nerealiste.

 

În anul 2008, în condițiile în care nici raporturile transatlantice nici cele ale Rusiei cu NATO nu ajunseseră la cota de avarie (recent biroul NATO la Moscova și cel al Rusiei pe lângă NATO de la Bruxelles au fost închise), ca în prezent, Președintele George Bush jr. nu a reușit să convingă Summitul NATO de la București să ofere măcar o foaie de parcurs Ucrainei și Georgiei, în vederea unei ulterioare invitări ca membri ai alianței nord-atlantice. Opoziția franco-germană a fost de neclintit. Cine poate crede că ceea ce nu a reușit administrația Bush jr. în 2008, va reuși administrația Biden în 2021? Astăzi numărul oponenților din rândul aliaților este și mai mare (Ungaria este doar un exemplu), iar deciziile cu privire la primirea de noi membri se iau cu unanimitate de voturi.

 

În plus, una dintre regulile de bază ale extinderii NATO este ca noii membri să nu fie în conflict cu vecinii. De ce? Pentru că altfel s-ar ajunge la un import de insecuritate în cadrul alianței, pe când funcția acesteia este de a spori securitatea membrilor.

 

Se pune întrebarea dacă apariția unui nou membru aflat deja sub amenințarea unei terțe puteri sau în război cu aceasta mai aduce la scadență obligația de solidaritate prevăzută în art. 5 al Tratatului de la Washington? Unii ar putea spune că nu și prin urmare orice act de solidarizare al unuia dintre vechii membri (de pildă, România) cu cei noi (de pildă, Ucraina și Georgia) nu angajează alianța în vreun fel. Iată regiunea al cărei lider ar putea deveni România, potrivit dorinței exprimate de Lloyd Austin! Regiunea formată din cei care ar putea dar nu pot încă fi membri NATO.

 

Intrarea Ucrainei și Georgiei în NATO, pe termen scurt și mediu, cel puțin, este mai mult decât o improbabilitate; este o imposibilitate. În schimb, implicarea României în conflictul acestora cu Rusia, angajând NATO fără să o angajeze (sic!) și fără să o expună vreunei răspunderi, este mai mult decât o posibilitate; este o probabilitate.

 

A crede că în 2021, SUA acceptă România ca lider regional, așa cum nu a fost grăbită să accepte în 1997, refuzându-i atunci intrarea în NATO, este o altă iluzie. Regiunea de atunci era Europa centrală, de est și de sud-est, cu statele căreia România avea relații cordiale și înființase o rețea de parteneriate strategice, trilaterale și patrulatere, ca structuri de rezistență ale unui sistem de securitate propriu lor, care putea funcționa autonom față de NATO și UE.

 

Astăzi, România este înconjurată de state care, în cel mai bun caz, nu văd rostul unei asocieri cu ea. La vest, Ungaria și Serbia, de pe poziții antiglobaliste cultivă apropierea de Rusia și fără îndoială vor acționa în favoarea acesteia în spatele frontului românesc de la Marea Neagră. În sud, Bulgaria, țară slavă și ortodoxă, va proceda cam la fel. Doar la nord și la est avem vecini (Ucraina și Republica Moldova) gata să accepte, din ordin american sau vest european, calitatea de lider a României, dar și asta numai în măsura în care pot lua totul de la români, fără să le dea nimic în schimb.

 

Mai spre sud, pe Turcia, tot mai departe de NATO – cu interesele membrilor căreia se ciocnește în vecinătatea sa apropiată și pe teritoriul „patriei albastre” (Marea Mediterană), adică în regiunea centrală a fostului Imperiu Otoman – și tot mai aproape de Rusia – cu care are fricțiuni mai degrabă epidermice în Crimeea și în Transcaucazia (dar nu cu privire la Georgia, ci la Armenia) – nu se poate conta. Oricum, călărind pe caii mari ai neo-otomanismului, bine hrăniți cu energie rusească și echipați cu armament rusesc, Președintele Erdogan, chiar dacă ar vrea, nu poate accepta să își coordoneze acțiunile cu un așa zis lider regional român. Nu ar face-o nici Grecia, care altminteri s-a văzut mereu pe ea însăși ca forță federalizatoare a Balcanilor; cel puțin în partea creștin-ortodoxă a acestora.

 

În ceea ce privește Polonia, chiar dacă tradițional ruso-sceptică, ea are acum bătălia ei suveranistă de dat cu „globalismul progresist” european și euro-atlantic, pe care România, însă, l-a acceptat, în consecință refuzând să se solidarizeze cu Varșovia (așa cum a făcut-o Budapesta). Deci, și în raporturile cu Polonia, România poate fi orice, dar nu lider.

 

Lucrurile devin, astfel, clare. SUA vor ca România să fie liderul plătitor de oale sparte a cruciadei anti-putiniste a Ucrainei și Georgiei, formând împreună un triunghi americano-conform la Marea Neagră. Adică liderul unor puteri fără putere (sic!) dintr-o regiune care nu există decât în mințile înfierbântate ale unor strategi americani lipsiți de o idee clară asupra amplasamentului Mării Negre pe hartă. Un proiect căruia categoric i se opune Franța și la care nu poate fi asociată Germania.

 

 

ÎN RANIȚA ORICĂRUI GENERAL SE AFLĂ O MĂCIUCĂ DE PREMIER

 

Napoleon I spunea că în ranița oricărui soldat se află bastonul de mareșal. Lloyd Austin a adaptat maxima spre a spune că în ranița oricărui general legendat în America se găsește o măCiucă de prim-ministru român. Și ce spune partenerul strategic, „Mare Licurici” transatlantic, este sfânt.

 

Unii observatori, pornind de la faptul că, de regulă, generalii au fost chemați la guvernare după terminarea sau înaintea amorsării războaielor, au tras concluzia că apelul la generalul Nick Ciucă dovedește faptul că României i se pregătește intrarea într-un război. Sigur, dacă raționamentul se reduce la ecuația „c = r” (adică, „Ciucă egal Război”), se deschide calea reproșului că avem de a face cu o simplă speculație.

 

Că un general nu are ce căuta în fruntea guvernului unei democrații consolidate nu este nici o îndoială. Oricât de mult am aprecia armata (și sunt motive să o facem), printre criteriile democrațiilor funcționale este și acela al controlului civil asupra instituțiilor de forță, iar nu al controlului militar asupra instituțiilor civile.

 

Nu ordinul de a-l pune în fruntea „liderului regional” român pe generalul Ciucă sună asemenea bătăilor de tobă care anunță războiul, ci toate celelalte semne menționate până acum. Într-o anumită logică acest război este necesar. (O publicație românească de tot râsul avertiza alarmată că „Rusia mobilizează capacități militare la granița NATO”, uitând că aceea era chiar granița ei, la care NATO a ajuns prin expansiune.) Din atare perspectivă, pentru posesorii acelei logici este imperios ca la București executivul să fie condus de unul care nu i se opune, dacă nu chiar o împărtășește.

 

Ceea ce ne spune desemnarea lui generalului Ciucă (de Pentagon sau poate de CIA, iar nu de Palatul Cotroceni) este, pe de o parte, că nu acum se mai promovează români proamericani sau controlabili de aceștia prin mijloace specifice (așa cum era Băsescu) eligibili în România, ca în anii 1990, ci pur și simplu mandatari ai Americii, fără vreun apel la electoratul român, și pe de altă parte, că acești agenți nu mai pot fi găsiți în rândul clasei politice (fie ei și instruiți în SUA, precum „geniul financiar” Cîțu), ci în rândul militarilor (tot instruiți în SUA, dar prin metode mai sigure, precum generalul Ciucă).

 

Cum acest proces de constituire din afară a conducerii statului român oficial se realizează prin intermediul statului subteran (acesta, printre altele, livrează „materia primă” și pune pe piață „produsul”), conchidem că cel din urmă a ajuns el însuși în criză, nemaiputând furniza comanditarilor externi „clasa politică” de care este nevoie. Or, când politicul își epuizează resursele, se apelează la militari; iar istoria ne arată că, fie cu voia fie fără voia acestora, ieșirea din asemenea crize ale democrației, asociate cu crizele economice (în care se includ cele monetare, alimentare și energetice) și cele morale, se realizează prin război.

 

În acest sens, a vota guvernul Ciucă poate echivala cu a vota războiul.

 

Să adăugăm că dacă, după toate aparențele, Germania s-a bucurat să scoată castana macroniană numită guvernul Cioloș / USR din focul dâmbovițean cu mâna Pentagonului, acum trimite semne certe (de la analiștii DW la mereu „obiectiva” Alina Mungiu) potrivit cărora „militarizarea” executivului român, mai ales prin recurgere la un fake erou, „generalul morților” Nicolae Ciucă, este nu doar un semn prevestitor de rău, ci răul însuși. Dificultățile întâmpinate de numitul general în coagularea unei majorități parlamentare sugerează că Berlinul s-a activat și, dacă este așa, cu siguranță acum se află de aceeași parte a baricadei cu Parisul.

 

Soarta României în perioada următoare depinde de rezultatul acestui joc. Va reuși, oare, tandemul franco-german să elimine prim-ministeriabilul american și astfel să mai îndepărteze puțin războiul de la malurile Mării Negre, fără a mai aduce valul globalismului-progresist fie el macronian fie soroșist? Rămâne de văzut.

 

Până atunci este de consemnat că după întoarcerea Secretarului american al apărării din Europa, cu informații proaspete culese de la omologii din țările membre ale NATO, a avut loc o convorbire telefonică oarecum neașteptată între președintele SUA, Joe Biden, și președintele Franței, Emmanel Macron. Din informațiile ajunse în public, cel mai interesant rezultat al convorbirii ar fi acordul părții americane pentru constituirea unei identități strategice europene complementare cu NATO, dar nu și integrate NATO. Aceasta nu face decât să confirme stingerea interesului SUA pentru Europa și retragerea sa treptată de pe acest continent, lăsându-se astfel spațiu pentru armata europeană visată de Franța și de Germania.

 

Iată o veste proastă pentru parteneriatul strategic româno-american. Și cum veștile proaste nu vin niciodată singure, iar în politică niciodată concesiile nu sunt gratuite, regula de bază fiind do ut des (îmi dai, îți dau), se poate presupune că înțelegerea Biden-Macron, prin care cel dintâi a încercat, probabil, să mai panseze rănile produse Franței de apariția AUKUS, include, la schimb, validarea rolului rezervat României la Marea Neagră de Secretarul Austin. Este, probabil, singurul lucru care mai interesează Casa Albă în Europa, cu gândul la marele pariu din Pacific.

 

Asta ar pune Germania într-o situație delicată referitor la influența sa în România. Dacă nu cumva, Berlinul nu calculează că un conflict ruso-american derulat prin interpunerea României (alături de Ucraina și Georgia) la Marea Neagră, nu i-ar conferi avantajul continuării profitabilului său joc la două capete cu Moscova, șubrezind totodată capacitatea de negociere a Chinei la nivel global.

 

„De-o fi una, de-i fi alta, ce e scris și pentru noi. / Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.” Bucuroși, desigur, dar nu cine știe ce.

 

 

Autor: Adrian Severin

 

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.