Reteaua Corect
Adrian Severin

CÂT DE ABSURDE SUNT CERERILE LUI VLADIMIR PUTIN? (III)

Scris de Adrian Severin in 16 decembrie 2021 la 11:38, in Politics. 600 vizualizari Intra in discutie Taguricereri, federatia rusa, sua, ucraina, vladimir putin shortlinkhttp://crct.ro/nyRH

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a cerut omologului său american, Joe Biden, garanții că Ucraina nu va fi primită în NATO. Este, oare, aceasta o cerere imposibil de satisfăcut, formulată tocmai pentru ca neîndeplinirea ei să justifice tăierea nodului ucrainean manu militari? Ar fi, oare, o asemenea pretenție imposibil de acceptat de către SUA și aliații săi? Pe ce temei ar putea fi respinsă? Politic, juridic, moral, tehnic? Iar dacă cererea ar fi acceptată, în ce ar consta garanțiile?

„FINLANDIZARE” ȘI FEDERALIZARE

 

În anul 1997 în politica externă românească a fost adoptată teza potrivit căreia securitatea României depinde de securitatea, stabilitatea, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Ucrainei. Această teză se baza pe teoria lui Zbigniew Brzezinski care susținea că Rusia fără Ucraina este o mare putere, printre alte mari puteri, în timp ce Rusia împreună cu Ucraina este un imperiu.

 

Din punct de vedere strict românesc era preferabil ca Rusia să nu fie un imperiu, ci doar o mare putere regională, cu care România nu avea graniță comună (excepție făcând învecinarea din Marea Neagră), dar cu care ar fi putut coopera în temperarea puseelor naționaliste ale relativ mai micii Ucraine, prinse, la nevoie, într-un potențial clește strategic ruso-român.

 

De aceea România a încheiat tratatul politic de bază cu Ucraina, tratat care trebuia urmat cât mai repede de un tratat similar cu Rusia. Este de menționat că diplomația rusă a fost nemulțumită de faptul că Bucureștiul s-a înțeles mai întâi cu Kievul, și asta explică demonizarea tratatului româno-ucrainean în mediile românești, voluntar sau involuntar, declarat sau nedeclarat, rusofile; Moscova, în considerarea controverselor sale, la vremea respectivă, latente, dar previzibile, cu Ucraina post-sovietică, prefera perpetuarea unei relații tensionate între aceasta și România. În prezent, prin efectul evoluției evenimentelor petrecute de-a lungul ultimelor două decenii, aceste calcule au devenit vizibile pentru toți cei care evaluează situația din regiunea central, est și sud-est europeană cu luciditate.

 

Ancorarea Ucrainei în „portul” Europei occidentale prin tratatele acesteia cu România și Polonia (urmate de instituirea trilateralei România-Ucraina-Polonia) nu era, însă, suficientă pentru a se realiza o structură de rezistență eficientă a unui sistem de securitate regională durabil. Esențial era și modul de organizare a statului ucrainean, ca generator al unei anumite identități geopolitice și facilitator al unui anumit comportament în relațiile internaționale. În acest sens, cel puțin în ceea ce privește diplomația românească a anului 1997, se avea în vedere nevoia „finlandizării” și „federalizării” Ucrainei; ambele facilitate de prezența Partidului Regiunilor (pe nedrept etichetat ca rusofil), singur sau ca actor principal al unei coaliții mai largi, la conducerea acesteia.

 

Întrucât am fost nevoit să părăsesc conducerea ministerului român de externe la finele lui 1997, am continuat să urmăresc promovarea programului amintit (în necesitatea, fezabilitatea, justețea și durabilitatea căruia credeam și continui să cred) de pe pozițiile ocupate în diverse entități cu statut internațional (Consiliul Europei, OSCE și, în special, UE) și în exercitarea mandatelor primite de la acestea. (În atare context am pledat și pentru „finlandizarea” și confederalizarea Caucazului de Sud, ca soluție pentru realizarea păcii, securității, stabilității și prosperității și în respectiva regiune.)

 

Ce însemna aceasta?

 

În primul rând, la fel cu Finlanda după cel de al Doilea război mondial, și Ucraina, după Războiul rece și la finele ordinii mondiale bipolare, ar fi urmat să nu intre în nici o alianță militară indiferent că aceasta ar fi fost formată sub auspiciile Rusiei, SUA sau a oricui altcuiva. Acest tip de neutralitate a dat satisfacție exigențelor de securitate ale URSS și a asigurat pacea și dezvoltarea Finlandei. Experiența finlandeză putea fi foarte bine însușită de Ucraina (ca, de altfel, și de Georgia și celelalte state transcaucaziene), foarte probabil cu aceleași rezultate benefice.

 

Un acord privind „finlandizarea” Ucrainei intervenit astăzi, ar permite lui Vladimir Putin să se angajeze la a nu interveni militar în Ucraina și în politica sa internă, tot așa cum, în același sens, în trecut, s-au angajat Iosif Stalin, în privința Finlandei, și John Kennedy, în privința Cubei. Este important de reamintit că acele promisiuni au fost ținute.

 

În al doilea rând, forma de organizare a statului ucrainean ar fi trebuit să fie corelată cu structura societății ucrainene, caracterizată prin pluralism economic, etnic, cultural, istoric și geopolitic. Ucraina ar fi putut fi foarte bine un stat unitar cu o structură internă complexă formată din regiuni coerente cu identități bine conturate, bucurându-se de o autonomie care ar fi putut merge până la dreptul de a opta pentru a rămâne în afara unor proiecte de cooperare internațională convenite la nivel central / federal sau de a iniția asemenea proiecte cu implicarea exclusivă a comunității locale.

 

Sunt unii care exprimă temerea că „federalizarea” Ucrainei i-ar „aduce pe ruși la granițele României”. Eu cred că deja sunt acolo, dacă nu cumva le-au și traversat. Iar dacă nu ne putem opune lor, păstrăm posibilitatea de a ne alătura lor.

 

 

„MULTIVECTORIALISM” ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

 

Această formulă constituțională ar fi oferit rezistență ansamblului național prin flexibilitate, fără a împiedica evoluția marelui proiect de relaționare cu UE constând într-un proces gradual de integrare economică, asociere politică, armonizare legislativă, convergență instituțională și complementaritate culturală, care ar fi făcut ca, în cele din urmă, Ucraina să aibă, practic, în comun cu UE totul, cu excepția instituțiilor. Pe o asemenea bază, statul ucrainean ar fi putut fi o piesă care să articuleze într-un angrenaj funcțional toate marile grupuri politice europene de la Lisabona la Vladivostok, conferind tuturor securitate și oportunități de dezvoltare prin cooperare.

 

Într-un atare context, Rusia ar fi avut posibilitatea să își păstreze legăturile tradiționale (economice și culturale) cu Ucraina, folosindu-le ca un atu în consolidarea relațiilor cu UE (sau cu statele membre ale UE), în timp ce consolidarea relațiilor dintre Rusia și UE ar fi facilitat menținerea unei antante cordiale ruso-ucrainene.

 

Dacă acest plan ar fi reușit și în paralel cu aplicarea lui s-ar fi putut trece și la promovarea planului B. Era vorba despre integrarea de jure a Ucrainei în UE, devenind din vecin membru cu drepturi depline.

 

Planul B avea și are, însă, două condiții prealabile.

 

Pe de o parte, este vorba despre realizarea unui parteneriat aprofundat între UE și Rusia. În acest sens, în perioada în care eram vicepreședinte pentru politica externă, de apărare și securitate al Grupului S&D și raportor permanent al PE pentru relația cu Rusia, am elaborat și am propus Comisiei europene un document de poziție referitor la parteneriatul strategic cu Federația rusă. Multe depindeau și de succesul „parteneriatului pentru dezvoltare” convenit cu Președintele rus Dimitry Medvedev. După o lansare promițătoare ambele au devenit literă moartă, îngropate de miopie politică și tranzacționism moral.

 

Pe de altă parte, accesul Ucrainei în UE depindea de realizarea unei reforme profunde a celei din urmă, de natură a garanta că ea se constituie și funcționează nu ca un al patrulea Reich, ci ca o uniune de state-națiune și de cetățeni, toate libere și toate egale, respectiv toți egali și toți diferiți, care, în interes național, delegă exercițiul unora dintre atribuțiile lor suverane unor instituții organizate și controlate în comun, potrivit cu regulile unei democrații transnaționale. Preferând o Europă germană, în locul unei Germanii europene, guvernul de la Berlin a zădărnicit și realizarea acestei condiții, substituind intrarea Ucrainei în UE cu intrarea UE (adică a Europei germane) în Ucraina și plonjarea acesteia din urmă în război civil.

 

De menționat că atât planul A cât și planul B, înainte descrise, au fost concepute și/sau susținute, în ceea ce mă privește pe mine (dar nu numai pe mine, ci pe toți oamenii politici patrioți români), și cu gândul la refacerea unității naționale a românilor în granițele lor istorice (orice apropiere a Ucrainei de UE însemnând și împingerea spre vest, acolo unde se află România, a Republicii Moldova). Ceea ce nu se putea realiza decât rațional, în momentul potrivit, cu mijloacele potrivite și prin metode potrivite, clădind cu răbdare și imaginație solidaritatea intereselor celor altminteri aflați în concurs. Cu aceste intenții, adesea nerostite, a fost lansată, tot în 1997, și teoria „reunirii / reîntâlnirii tuturor românilor din teritoriile istorice românești într-un singur ‚stat’ numit .... UE”. Nu a fost să fie.

 

În principiu, toate aceste soluții sunt disponibile și în prezent. Ele nu arondează Ucraina nici uneia dintre marile puteri concurente, dar tocmai prin asta oferă fiecăreia siguranța că acest stat își va exercita suveranitatea asupra întregului său teritoriu, moștenit de la URSS, de o manieră în care să nu pună în pericol interesele vitale ale vecinilor săi. Totul este ca actorii politici principali în jocul internațional al cărui obiect este Ucraina (căci subiect nu mai este) să accepte acest tip de remiză, în locul încercării de a obține totul și a nu lăsa celorlalți nimic, apelând la formula confruntării. Altminteri vom avea cu adevărat un război al cărui rezultat sigur este dezmembrarea Ucrainei și modificarea sistemului regional de echilibru al puterilor într-o direcție greu de prezis, dar foarte probabil defavorabilă SUA și Europei occidentale.

 

 

OBSEDIA CETĂȚII ASEDIATE ȘI DIALECTICA SECURITĂȚII RUSE

 

În anul 2013, înaintea Summitului Parteneriatului estic al UE de la Vilnius, Ucraina era gata să semneze Acordul de asociere cu UE. Chiar dacă, în condițiile dublului limbaj și dublului joc practicat în special de Germania, Rusia digera cu greu gestul, cel mai probabil ea s-ar fi împăcat cu situația, limitându-se doar la a face prețul opțiunii geopolitice ucrainene cât mai mare.

 

Președintele Ianukovici și Guvernul Azarov erau gata să facă pasul, dar nu în gol. De aceea, au cerut un ajutor financiar, de loc exorbitant, din partea UE, utilizabil pentru a putea suporta costul economic și social al tranziției de la tradiționalul său mecanism de integrare cu Rusia la unul federal european. La rândul ei Rusia a solicitat ca UE să conceapă asocierea cu Ucraina în așa fel încât aceasta să nu coincidă cu o politică anti-rusă, ci să permită compatibilitatea dintre cooperarea aprofundată euro-ucraineană și cea ruso-ucraineană.

 

UE a refuzat, de parcă ar fi vrut să dea satisfacție rezervei rusești, împingând astfel Ucraina către o poziție de refuz al semnării tratatului de asociere. Ceea ce s-a și întâmplat. Iar întâmplarea cu pricina a fost pretextul pentru declanșarea celei de a doua insurecții a Euro-Maidanului, la zece ani după „revoluția portocalie” din 2004. 

 

Ca și cu ocazia revoltei din 2004, câteva personalități europene au reușit să medieze realizarea unui compromis între guvernul ucrainean și opoziția din stradă, dar decisivă a fost intervenția emisarului american, Victoria Nuland, care, descinzând ca o zeiță a tenebrelor la Kiev și lansând faimosul „fuck Europe” („la naiba cu Europa”), a spulberat înțelegerea deschizând calea unei băi de sânge și unui război fratricid, pe moment amânate prin fuga șefului statului în Rusia, căderea guvernului ca efect al unei adevărate lovituri de stat și secesiunea Crimeii, desigur pusă la punct de Moscova, așa cum Vladimir Putin avertizase încă din anul 2008, dacă nu și mai înainte, că se va întâmpla. La relativ scurtă vreme după aceea a apărut și secesiunea Donbasului care a amorsat un război civil în toată regula, pas cu pas internaționalizat.

 

Nu istoria acestui război interesează aici și nici scenariile unei intervenții militare rusești în lunile care vin. Ceea ce face preocuparea prezentei analize este descoperirea resorturilor  profunde ale atitudinii Rusiei în criza ucraineană, cu scopul de a stabili atitudinea cea mai adecvată pe care ar trebui să o adopte Occidentul euro-atlantic dacă nu dorește să își rupă dinții într-o confruntare de necâștigat la Marea Neagră.

 

Aceasta ne obligă a reaminti vechea obsesie a Rusiei de a se considera o cetate asediată, obligată să lupte singură împotriva unui univers măcar ruso-sceptic dacă nu de-a dreptul ostil. Cu această psihologie, de-a lungul secolelor, adesea Rusia a considerat că securitatea sa este cu atât mai mare cu cât insecuritatea vecinilor săi este mai mare și și-a conceput politica externă în consecință.

 

Iată de ce, mulți dintre cei implicați în susținerea extinderii NATO am încercat să convingem Rusia că securitatea ei sporește dacă securitatea vecinilor ei sporește. Intrarea acestora în NATO ar fi urmat să le aducă plusul de securitate care le-ar fi permis calmul și siguranța de sine necesare pentru a concepe o relație constructivă cu Federația Rusă, reflectată în atitudini raționale și pozitive. (De aceea se poate conchide că refuzul primirii României în NATO la Summitul de la Madrid din 1997 a fost o eroare strategică americană, cu consecințe negative pe care nu le mai analizăm aici, ceea ce s-a produs ulterior, în 2004 și anii următori, fiind, mai degrabă, o intrare a NATO în România.)

 

Am continuat să susțin aceste teze și după ce am părăsit conducerea diplomației românești. Astfel, participând la o conferință organizată de un comitet anti-NATO al Dumei de Stat a Rusiei, în primăvara anului 1998, ocazie cu care am avut și un amplu schimb de idei cu fostul meu omolog, Evgheni Primakov, și colaboratorii săi, am atras atenția că inițial NATO s-a născut pentru a face imposibilă remilitarizarea Germaniei și izbucnirea unui alt război mondial provocat de ea, în condițiile în care, în trecutul istoric, Rusia cu Germania, ca și cu alte puteri europene (Franța sau Anglia) a avut de luptat, iar nu cu SUA. Ca putere, în primul rând europeană, dar și ca actor a cărui influență globală depinde de soliditatea influenței sale în Europa, Rusia a avut mereu conflicte cu europenii, care i-au fost principalii rivali.

 

Cu SUA, în timpul Războiului rece, Rusia mai degrabă a cooperat pentru a lichida imperiile coloniale vest-europene, împărțindu-și apoi sferele de influență pe continentele decolonizate, în cadrul unei ordini bipolare, până la urmă disciplinată prin norme de drept internațional adoptate consensual. Dacă Războiul rece nu a devenit unul cald și dacă s-a ajuns la „destindere” și „coexistență pașnică”, faptul s-a datorat tocmai capacității Washingtonului de a se înțelege cu Moscova, și de a ține în lesă „câinii războiului” care populau, printr-o nefericită tradiție, bătrânul continent european. Faptul că NATO este condus și controlat cu mână de fier de SUA, aceasta putând astfel exercita un drept de supraveghere asupra politicii de apărare și securitate a statelor europene membre, concurenții ereditari ai Rusiei, și a le tempera instinctele belicoase, ar trebui să ofere confort Kremlinului cu privire la extinderea Alianței Atlantice, iar nu să îi producă neliniște și nevroză.

 

La acestea se adăuga și argumentul că statele mici și mijlocii înghesuite în centrul și estul Europei precum România, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria sau Grecia, prinse în menghina unor vecini cu mult mai puternici, nu puteau rămâne neutre, dar nici nu puteau agrea o ordine unipolară. De aceea, odată integrate într-o anumită alianță și cu liniștea conferită de ieșirea din izolare, ele ar fi fost gata să confere securitate suplimentară Rusiei intrând în raporturi de tip partenerial și cooperativ cu ea, inclusiv pentru a obține avantajele unei lumi cu mai mulți poli de putere pe cât posibil având resurse de influență simetrice.

 

Sesizând că unii din cei de față căzuseră pe gânduri ascultându-mi pledoaria, Evgheni Primakov i-a avertizat cu amuzament: „Trebuie să fim atenți cu dl Severin căci la sfârșit ar putea să ne convingă să intrăm și noi în NATO.” După care, pe un ton serios m-a întrebat (ca „expert”, avea să sublinieze), așa cum peste câțiva ani avea să o facă și Președintele Putin, ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar cere să fie primită în NATO. „Probabil că veți fi refuzați – am răspuns, dar în locul dvs aș cere-o pentru ca astfel, cel puțin, să se limpezească pozițiile și să se creeze cadrul pentru negocierea unei coexistențe constructive.”

 

Din nefericire nu pe această linie s-a mers. Declinul SUA, fie el și lent, ca și refuzul tot mai obositei super-puteri americane de a se reforma și de a renunța la pretențiile sale de dominare globală într-un context istoric în rapidă schimbare, au condus la promovarea unei politici externe de o frivolă aroganță și agresivitate. Cu cât puterea reală se seniliza, cu atât narcisismul depășea limitele de avarie.

 

 

NU SEMĂNAȚI VÂNT CA SĂ NU CULEGEȚI FURTUNĂ!

 

Pentru că nu se poate lupta de la egal la egal cu superputerea ascendentă, realul său rival strategic, China, și nu poate coagula o mare alianță împotriva acesteia, SUA pare a fi ales să escaladeze confruntarea cu Rusia sau, cel puțin, să amplifice retorica războinică la adresa Rusiei. Efectele imediate sunt limpezi.

 

În primul rând, Rusia a primit și continuă să primească în aceste zile, dovezi materiale care îi resuscită și alimentează vechile obsesii de putere refuzată, încercuită, amenințată și trădată. Administrația americană, dar și noul guvern german sau cel britanic, precum și eurocrații de la Bruxelles, vor parcă să infirme teza potrivit căreia extinderea NATO nu a avut loc împotriva Rusiei și că securitatea suplimentară conferită prin efectul acestei extinderi vecinilor săi îi aduce și ei mai multă securitate. În aceste condiții adversarii ei, și în special vecinii, au motive să se teamă, la rândul lor. Or, și în cazul statelor, teama prea îndelungată duce la ură, ura la nevroză, nevroza la iraționalitate și iraționalitatea la agresivitate.

 

În al doilea rând, Rusia este făcută să își amintească faptul, știut de mult de experții în problemele dezarmării, că armamentul defensiv poate fi transformat la nevoie în armament ofensiv. Orice asigurări că aceasta nu se va întâmpla nu valorează doi bani atât timp cât neîncrederea domnește în raporturile dintre interlocutori.

 

În al treilea rând, Rusia este împinsă spre o alianță cu China, dar și cu Turcia și Iranul, cu toate vechi rivale geostrategice și culturale ale celei de a treia Rome, alianță care schimbă radical echilibrul de putere dintre Occident (căruia azi îi este asociată și România) și Orient, în favoarea celui din urmă. Chiar în aceste zile, după convorbirea dintre Președinții Putin și Biden, urmată, parcă spre a fi o sfidare la adresa utilității acesteia, de ineptul „Summit al democrației”, prin care democrația a devenit criteriu de delimitare a fronturilor de luptă într-un război hibrid global, a fost anunțată întâlnirea simetrică, on line dintre Președinții Rusiei și Chinei. India are toate datele pentru a se alătura acestei alianțe sau cel puțin spre a adopta o atitudine de neutralitate binevoitoare față de ea, ceea ce va consolida supremația Asiei în următorul secol.

 

În al patrulea rând, este de consemnat insecuritatea în care sunt împinse națiunile central și est-europene (printre care și România). Ținând seama de anvergura principalilor oponenți și a intereselor lor globale, fenomenul insecurității afectează ansamblul jucătorilor locali, regionali și globali. Securitatea și stabilitatea în lumea interdependențelor globale de azi sunt indivizibile. Deja faptul se simte în cotidian. O strategie promovată pentru creșterea securității membrilor unei alianțe, care are ca efect creșterea insecurității lor este, cu certitudine, un proiect greșit.

 

Se poate crede că, zăngănitul armele, de ambele părți, are doar rolul de a le pune pe fiecare într-o poziție de negocieri cât mai favorabilă. Excesul de zgomot este, însă, periculos, și de aceea el trebuie oprit.

 

Toată lumea vorbește, în spiritul corectitudinii politice, despre superioritatea diplomației și nevoia întoarcerii la masa negocierilor. Pentru ca diplomația să triumfe, în afară de rațiune și rezonabilitate, mai este nevoie de respect și empatie; componentele celor două cupluri fiind dependente una de alta, iar cuplul dintâi dependent de cel din urmă.

 

Fără empatie, adică fără capacitatea de a înțelege temerile și aspirațiile celuilalt, nu poate exista respect pentru cererile lui; iar fără respect față de adversar nu se poate adopta o poziție rezonabilă în raport cu el, în timp ce în absența rezonabilității rațiunea moare.

 

Indiferent de ce reproșuri își pot face Rusia & Co., pe de o parte, și SUA & Co., pe de alta, este greu de tăgăduit că limbajul și amenințările permanente folosite de cei din urmă, care încă se mai cred în măsură să impună ordinea lumii, față de cei dintâi, este lipsit de respect și trădează o imensă lipsă de empatie.

 

Or, acolo unde empatia și respectul au dispărut, vine războiul. Iar dacă un asemenea război ar începe, sunt convins că Occidentul euro-atlantic îl va pierde. Nu pentru că nu are arme, ci pentru că nu mai are cauză; nu pentru că îi lipsesc mușchii, ci pentru că și-a pierdut sufletul.

 

(Sfârșit)

 

 

Autor: Adrian Severin 

 

 

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.