Călăreții falimentului deliberat

Oricât de nepriceput s-a dovedit a fi în conducerea adminstrației centrale a statului, Ludovic Orban, având calitatea de prim-ministru, nu avea cum să nu știe în ce ritm infernal și la ce dobânzi angaja Florin Cîțu statul român, atunci când conducea Ministerul Finanțelor. Orban nu avea cum să nu-și pună întrebarea de ce România s-a angajat într-o asemenea operație fără precedent ca amploare și ca periculozitate. La fel cum nu avea cum să nu se întrebe ce face statul pe care-l reprezintă cu acești bani, în ce condiții și când va putea restitui împrumuturile cu cele mai mari dobânzi din Europa. Chiar și legat la ochi dacă ar fi fost sau sub anestezie locală, Ludovic Orban tot ar fi fost conștient de ceea ce se întâmplă. Este așadar un călăreț al Apocalipsei.

Este la fel de evident că Florin Cîțu, ca ministru al Finanțelor, a acționat în mod deliberat. Știa că portofoliul pe care-l deține dispune și de pedala de accelerație, și de frâna unei guvernări. A apăsat până la refuz pe frâna colectării taxelor și impozitelor la buget, astfel încât, din această perspectivă, România a ajuns în coada clasamentului european și, simultan, a apăsat tot până la refuz pedala de accelerație a împrumuturilor iresponsabile angajate de statul român. Când acționezi în acest mod asupra sistemului de transmisie, volanul nu te mai ascultă. Nu știa Florin Cîțu ce face? Nu știa Florin Cîțu care sunt consecințele? Știa foarte bine, pentru că oricât de sumare ar fi, cunoștințele sale în domeniul financiar-bancar îl calificau să știe. Prin urmare și Cîțu a acționat deliberat. Și Cîțu se dovedește a fi fost un călăreț al dezastrului deliberat și programat.

Sunt mulți, din ce în ce mai mulți cei care au îndoieli din ce în ce mai mari asupra capacităților președintelui Klaus Iohannis de a înțelege lucruri care au un nivel mai ridicat de complexitate. Eu nu cred că situația este chiar atât de tragică. Și mai mult, știu cum știți și dvs. că cetățenii României suportă un buget considerabil destinat Administrației Prezidențiale. Și că, din acest buget, o bună parte o reprezintă salariile grase ale aparatului tehnic aflat în subordinea președintelui. Dacă Iohannis nu ar fi știut, ar fi avut obligația să știe ce se întâmplă consilierii domniei sale. Să nu-i fi spus aceștia nimic? Este cu desăvârșire exclus. Dar printre contactele externe ale președintelui României, așa cum de altfel prevede și fișa postului, sunt și cele cu omologii săi, care au la bază subiecte macroeconomice. Ca să nu mai vorbim de contactele pe care orice șef de stat le are cu reprezentanții Fondului Monetar Internațional, Băncii Mondiale și marilor agenții care se ocupă de ratingul economiilor. Este cu desăvârșire exclus ca Iohannis să nu fie pus la curent cu direcția greșită în care se îndreaptă statul român. La fel cum tot exclus este ca președintele să nu fi înțeles că, în realitate, în România nu se făceau investiții de natură să aducă în termen util profit. Nici în domeniul transporturilor, nici în domenul energiei, nici în domeniul agricol și nici măcar în domeniul industriei de apărare. Ori dacă nu ai profit prognozat în următorii ani și dacă nici nu ești capabil să colectezi taxe și impozite, dacă în plus te pui de-a curmezișul impozitării marilor companii cu capital străin în țara în care-și realizează profiturile, atunci nu poți decât să asiști impasibil la numărătoarea inversă, care se termină atunci când statul se lovește de zid. Prin urmare și Klaus Iohannis face parte dintre călăreții junk. Dacă nu cumva este chiar șeful acestui club.

Și mai sunt desigur și alți călăreți mai mici. Ideea e că cei mai sus enumerați, precum și cei neenumerați nu numai că știu ce se întâmplă, dar au și acționat cu intenție pentru ca România să ajungă în această situație, Și care va fi primul deznodământ? Datoriile suverane ale statului vor trebui cumva plătite. Sau, așa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei, pur și simplu cumpărate în vrac de către un mare fond de investiții. La fel cum băncile își vând din când în când creditele neperformante, la pachet cu garanțiile, în beneficiul unor samsari internaționali, se întâmplă și cu statele aflate în insolvență.

În acest moment, în care ne mai confruntăm și cu alte cinci crize, cea mai cumplită fiind criza sanitară, există, iată, riscul ca România să fie vândută pe bucăți. Iar cei care o vând nu sunt simpli șoferi drogați sau loviți de demență, care ne proiectează într-un zid de beton. Sunt antemergătorii samsarilor. Și poate că, anesteziați de infernala curbă a morții, căreia îi cad victime din ce în ce mai mulți români, cetățenii acestei țări vor fi incapabili să reacționeze și să salveze ei înșiși lucrurile în ultimul moment. Deși eu încă îmi pun speranțele în ei.