”Începând de astăzi, 8 martie 2020, sunt interzise manifestările publice sau private, în spații deschise sau închise, cu un număr de participanți mai mare de 1000 de persoane. Această măsură este obligatorie, la nivel național, pentru toți agenții publici și privați și nu este supusă negocierii, excepțiilor, neputând fi amânată(…) Această decizie este valabilă până la data de 31 martie 2020 pe întreg teritoriul național al României și există posibilitatea prelungirii, în funcție de evoluția situației.”
Așa debutează comunicatul MAI de azi, prezentat public de Raed Arafat, unul din care aflăm de măsuri extraordinare determinate de evoluția epidemiei de coronavirus.
Conform acestui anunț, congresul PSD nu mai poate avea loc pînă la 31 martie și poate chiar după această dată, decît cu condiția limitării participării la mai puțin de o mie de delegați. E doar un exemplu.
Întreg comunicatul MAI, care conține și alte măsuri, e lipsit total de vreo referire la vreo lege, HG, OUG, ordonanță simplă șamd care să acopere respectivele măsuri.
Problema e următoarea, însă: dreptul cetățenilor la întruniri libere e consfințit de art.39 din Constituție, iar el nu poate fi restrîns, conform aceleiași Constituții, decît în două moduri: printr-o lege sau prin decretarea stării de urgență.
Legea adunărilor publice din 60/1991, spre exemplu, nu poate reglementa decît parțial în domeniu:
”Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat”.
Nici Planul național de intervenție pentru prevenirea îmbolnăvirii în masă a populației generate de epidemii și pandemii, adoptat în 2013, nu acoperă reglementările anunțate azi. Suntem informați doar că
”Strategia generală de pregătire și intervenție vizează:
b) controlul monitorizat la nivelul frontierelor, recomandarea limitării deplasărilor neesențiale, aplicarea măsurilor de prevenție ale fazelor prepandemice;
c) limitarea contactelor de risc în locuri cu o mare densitate a populației, care favorizează contaminarea;”.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede, la art.26, că
”În situații de risc epidemiologic, inspectorii sanitari de stat pot dispune măsuri speciale pentru bolnavii, suspecții și contacții de boli transmisibile sau purtătorii de germeni patogeni, precum și alte măsuri de limitare a circulației persoanelor”.
Exprimarea privind circulația persoanelor e extrem de ambiguă și e mai mult decît probabil că se referă la categoriile de persoane pomenite anterior; oricum, nu e vorba de limitarea ori interzicerea întrunirilor și în niciun caz la nivelul întregii țări.
OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență vorbește, la rîndul ei, despre dreptul autorităţilor de a lua măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea pericolelor pe care le presupune constatarea unei situaţii de urgenţă, care e reglementată clar. Numai că OUG 21 nu permite – nu ar avea cum – restrîngerea unor drepturi constituționale, aşa cum se întâmplă în cazul stării de urgenţă.
Iar starea de urgență e reglementată de ordonanța de urgență nr. 1/1999, devenită lege, și poate fi declarată de președintele României, prin decret contrasemnat de premier și cu aprobarea în regim de urgență a parlamentului, în maxim cinci zile.
Starea de urgență se poate declara pe durata a numai 30 de zile.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență trebuie să prevadă, între altele, următoarele:
a) motivele care au impus instituirea stării;
b) zona în care se instituie;
c) perioada pentru care se instituie;
d) drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se restrînge, în limitele prevederilor constituționale și ale art. 4 din prezenta ordonanță de urgență;
Deocamdată, în România nu e declarată starea de urgență, așa cum s-a întîmplat în Italia încă din 24 februarie.
Articolul 53 din Constituție spune astfel:
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.