Reteaua Corect

Milenial în România

N-am înțeles de la bun început cât sunt de binecuvântată să fac parte din așa numita generație a milenialilor. De altfel, nici nu știam că generației mele i-a fost alocată vreo titulatură anume. Dacă m-ar fi întrebat cineva, i-aș fi răspuns odinioară că fac parte dintre mult prea numeroșii reprezentanți ai „generației de sacrificiu”. O generație cu care mă întreb cine anume NU se identifică în România.

Străbunicii noștri, care au trăit din plin ororile războiului – o generație de sacrificiu. Bunicii noștri, care s-au pomenit cu bunurile confiscate de regimul comunist, azvârliți în mod nedrept în închisori și disprețuiți dacă erau considerați intelectuali sau „moșieri” – o altă generație de sacrificiu. Părinții noștri, care nici măcar nu au avut șansa să vadă că viața poate fi trăită și altfel decât în griul și uniformitatea apăsătoare a unei dictaturi de coșmar – o altă generație de sacrificiu.

La cumpăna dintre milenii

Și apoi am apărut noi, așa numiții „mileniali”. Pentru începutul sau sfârșitul acestei generații nu există date precise. Cei mai mulți cercetătorii folosesc de obicei începutul anilor 1980 ca dată de naștere a primilor mileniani, și mijlocul anilor 1990 până la începutul anilor 2000 ca ultimi ani. Alții utilizează însă la fel de bine perioada 1976-1996 ori 1977-1995. Nu știu câtă relevanță are în fond intervalul exact. Cred că mai multe despre această generație ne spune faptul că reprezentanții ei sunt asociați cu ultima cumpănă dintre milenii.

Întâmplarea face că această s-a dovedit ieșită din comun. Pentru că tocmai în preajma anului 2000 tehnologia a început să avanseze mai spectaculos și într-un ritm mai accelerat ca niciodată. Iar tehnologia nu a modificat doar modul în care accesăm noi informațiile. Sau viteza nemaipomenită cu care putem comunica, inclusiv vizual, la distanțe uriașe, contra unui preț infim. Tehnologia a schimbat din temelii și felul în care se desfășoară viața economică. Ori cea politică. Sau viața socială. Ba chiar și cea amoroasă...

Milienial comunist

În țara noastră lucrurile au fost încă și mai interesante pentru mileniali. Pentru că ei au trăit pe propria piele nu numai o revoluție tehnologică de proporții nemaiîntânite, ci și trecerea bruscă de la un regim totalitar la o democrație incipientă.

M-am născut într-o familie de intelectuali boemi. În decembrie 1989 eram în clasa a cincea. Aveam aceleași două-trei versiuni de haine ca toată lumea. Un singur tip de iaurt. Doar un fel de pufuleți (dar tare buni!). Un singur post de televiziune, care ajunsese la un moment dat să transmită doar vreo două ore în fiecare seară. O singură zi liberă pe săptămână. Un tip de compot de ananas și lapte condensat (din China). O gumă de mestecat cu gust și textură de cauciuc pe care scria „Termen de valabilitate: nelimitat”. (Știu precis, pentru că am găsit una nedesfăcută prin casă mulți, mulți ani mai târziu. Nu, n-am verificat dacă mai era bună, dar am pus-o grijulie într-o țiplă pentru posteritate). Nu aveam nici prea multe surse valide de informare în afară de cărți, spusele cunoscuților și radio Europa Liberă, post ascultat cu sfințenie de bunica mea, cu care dormeam în aceeași cameră. Și, înainte de toate, nu aveam decât o singură cale de a socializa: stând împreună.

 

Milenial capitalist

După evenimentele din 1989, detestatele uniforme au dispărut din școala noastră. Informațiile au început să curgă din toate părțile. Adesea erau contradictorii și numai cu greu puteai să cerni minciuna de adevăr. Piața, oricât ar fi fost de haotică, a fost inundată de o grămadă de produse. Portocalele, pentru care stăteam cu orele la coadă, se găseau acum la toate drumurile. Au apărut haine pe toate gusturile, care mai de care mai zurlii. Bani să fi avut și puteai obține orice! Pentru un copil, era raiul pe pământ din acest punct de vedere. Câte varietăți de dulciuri am descoperit în vremea aceea! Țin minte fiecare „primă dată” când am gustat un Tic-Tac (eram la școală, mi-a oferit o colegă micuța bomboană albă cu gust mentolat), Hubba-Bubba (de la un cunoscut al părinților mei din străinătate; mi-a dat când a venit în vizită UN PACHET ÎNTREG), acadele cu aromă de Coca-Cola (aduse de turci la noul magazin deschis la colțul străzii noastre) și câte și mai câte...

 Generația milenialilor nu este însă asociată cu dulciurile. Sau cu hainele. Ci cu tehnologia. Și vom ajunge și acolo, când va sosi timpul. Însă, în ordine cronologică, pe noi, copiii, ne-a izbit altceva: muzica.

 Străzile și parcurile au fost invadate prin anii '90 de grupuri ciudate de tineri. Unii aveau plete, fețe zâmbitoare, pantaloni evazați și tot felul de mărgele ori brățărele drăguțele: ăștia erau hipioții. Alții, de asemenea pletoși, aveau o căutătură serioasă și purtau pantaloni strâmți, de preferință negri, bocanci negri și geci negre de motor. Este vorba despre rockeri. Spaima tuturor celorlalți erau niște tineri încruntați de-a binelea și îmbrăcați tot cam ca rockerii, atâta doar că aveau creastă în loc de plete. Ăceștia erau punkerii. Nu lipseau nici alte specimene, ca de pildă  raperii, cu hainele lor lălâi, viu colorate, șapca pusă șui pe cap și lanțuri mari și multe la gât, ori fanii unor trupe sau cântăreți anume – cum erau cei ai lui Michael Jackson, Roxette sau Depeche Mode –  care aveau la rândul lor popriul cod vestimentar.

Românii adulți nu mai văzuseră niciodată așa o aiureală, cu toate grupurile acelea care mai de care mai fistichii de tineri, care cutreierau neobosiți orașele. Și nici n-aveau să mai asiste vreodată la așa mișcări de trupe, odată ce apele s-au calmat și lucrurile au revenit ușor-ușor la normal. Da, a fost un fenomen absolut unic în istorie. Dar ce se întâmplase?

După cum bine se știe, pe vremea lui Ceaușescu fuseserăm izolați de restul lumii. Cu mic, cu mare. Inclusiv din punct de vedere muzical. Oamenii din țara noastră aveau parte de muzica lor clasică, ușoară și populară (o să mă fac că uit de cea patriotică), mai aveau și folk, ba chiar și trupe îndrăgite de rock, precum Phoenix sau Iris. Accesul la creațiile muzicale ale Occidentului era însă îngrădit și numai cu greu se strecura pe meleagurile noastre ceva „proaspăt” din străinătate. Iar în momentul în care lanțurile s-au rupt, în urma evenimentelor din decembrie 1989, cel puțin 50 de ani de muzică au dat brusc năvală în casele și în sufletele milenialilor, ca un veritabil tsunami pe note. Tineri fiind, aveam în mod natural o apetență crescută pentru muzică și o receptivitate sporită.

Ce nu înțelegeau cetățenii acri, care dădeau oripilați din cap de fiecare dată când mai vedeau pe stradă câte un grup excentric de tineri, era că noi în felul acesta învățam. Învățam, identificându-ne cu muzica, o întreagă istorie de care țara noastră fusese pe nedrept vitregită. Prin muzică, am putut deduce cum s-au modificat treptat mentalitățile în Occident, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până prin anii '90. Rând pe rând. Să nu uităm că Elvis și Beatles, considerați „cuminți” la ora asta, au stârnit la vremea lor valuri de indignare din partea părinților conservatori, din cauza conduitei mai libere și relaxate pe care o încurajau în rândul adolescenților. Perioada hippy a transformat societatea occidentală din temelii, punând la zid mentalități precum rasismul și misoginismul. Punk rock-ul, care contesta vehement autoritatea instituționalizată și convențiile sociale, a contribuit la rândul lui la eliminarea unora dintre acestea din urmă, devenite desuete, chiar dacă a făcut-o într-un mod mai dur. Și exemplele pot continua.

Prin intermediul muzicii, milenialii au putut așadar să trăiască o istorie a mentalităților de circa o jumătate de secol, condensată în doar 5-10 ani.

 Tinerii, măcar cei melomani, au avut astfel acces la idei și principii complet străine până atunci multor români. Numeroși mileniali au renunțat la a-i mai disprețui pe romi, doar pentru că erau romi. Mulți n-au mai acceptat ideea că femeile le sunt inferioare bărbaților, doar pentru că sunt femei. Unii mileniali au dedus și pericolele libertății, nu doar avantajele. Ori riscurile unei obediențe din oficiu, lipsite de orice spirit critic ori curaj. Toate astea și multe altele numeroși mileniali le-au dedus numai și numai din muzică, în care s-au aruncat cu totul, fără rețineri, ca într-o piscină plină ochi de note plutitoare.

 

Prima întâlnire cu „cutia albă”

Primul calculator, alb și pătrățos, l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu, când am fost în vizită la un coleg. Pe ecran se afla o minge, pe care noi o trimiteam de la unul la altul cu ajutorul unor linii mici de la margine. Uau! Super tare! Vă dați seama ce m-a mai marcat episodul, din moment ce l-am ținut minte până astăzi.

Până la următoarea cutie albă a trebuit însă să mai aștept multă, muuultă vreme. Până după 1989. Când ne-am trezit, la un moment dat (nu mai știu anul) inclusiv cu un profesor de informatică la școală. Părinții mei începuseră și ei să folosească cutiile albe. Nu pentru că s-ar fi simțit atrași de ele (ba chiar dimpotrivă, aveau o oarcare oroare de computer, care nu i-a părăsit nici astăzi), ci de nevoie, din motive ce țineau de natura muncii lor. Pentru mine asta a însemnat că aveam mai mult acces la calculator. Pe care, într-o primă fază, l-am asociat desigur cu joaca. Apoi, tot în joacă, m-am apucat să și scriu. Apoi m-a silit și pe mine nevoia să învăț una, alta pe calculator. Lucrurile au decurs însă lin și firesc. Deși sunt departe de a fi ajuns vreun as în domeniu, nu m-am simțit vreodata „bruscată”  sau agasată de apariția tehnologiei în viața mea. Mai degrabă, binecuvântată că am primit noi instrumente de lucru, care mi-au ușurat mult, mult viața.

Pot totuși să-i înțeleg perfect pe ai mei, care sunt și acum intimidați de computere și alte gadgeturi, chiar dacă le folosesc de atâția ani. Tot ce au învățat ei în cei peste 20 de ani de formare și în cei încă vreo 20 de ani petrecuți ca adulți în absența aproape totală a tehnologiei digitale a fost răvășit de apariția calculatorului, a internetului și, mai nou, a smarthone-urilor. Chiar și modul de a socializa. Pentru că nici bunele maniere, pe care le stăpânesc de altfel perfect, nu mai sunt ce au fost. Reguli gen „nu deranjezi omul între anumite ore”, nu se aplică de pildă și pe rețelele sociale. Pornindu-se de la ideea (discutabilă, de altfel) că cine nu vrea să fie deranjat, oprește pur și simplu sonorul telefonului. Necunoscând bunele maniere pe rețelele sociale, ei se tem să nu greșească și nu se simt chiar sută la sută în largul lor.

Dar să vă povestesc și două cazuri de bunicuțe. Bunica mea și sora ei. Bunica mea s-a străduit. Nu era genul care să nu dea noului măcar o șansă. Calculatorul i se părea ceva tare straniu și străin și râdea în hohote la propria nepricepere. Într-o zi, nu știu cum, dar am lăsat-o cu calculatorul deschis. Presupun că se uita la niște poze. Când m-am întors acasă, calculatorul era închis. Am întrebat-o: „Cum ai făcut?”. Și a răspuns senină, ca un copil care o face pe inocentul după ce tocmai a făcut o mică năzbâtie: „Păi, nu prea știu nici eu. Îmi apărea ceva și eu apăsam pe OK. Și tot așa, până când s-a închis”. N-am înțeles nici până azi ce s-a întâmplat de fapt, dar am priceput că pur și simplu calculatorul nu e de ea.

Celălalt caz este cel al surorii bunicii mele, care are acum peste 90 de ani. Rodica are tabletă și cont de Facebook. Postează, distribuie, scrie mesaje și comentează. Deci se poate și așa, la drept vorbind. Mai ține și de tipologia fiecăruia, nu doar de vârstă și generații.

 

De ce mă bucur să fiu o milenială

Multe dintre avantajele cu care au fost binecuvântați milenialii spre deosebire de înaintașii lor sunt atât de evidente, încât abia dacă mai merită menționate. Noi de bucurăm din plin de saltul uriaș făcut de medicină în ultimele decenii, avem un acces nemaivăzut până acum la informații, nu ne temem de tehnologie, am putut călători în voie, știm să ne apărăm interesele mai bine, pentru că nu am fost crescuți (decât câțiva ani) în spiritul unei obediențe oarbe față de un regim totalitar, etc.   

Mai puțin evidente sunt avantajele față de reprezentanții noilor generații. Principalul atu este acela că, în vreme ce ei se bucură doar de ceea ce le oferă viața așa cum se prezintă ea acum, noi am avut parte de ce era mai bun din ambele lumi. Nu am apucat să fim traumatizați de dictatura comunistă. Eram prea mici. În schimb, neavând acces la televizor și alte gadgeturi moderne, am învățat ce înseamnă socializarea în adevăratul sens al cuvântului. Și am devenit versați din acest punct de vedere. Din păcate, nu cred că vom fi întrecuți și nici măcar egalați de copii și de nepoți la acest capitol. Ne-am maturizat emoțional altfel decât vor avea ei șansa să o facă. Înțelegem un pic mai bine prezentul, pentru că înțelegem un pic mai bine trecutul. Și, înainte de toate, suntem mai liberi decât ei. Pentru că nouă nu ne-ar fi nici pe departe atât de greu să ne aruncăm calculatorul la coș. Ba chiar și smartphone-ul. Să luăm iar stiloul în mână și să ne așternem pe scris, lăsând în urmă pete expresive de cerneală. Să deschidem o carte după alta pentru a ne face documentarea pentru un anume subiect. Să scriem o scrisoare încărcată de sentimente puternice și să așteptăm apoi înfrigurați răspunsul, vreme de două săptămâni întregi. Să ne înființăm mânați de dor la ușa unui prieten.

 

Dar pentru a înțelege cel mai important motiv pentru care mă simt norocoasă că sunt o milenială, trebuie să mergem un pic în mediul rural. Într-un sat pitoresc. La o bunicuță care stă pe prispă, într-o zi plăcută de vară, cu basmaua ei înflorată pe cap, vorbind, râzând și depănând amintitiri cu o altă bătrânică, care îi este verișoară. Bunicuța noastră se vaită desigur de neplăcerile pricinuite de vârstă. La fel cum se întâmplă de milenii. Se plânge că tinerilor din ziua de azi le lipsește respectul. Cum se întâmplă de milenii (cine nu mă crede, să caute la Socrate). Ce o arde însă cel mai tare la inimă pe dulcea noastră bătrânică este singurătatea, faptul că se simte realmente ruptă de cei tineri din familia ei. Poate că asta o doare atât de tare, încât nici nu va dori să i se destăinuie verișoarei. Pentru că, probabil, se simte și puțin depășită. Iar asta o rușinează. Ea a făcut tot ce trebuia să facă: a fost o fetiță ascultătoare, apoi o soție bună și o mamă dăruită. A făcut tot ce a putut să nu-i lipsească nimic niciunui copil. Numai Dumnezeu știe cu ce sacrificii. Ba mai mult. Le-a crescut acestora și nepoții. Iar acum e singură. Mai primește câte un telefon din an în Paști și câte-o vizită, încă și mai rar de atât. De ce e ruptă de lume? Nu o mai iubește familia? Au uitat cu toții de ea? A greșit cu ceva?

Nu, nu și nu. Doar că familia a învățat un tip nou de comunicare. Fiul, fiica, nora, ginerele, nepoții au cu toții smartphone. Ei își trimit zilnic unii altora mesaje, fotografii, uneori chiar și înregistrări video. Pot fi în colțuri diferite ale lumii, dar sunt la curent cu tot ce se întâmplă în viața celorlalți membri ai familiei. Uneori o pomenesc cu drag și pe măicuță în mesajele lor. Le pare tare rău că nu are și ea smartphone, ca să poată lua parte la toate acestea. Însă cu toții știu că bunicuța nu ar face față, abia dacă se descurcă cu vechiul ei telefon fix, cu vopseaua deja scorojită. Nu prea știe sărmana nici ce se mai întâmplă în lume. Și când mai află una, alta, nu prea înțelege cum se leagă între ele. Pentru că nu a putut face saltul către noua lume. Pentru ea a fost pur și simplu prea târziu.

Iar acum să ne întoarcem la titlu. De ce mă bucur că sunt o milenială? Pentru că născându-mă când m-am născut și crescând când am crescut, fac parcă parte din mai multe lumi odată. Asta mă ajută să o pot înțelege cât de cât pe bunicuță. Și să o pot înțelege și pe mama. Și să îl pot înțelege chiar și pe fiul meu, care face parte dintr-o complet altă generație. Și îi pot înțelege pe occidentali, cu bunele și cu relele lor. Și îi pot înțelege și pe români, cu bunele și cu relele lor. Poate mai bine decât bunica. Poate chiar și mai bine decât mama (deși aici am îndoielile mele). Și cu siguranță mai bine decât copiii mei, care nu au prins, ca să zic așa, decât sfârșitul filmului, și tot trebuie să ceară săracii explicații. Iată de ce înțelegerea mentalităților de ieri și de azi, de aici și de dincolo este principalul motiv pentru care mă bucur că fac parte din generația milenialilor.

Și că mi-a plăcut muzica.

A.O.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.