Editoriale si opinii din domeniul Politics

O informație interesantă ne transmite azi președintele Klaus Iohannis, după ședința CSAT. Anume că ”a cerut personal” aducerea de trupe franceze și americane în România, ca răspuns la evoluțiile din zonă. O informație care, pusă în conexiune cu o alta, mai veche, ridică anumite semne de întrebare. Începînd cu aceea dacă CSAT mai are vreun rost?

Dacă Franţa tot va trimite trupe în România – aşa a propus preşedintele Emmanuel Macron –, merită să ne uităm cu mai mare atenţie la alegerile prezidenţiale din această ţară din 10 şi 24 aprilie a.c., adică de peste vreo două luni şi jumătate, şi la alegerile parlamentare care le vor urma, din 12 şi 19 iunie. Armata franceză e cea mai mare şi cea mai bine dotată din UE. În jurul nucleului francez ar putea să se organizeze o armată europeană care să scadă dependenţa militară a Europei de SUA şi de NATO (controlat de SUA).

S-au împlinit 15 ani de când România a intrat în Uniunea Europeană. Putem face un bilanț. Cât am câștigat și cât am pierdut din această afacere? Care este jumătatea plină a paharului? Și care este jumătatea goală? Ce beneficii am avut, după ce am acceptat o serie întreagă de constrângeri și, mai ales, după ce ne-am impus noi înșine constrângeri?

În ianuarie 2009, Europa s-a trezit cu gazele rusești tăiate, pe fondul unei dispute ruso-ucrainene în urma căreia Gazprom a închis robinetul, provocînd panică pe tot continentul. În România s-a declarat stare de urgență, singurul mesaj ”optimist” către români fiind opinia premierului Emil Boc că ”trecem iarna cu bine dacă nu scad temperaturile sub minus 15 grade”. Criza gazelor a împins toate cancelariile europene să discute despre nevoia unor măsuri care să elimine dependența de toanele Rusiei. Și România a decis la fel. Dar 13 ani mai tîrziu e mai rău în loc să fie mai bine.

Cu câteva luni înainte de precedentele alegeri prezidențiale din SUA, într-o discuție cu interlocutori chinezi, mi s-a cerut să fac o prognoză cu privire la politica externă a viitoarei administrații americane, în funcție de cel care va ajunge la Casa Albă - republicanul Donald Trump sau democratul Joe Biden. Am răspuns că Donald Trump și echipa sa, sesizând că principalul rival strategic al Americii este China, în mod prioritar vor pune presiune asupra Beijingului, încercând, în același timp, o apropiere de Moscova, măcar și pentru a nu se trezi în fața unui front comun ruso-chinez. În ceea ce îi privește pe Joe Biden și ai săi, foarte probabil, inclusiv sub efectul reflexelor dobândite pe timpul Războiului rece și confundând Rusia cu URSS, aceștia se vor îndrepta în primul rând împotriva vechiului rival strategic, încercând să încheie conturile cu Moscova înainte de a intra în coliziune cu Beijingul. Am adăugat că diferența între Donald Trump și Joe Biden mai constă și în împrejurarea că cel dintâi înțelege că America nu mai poate avea pretenția la păstrarea statutului de hegemon global, măreția ei având șansa de a supraviețui doar prin creșterea capacității proprii de a negocia o poziție influentă în cadrul unei ordini mondiale post-americane, pe când cel din urmă ambiționează să prelungească agonia imperiului american, respectiv a lumii construite de America în care ea este liderul maxim. „Atunci ar trebui să ne dorim ca Biden să câștige?” – m-au mai întrebat chinezii. „Eu cred că asta va trebui să vă doriți.” – am răspuns eu. „Dar nu vă uitați propriul proverb: aveți grijă ce vă doriți, căci s-ar putea să se întâmple!”.

După ce generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, ajuns grație lui Klaus Iohannis premier al României, a fost prins încă o dată cu cioara vopsită, în sensul că și-a plagiat lucrarea de doctorat, am auzit, stupefiat, fel de fel de opinii cum că o asemenea dezvăluire ar reprezenta un atac la siguranța națională. Și asta pentru că România s-ar afla sub o amenințare de război. Dar nici de Virgil Popescu nu ne putem lega? Nici de acest individ, care după ce a zăpăcit literalmente o țară întreagă în domeniul energetic, ne duce în continuare cu preșul? Fiind incapabil să le dea vreun răspuns clar cetățenilor acestei țări, loviți cumplit de facturile la energie și amenințați zi de zi că, dacă temperaturile scad, nu vor mai avea curent electric și gaze? Și acesta este un atentat la siguranța națională?

Președintele care a vrut cîndva să devanseze cu vreo 6-7 luni aniversarea revoluției din decembrie o comite din nou: de Ziua Micii Uniri, s-a aflat în Parcul Carol, la Monumentul Ostașului Necunoscut. Nicio legătură cu lipirea Munteniei și Moldovei, în 1859. Locul tradițional al sărbătoririi primei uniri e, dintotdeauna, orașul Iași, secondat de Focșani; cînd coana Chirița de la Cotroceni nu mai vrea în dulcele tîrg al Ieșilor, e semn de deranj mare în popularitate.

În ziua de 4 februarie, Vladimir Putin urmează să aibă o întrevedere cu omologul său chinez Xi Jinping. Nu este greu de presupus cam ce vor discuta și cam ce vor decide cei doi în materie de strategie geopolitică. Până atunci, noul țar de la Kremlin așteaptă un răspuns scris la solicitările sale din partea Statelor Unite și a Alianței Nord-Atlantice. Și se știe ce așteaptă. La fel cum, în linii mari, se știe și ce așteaptă China.

Războiul dintre Rusia şi SUA e, de fapt, în plină desfăşurare. Începând din 17 decembrie 2021, când Rusia a făcut publice schiţele de tratate expediate către SUA şi NATO, războiul a intrat în prima sa fază, cea de propagandă „caldă”. În anii din urmă, Rusia a încasat multiple sancţiuni economice şi politice, denigrări şi calomnieri din partea SUA şi a aliaţilor (sau vasalilor) săi europeni, dar nu a răspuns.

Nicușor Dan nu a primit deloc întâmplător această poreclă. Încă din vremea când, vezi Doamne, era activist civic, devenise de notorietate, mai puțin pentru DNA, că acesta îi șantaja literalmente pe oamenii de afaceri, deschizându-le procese peste procese și blocându-le de cele mai multe ori aprobările pentru construcții, sub pretextul că respectivele construcții atentau la sănătatea fizică sau estetică a Capitalei. Și s-a întâmplat un fapt incredibil. Individul a ajuns primar general a Capitalei. Iar acum trebuie să ne spălăm pe cap cu el.

În prag de război cu Rusia, agitație mare în SUA pe tema sănătății mentale a președintelui Joe Biden. Sondajele relevă că numărul celor care îl consideră dus cu pluta pe președinte crește vertiginos și va trece curînd de 50%. Chestionat direct ieri, într-o conferință de presă, Joe Biden a răspuns că nu are idee de ce oamenii cred asta din ce în ce mai mult.

La prima vedere, gestul său este scandalos. Nu doar senzațional. L-a primit pe George Simion în cabinetul său de primar al Clujului, l-a salutat reverențios, l-a tratat drept un partener, a ignorat faptul că acesta era și este în plină campanie de strângere de semnături pentru demiterea lui Klaus Iohannis și, puțin mai târziu, s-a declarat suveranist. Analiști de marcă încearcă să explice ce se întâmplă. Și, de fapt, ce se întâmplă?

Probabil o premieră istorică: un înalt demnitar al statului, primarul general, ține o conferință de presă în timp ce procurorii DNA îi percheziționează biroul. Dincolo de acest aspect ieșit din comun, povestea nu e nouă, am mai văzut-o nu demult și ea s-a terminat cu eliminarea din schemă a primarului. Sunt, deci, mari șanse ca Nicușor Dan să părăsească anticipat fotoliul de edil al Capitalei. Un sacrificiu ritualic pe altarul uriașelor probleme ale guvernului, în miez de iarnă? Va fi Nicușor Dan executat pentru a se mai da drumul supapei nemulțumirilor populare?

Ce-i sperie pe români, dincolo de facturile la energie, de inflație, de lipsa cronică a medicamentelor, de nesiguranța zilei de mâine și de incertitudinile legate de „statul eșuat”, așa cum a fost el definit de președintele Klaus Iohannis? Îi sperie pe români o eventuală invazie a trupelor Federației Ruse? Da și nu. În ce măsură da? În ce măsură nu?

În timp ce Poliția înhăța câte un moș surprins fără mască în drum spre farmacie și îi dădea amenzi mai mari decât o factură la gaze din zilele noastre, premierul Orban chefuia cu miniștrii în Palatul Victoria.

Președintele Klaus Iohannis, cel mult prea dispărut din spațiul public în ultima jumătate de an, face o mișcare surprinzătoare în scandalul plagiatului lui Nicolae Ciucă, declanșat marți. Mai exact, exprimă o poziție publică la doar cîteva ceasuri după declanșare. Extrem de rară atitudine, pentru el.

Nu insinuez că spun ceva nou și neașteptat afirmând că, în aceste zile, strategia lui Vladimir Putin este ceea ce în poker se numește jocul la cacealma. Se preface că e gata să atace Ucraina cu omuleți verzi, cu trupe regulate, cu arme neconvenționale, cu arme convenționale de pe teritoriul Federației Ruse, din Belarus sau de pe Marea Neagră. Urmând să o ciopârțească și să o izoleze de restul lumii, pentru ca, în final, să o pună în genunchi, făcându-le „sâc!” Statelor Unite, NATO și UE. Dar oare Biden nu știe? Ce carte joacă Statele Unite? Joacă vreo carte? Sau doar așteaptă?

Discursul demonizator practicat de SUA și ventrilocii săi din secretariatul general al NATO la adresa Rusiei, în măsura în care este steril, adică nu este urmat de o acțiune concretă, rămânând să umple doar așteptarea viitoarei mișcări a Kremlinului pe tabla de șah a lumii, poate fi calificat ca alibi al lipsei de viziune politică, al oricărei politici. Dacă este o tactică de negociere, menită a-l intimida pe preopinent, aceasta devine o aventură atunci când dialogul real se amână sine die din lipsa unei concepții clare asupra țintei strategice urmărite. În trecut, Germania nazistă dezlănțuia o campanie furibundă de demonizare a celor ce urmau să îi fie victime, înainte de a le ataca militar. În timpul crizei rachetelor cubaneze, administrația Kennedy a adoptat poza intransigenței față de URSS pentru a acoperi cedarea față de exigențele acesteia constând în retragerea rachetelor americane din Turcia. (Moscova sugerează că ar putea să adopte aceeași tactică în contextul actualei confruntări cu Washingtonul, deplasând efective și/sau tehnică militară în Cuba și/sau Venezuela, adică în „sfera de influență” americană, cu diferența că acum nu ar mai fi dispusă să se prefacă învinsă pentru a salva imaginea președintelui SUA.) În care din cele două modele ne aflăm acum? Delirul verbal al administrației Biden, cauzat vizibil de blocaj intelectual și autism politic, potențate de ambiția frivolă de a nu fi cumva prima care clipește la jocul privirii ochi în ochi cu oamenii lui Putin, ar putea fi, însă, și rezultatul intoxicărilor, intrigilor și instigărilor practicate de vechii aliați europeni ai SUA, care, prefăcându-se a-i accepta veleitățile de lider, îi agravează efectele sclerozei beliciste doar spre a înteți focul conflictului și a împiedica consensul asupra unei arhitecturi de securitate europeană; arhitectură de natură a-i obliga să își pună în cui propriile lor ambiții geo-politice.

O bombă „telefonată”. Ziua începe cu dezvăluirea plagiatului prim-ministrului Nicolae Ciucă, făcută de ziarista cu specializare în domeniu, Emilia Șercan. Eroul de la Nassyriah e, de fapt, hoț și a furat copios de la alții. Nu lipim noi asemenea etichete, ci exact cel care l-a propus în funcție. „Plagiatul e o formă de hoţie. Dacă e tolerată, concluzia politicienilor e că se poate şi mai mult” declara Iohannis acum trei ani. Estimare: premierul Ciucă nu va rezista loviturii. Poate trage de timp, dar nu îi va fi de folos. Reîncepe circul politic.

Războiul indirect dintre Rusia şi SUA, prin proxies, pare deja inevitabil. E vizată în primul rând Ucraina, dar nici România şi Polonia, vârfurile de atac ale SUA şi ale NATO din Europa de Est, nu sunt la adăpost. Recentele negocieri ruso-americane, deschise anul trecut la Geneva şi încheiate dezastruos la începutul lui ianuarie 2022 tot la Geneva, au statuat un deplin succes diplomatic rus. SUA şi aliaţii săi occidentali, precum şi cei din estul Europei sunt azi în defensivă, ameninţaţi. Iar cu Ucraina, mărul discordiei, se poate întâmpla orice, inclusiv să fie pur şi simplu anexată de ruşi.