Editoriale si opinii din domeniul Arts

Ieri după amiază, la Biblioteca Central Universitara,(fosta a Fundatiilor regale), în aulă, s-a desfasurat un eveniment insolit 1/prin pariticipanti, și 2/prin cartea lansata. Dan Radu Rusanu a publicat la editura RAO volumul „Mai sunt judecători la Berlin”. In cele spuse chiar de autor, a rezultat ca 1/nu se intoarce in politică 2/ este prima si ultima carte pe care o scrie. Asa ca toată lumea de față – politicieni si scriitori – a rasflat usurată.

“Ma grabesc” sa scriu despre o carte cu totul iesita din comun, la tocmai cinci ani de la aparitia ei. “Ma grabesc”, pentru ca desi nu a trecut - si nu putea trece - neobservata, nici sacerdotalii exegeti, in viata, ai literaturii romane, nici redutabilii analisti politici ai momentului nu s-au prea imbulzit, de un cincinal incoace, sa scrie despre ea asa cum se cuvine, adica raspicat si “neted”, cum ar spune Eminescu, chiar daca acest eveniment editorial se constituie intr-una dintre cele mai pretioase carti de memorialistica din literatura romana. (Si ma mai “grabesc” sa scriu despre ea si pentru ca, de curand, a aparut inca o carte memorialistica a aceluiasi autor.)

Am fost prezent la un eveniment istoric: punerea Pietrei de Temelie a constructiei cladirii care va adaposti la Rosh Pina, in Galileea israeliană, Muzeul Iudaismului Roman. Un muzeu al istoriei evreimii-romane!

”Sunt optimist!” - proclamă, în caietul-program al spectacolului autorul Radu F Alexandru, continuând: ”De 25 de ani stau în măruntaiele cașalotului al cărui nume sfânt este ROMÂNIA, timp în care i-am studiat cu maximă atenție felul în care viețuiește, articulațiile, nervurile, comportamentul în varii situații și, cel mai important, perspectiva unor mutații spre o altă treaptă de dezvoltare a organismelor vii: eventual, mai înaltă. Nici un pericol: totul este temeinic, nimic nu va fi supus schimbării!”.

Tot vorbind, zi de zi și în exces, despre ”scena politică” și netalentații săi actori, hai să ne întoarcem macar pentru o clipă privirile și spre adevăratul teatru.

Pana prin 1975, tablourile flamande si olandeze din secolul al XVII-lea, „secolul de aur” al lui Rubens si Rembrandt, se vindeau – desigur, exceptandu-i pe marii maestri, cu capodoperele lor – la cateva mii de euro de azi. Uneori chiar mai putin. Si se gaseau curent in vanzare cu sutele, cu miile in fiecare an. Mai ales in marile capitale ale comertului de arta de atunci, Paris si Londra. Azi, aceleasi tablouri se vand la sute de mii, la milioane de euro.

Ni se pare foarte util sa revenim asupra devastatorului fenomen al contrafacerilor pe piata de arta de la noi. Exista o casa de licitatii la Bucuresti care vinde falsuri ritmic, masiv, la preturi modice (mai mici, foarte „competitive” fata de cota la zi general acceptata a artistilor). Se vand picturi contrafacute, sculpturi fara justificare de tiraj si de turnatorie, cu semnaturi adaugate, din toate categoriile de preturi. E vorba de artisti de mana a doua si a treia, dar si de pictori si de sculptori din prima linie valorica. Peretii multor colectionari din Romania sunt frecvent tapetati cu panze dubioase, falsuri grosolane, primitive, dar si falsuri „profesionale”, cumparate pe multe mii de euro.

Proza lirica este, in fondul ei, rara, tocmai pentru ca asistam zi de zi la o aparenta proliferare a lirismului in proza, asemenea incercari fiind de cele mai multe ori liricoide, indulcind epicul parca dinadins; pentru a-l dilua sau a-l face sa evolueze intr-o gama minora. Iar asta, pentru ca poetizarea frazarii, a exprimarii epice, nu e tot una cu adevarata creatie lirica in proza. Fapt pentru care putem spune ca, tot asa cum o abordare sau o exprimare prozaica face liricul sa decada din intensitatile sale, lirismul in actul epic conduce la siropos, la melodramatic si, in ultima instanta, la lipsa de expresivitate. Adevarata personalitate lirica se exprima in proza cu totul altfel decat prin poetizarea frazei (ca sa nu zic frazeologie poetica).

Nu stiu cat de religios e poporul roman sau mai degraba superstitios. Inclin spre varianta a doua. In tara lui Caragiale, a lui Creanga si-a bancurilor cu popi burtosi si aprigi iubitori de lovele, parca s-ar pipai anormalitatea sa nu fie asa.

Una dintre marile innoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetarii istorice a caii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos.

Telefoanele, scrisorile electronice, sms-urile, cometariile de pe facebook curg necontenit. Fotograme din ultimii ani imi trec in minte pe repede-inainte. Aproape toate au legatura cu scriitori care au trecut pragul sau cu care am facut multe proiecte culturale. Trenul Regal, Maratonul de Poezie si Jazz, Programul de Carte, AgentiadeCarte, lansari de carte, evenimente literare. Realitatea celor mai multi dintre acesti scriitori a pus stampila unui destin de nenoroc si, mai cu seama, o receptare a cartii si a biografiei tot mai aproape de un punct zero, acolo unde indiferenta a atras saracie si moarte.

Sunt autori care-s precum cucul. “Oua” o carte, daca nu o intreaga opera, in variante extreme, si stau pititi departe de vanzoleala lumii, fara sa intinda macar o mana ca sa vina in intampinarea atentiei publicului. Si nu ma refer la datul in stamba, cu si fara rost, in mass-media. Ci la gesturi minime, care sa vizibilizeze cat de cat scrierile lor. Hai, la poeti mai inteleg, ca-s mai ciudatei si baricadati in timiditate, insa la meseriasii de prozatori nu prea pricep si pace.

Filologia clujeana, ca facultate, a trecut pragul lui 1989 ca un conglomerat si ca un nod de dificultati. In corpul ei se adunasera efectele unor decizii de naturi diferite. Pe de o parte, bunele decizii din vremea „micii deschideri" a Romaniei anilor saizeci, cand limbile moderne au fost relansate, fiecare student filolog fiind dator sa studieze doua limbi, pe de alta parte, decizia de a desfiinta invatamantul superior de scurta durata (teachers).

Vedem, zilnic, politica de scandal sau, altfel spus, scandalul in politica. Mai mult decat altadata? Nu-mi dau seama. Sau poate ca as fi subiectiv. Imi petrec mult timp citind. Fac parte din cei 50% de cetateni ai Romaniei care inca mai citesc. Asa am descoperit o carte, publicata de un anume ziarist – N.Georgescu – in 1938, la Editura Ziarului Universul si intitulata “Literatura de scandal”.

Festivalul literar de la Mantova este cel mai mare si cunoscut din Italia. Am vazut in program zeci de scriitori de peste tot. Nu m-am asteptat sa fie atat de viu, ca lumea sa se inghesuie sa participe la multiplele intalniri cu autorii si cartile lor. Atmosfera e de sarbatoare si pentru ca orasul nu e rasfatat de evenimente internationale de amploare.

Intre 1994 – 2012, s-au infiintat la Cluj-Napoca centrele culturale si bibliotecile reprezentand diferite tari. Centrul Cultural Francez se formase anterior printr-o initiativa luata la Bucuresti. Nu am facut decat sa-l reamplasez in Palatul Colectiilor (pe care l-am recuperat juridic, impreuna cu alte cladiri, in beneficiul universitatii). Am adaugat, insa, doua initiative institutionale.

A adunat mii de pietre cioplite de tarani, din toata tara, si le-a dat suflet. La fel cum a facut cu poeziile sau cu publicistica lui. A scris, a vorbit, si a adunat. Pietre, poezii si articole. Din dragoste pentru acest popor. A vrut sa demonstreze ca romanii nu au doar o civilizatie a lemnului, ci si o durabila si eterna civilizatie a pietrei.

Cu o caruta de ani in urma, m-a marcat citirea romanului “Dumnezeu s-a nascut in exil” de VINTILĂ HORIA. Volumul il are ca personaj principal pe poetul latin Ovidiu, care si-a trait o parte din viata la Tomis. Exilat din ordinul imparatului Augustus, credeam.

“Valiza ambasadorului spaniol. Povestiri din valiza diplomatica” este o carte scrisa in 2012, de catre Matthew Parris si Andrew Bryson, reluând dialoguri de mare succes de la Radio BBC.

Anul acesta, la Editura Michel Lafon, din Paris, a aparut cartea “In umbra presedintelui”, scrisa de seful Protocolului lui Jaques Chirac. Paul Poudade – autorul volumului – diplomat de cariera, fost ambasador in Ungaria si, ulterior, in Turcia, mi-a atras atentia, la inceput, prin faptul ca enumera, intre limbile straine pe care le vorbeste, si limba romana si se refera si la o calatorie a sa in Romania – ca student – pe la mijlocul anilor ’60, unde obtinuse o bursa din partea Institutului francez de limbi orientale.