Editoriale si opinii din domeniul Arts

Artist fiind, imaginile au impact puternic asupra mea, iar vederea trecătorilor având jumătate de față ascunsă sub masca chirurgicală îmi înspiră o mulțime tristă, redusă la tăcere de botnițe.

1. Ziua de 5 martie 2020 a fost o zi fastă pentru lansarea de cărți. Nu știu de ce tocmai această zi, dar așa s-a întâmplat să fie. Diverse edituri și diverși autori și-au prezentat cele mai noi produse, furnizând pe piața gândirii idei care să fertilizeze creierele.

O sistematizare filosofică ia contur tot mai evident în peisajul filosofic și larg cultural de azi. Numele ei este pragmatismul reflexiv.

Conferințele Humanitas 2020, „Despre lumea în care trăim”, au debutat astăzi cu Mircea Cărtărescu, urmând să continue cu Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici și alți gânditori apropiați acestui nucleu de cultură a puterii sau de putere a culturii. Merge în ambele sensuri.

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.

Pe scena publică este, cum vedem bine, o “metafizică” răsuflată, care trece, în susținerile ei, peste fapte, ori de unde ar veni (cunoaștere comună, experiențe umane, științe etc.). Dar este și efortul unora de a construi, sau reconstrui informat metafizica la nivelul experiențelor și cunoștințelor de azi.

In paralel cu scandalul de la Caracal, si intr-un oarecare anonimat, ediția din acest an a Festivalului Internațional George Enescu are ca temă centrală „Lumea în armonie”.

Esențele tari se păstrează în recipiente mici - este dictonul după care pare să se călăuzească regizorul Victor Ioan Frunză. Ultima sa producție - „Colivia nebunelor” - se consumă în spațiul extrem de limitat al sălii și mai mici de la Metropolis, unde decorul ajunge să se amestece cu spectatorii.

Isus din Nazaret, devenit, cum atestă Evangheliile, Isus Cristos, nu numai că a influențat cel mai mult istoria umanității, dar depășește orice încadrare în categoriile cu care operăm.

Nicolae Breban a împlinit 85 de ani? E incredibil. Prezența sa în cetate e atat de vie incat ni se pare ca e acelasi Breban din totdeauna, omul plin de vigoare si scriitorul talentat si responsabil din tinerete. In depozitul meu de amintiri pastrez amintirea primei intalniri cu Nicolae Breban, pe coridoarele „Gazetei Literare”.

La GAUDEAMUS Editura TEȘU lanseaza doua carti importante: „Romania si Francmasoneria” de acad. Dan Berindei si „Marea Carte a Masoneriei Romane” de Teșu Solomovici.

Herzlia, cladit pe malul Mării Mediteraniene, este unul din cele mai frumoase orase ale Israelului modern. Numele localitatii nu-i pomenit in Biblie, pentru simplul motiv ca nici nu a existat in antichitatea iudaica. A aparut pe harta Tarii Sfinte abia in secolul XIX, din vointa evreilor doritori sa-l imortalizeze pe profetul care a avut viziunea reconstruirii Statului Iudeu: Theodor Herzl. Un evreu ungur, Patai Jozsef, care l-a cunoscut pe Herzl in ultimii ani de viata ai liderului evreu, a scris aceasta frumoasa biografie. A tradus-o din maghiara doamna Veronica Bârlădeanu, si ma bucura posibilitatea de a o pune la dispozitia cititorilor romani. Theodor Herzl a fost o personalitate uriasa care merita cunoscută de evrei si romani, deopotriva. Evreimea îi datoreaza enorm, ca si Statul Israel de astazi. Sa vedem de ce.

Intr-un volum de eseuri, intitulat „Civilizatia spectacolului”, Mario Vargas Llosa, celebrul scriitor peruan, detinator al Premiului Nobel pentru literatura, analizeaza schimbarile din ultimile decenii din zona culturii, ajungand la concluzia ca, in prezent, cultura inseamna, in primul rand, divertisment, distractie.

După ce publică un volum, autorul și-a cam epuizat dreptul de a vorbi pe acea temă. Volumul îl substituie în bună măsură. Acest sentiment l-am avut și la lansarea volumului După globalizare (Editura Meteor, București, 2018, 350 p.), la Bookfest-ul recent încheiat.

Ieri duminica 3 iunie – ziua cea mare, si ultima, la Bookfest, editia 2018. Scena Arena, ora, 14,00 – este lansat romanul „Partida de vânătoare” apărut recent la editura Vremea. Taxiul mă lasă undeva la mama dracu si traversez întinderea de asfalt prin zăpușeala și praf gros. Ajung mai devreme cu un ceas, vreau să mă obișnuiesc cu atmosfera. Sunt și eu un vânător. Dau o raită prin tîrg după cărți. Sunt mai ieftine aici, găsesc noutăți și sunt toate la îndemînă. Nu mai trebuie să fac un tur al librăriilor din București, renunț chiar dacă plăcerile vînătorii sunt mari.

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea în 1895 sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10-15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.

Un tânăr prieten, unul care contează mult pentru mine, ale cărui opinii mă interesează realmente, îmi spune direct, fără menajamente, ştie, de altfel că are uşă deschisă : „Vă citesc de ceva vreme, mă rog, aveţi dreptate, lucrurile merg prost la noi, catastrofal, dar asta o ştie cam toată lumea, vai de capul nostru. Dar unde sunt soluţiile ? Cum ne scoatem ? De ce nu mergeţi mai mult pe cultură ? Sunteţi un om de cultură, e clar că pe acolo ar putea fi soluţiile. De ce nu căutaţi soluţii în direcţia asta greu de contracarat ? Noi toţi avem nevoie de soluţii, nu de plângerea inorogului... Vă rog să mă iertaţi, dar eu cam aşa văd lucrurile. Şi cred că nu sunt singurul.”

Invitat recent la o universitate din Europa Centrală pentru a evalua situația universităților europene, nu am putut începe altfel decât constatând că acestea s-au uniformizat sub semnul Bologna, încât exprimările dintr-una le găsești și în altele. Și nu doar exprimările, ci și organizările și frământările! De aceea, orice evaluare a universităților actuale implică Declarația de la Bologna (1999).