Editoriale si opinii din domeniul Arts

In paralel cu scandalul de la Caracal, si intr-un oarecare anonimat, ediția din acest an a Festivalului Internațional George Enescu are ca temă centrală „Lumea în armonie”.

Esențele tari se păstrează în recipiente mici - este dictonul după care pare să se călăuzească regizorul Victor Ioan Frunză. Ultima sa producție - „Colivia nebunelor” - se consumă în spațiul extrem de limitat al sălii și mai mici de la Metropolis, unde decorul ajunge să se amestece cu spectatorii.

Isus din Nazaret, devenit, cum atestă Evangheliile, Isus Cristos, nu numai că a influențat cel mai mult istoria umanității, dar depășește orice încadrare în categoriile cu care operăm.

Nicolae Breban a împlinit 85 de ani? E incredibil. Prezența sa în cetate e atat de vie incat ni se pare ca e acelasi Breban din totdeauna, omul plin de vigoare si scriitorul talentat si responsabil din tinerete. In depozitul meu de amintiri pastrez amintirea primei intalniri cu Nicolae Breban, pe coridoarele „Gazetei Literare”.

La GAUDEAMUS Editura TEȘU lanseaza doua carti importante: „Romania si Francmasoneria” de acad. Dan Berindei si „Marea Carte a Masoneriei Romane” de Teșu Solomovici.

Herzlia, cladit pe malul Mării Mediteraniene, este unul din cele mai frumoase orase ale Israelului modern. Numele localitatii nu-i pomenit in Biblie, pentru simplul motiv ca nici nu a existat in antichitatea iudaica. A aparut pe harta Tarii Sfinte abia in secolul XIX, din vointa evreilor doritori sa-l imortalizeze pe profetul care a avut viziunea reconstruirii Statului Iudeu: Theodor Herzl. Un evreu ungur, Patai Jozsef, care l-a cunoscut pe Herzl in ultimii ani de viata ai liderului evreu, a scris aceasta frumoasa biografie. A tradus-o din maghiara doamna Veronica Bârlădeanu, si ma bucura posibilitatea de a o pune la dispozitia cititorilor romani. Theodor Herzl a fost o personalitate uriasa care merita cunoscută de evrei si romani, deopotriva. Evreimea îi datoreaza enorm, ca si Statul Israel de astazi. Sa vedem de ce.

Intr-un volum de eseuri, intitulat „Civilizatia spectacolului”, Mario Vargas Llosa, celebrul scriitor peruan, detinator al Premiului Nobel pentru literatura, analizeaza schimbarile din ultimile decenii din zona culturii, ajungand la concluzia ca, in prezent, cultura inseamna, in primul rand, divertisment, distractie.

După ce publică un volum, autorul și-a cam epuizat dreptul de a vorbi pe acea temă. Volumul îl substituie în bună măsură. Acest sentiment l-am avut și la lansarea volumului După globalizare (Editura Meteor, București, 2018, 350 p.), la Bookfest-ul recent încheiat.

Ieri duminica 3 iunie – ziua cea mare, si ultima, la Bookfest, editia 2018. Scena Arena, ora, 14,00 – este lansat romanul „Partida de vânătoare” apărut recent la editura Vremea. Taxiul mă lasă undeva la mama dracu si traversez întinderea de asfalt prin zăpușeala și praf gros. Ajung mai devreme cu un ceas, vreau să mă obișnuiesc cu atmosfera. Sunt și eu un vânător. Dau o raită prin tîrg după cărți. Sunt mai ieftine aici, găsesc noutăți și sunt toate la îndemînă. Nu mai trebuie să fac un tur al librăriilor din București, renunț chiar dacă plăcerile vînătorii sunt mari.

Chinezii sunt peste tot. Şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se spunea că lumea albă, Europa, e expusă pericolului galben. În fapt, sugestia venea de la o interpretare tardivă a unui catren al lui Nostradamus, care şi-a scris centuriile pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Însuşi împăratul german Wilhelm al II-lea folosea în 1895 sintagma „pericol galben” pentru a desemna Extremul Orient, care i se părea că ar ameninţa civilizaţia occidentală. În secolul XX, mai toate marile oraşe din Vestul Europei şi din America de Nord aveau deja în compoziţia lor un cartier chinezesc, un Chinatown. Bucătăria chinezească, diversă, rafinată, completă, e singura care concurează cu succes peste tot în lume gastronomia franceză. De vreo 10-15 ani însă, expansiunea chineză a luat proporţii. Pe marele aeroport parizian „Charles de Gaulle”, difuzoarele nu mai „vorbesc” de ceva vreme numai în franceză şi engleză, ci zborurile către şi din nordul şi sudul Chinei sunt anunţate şi în chineză.

Un tânăr prieten, unul care contează mult pentru mine, ale cărui opinii mă interesează realmente, îmi spune direct, fără menajamente, ştie, de altfel că are uşă deschisă : „Vă citesc de ceva vreme, mă rog, aveţi dreptate, lucrurile merg prost la noi, catastrofal, dar asta o ştie cam toată lumea, vai de capul nostru. Dar unde sunt soluţiile ? Cum ne scoatem ? De ce nu mergeţi mai mult pe cultură ? Sunteţi un om de cultură, e clar că pe acolo ar putea fi soluţiile. De ce nu căutaţi soluţii în direcţia asta greu de contracarat ? Noi toţi avem nevoie de soluţii, nu de plângerea inorogului... Vă rog să mă iertaţi, dar eu cam aşa văd lucrurile. Şi cred că nu sunt singurul.”

Invitat recent la o universitate din Europa Centrală pentru a evalua situația universităților europene, nu am putut începe altfel decât constatând că acestea s-au uniformizat sub semnul Bologna, încât exprimările dintr-una le găsești și în altele. Și nu doar exprimările, ci și organizările și frământările! De aceea, orice evaluare a universităților actuale implică Declarația de la Bologna (1999).

În 1990, abia ieșiți din comunism, românii descoperiseră o chestie nouă, numită greva foamei. Era, nu era cazul, permanent se găsea cîte un nemulțumit care-și trîmbița lupta prin refuzul hranei. La un moment dat, un mucalit a făcut o observație pertinentă: ciudat popor, cel român, după zeci de ani de înfometare primul lucru pe care se repede să-l facă e greva foamei. Cam la fel e și cu boicotul la adresa editurilor care-și permit să tipărească penali.

Cum scriitorii ruși se trag din Mantaua lui Gogol, noi, ceilalți, mai dinspre Balcani, români get-beget sau mai corciți, ne tragem din nenea Iancu Caragiale. Cel puțin sudiștii, valahii, miticii, bre ! Ăia cu mititeii, cu țalul de bere, cu bancurile proaste, neserioșii. Terchea-berchea, coate goale, mațe fripte, scîrța-scirța pe hîrtie! Ii sunt dator vîndut. Ca și nenea Iancu „simt enorm și văd monstruos”. Dacă tot mă aflam la Berlin, mi-am zis curios cum sunt din fire, să văd unde a trăit patronul meu literar acolo. În 1904 (d. 1912 la Berlin ) „al matale Caragiale ” a parasit Bucurestiul după ce a incasat o moștenire babană de la ruda lui bogată Momoloaia, (proprietareasa sălii Momolo de lînga Capșa, printre altele ) după ce a trecut printr-un lung șir de procese cu alți pretendenți.

Am fost două zile in Maramureș. Am avut șansa să merg de la Cluj cu o mașina pe șosea și la dus și la intors și să văd bine locurile. Zona pare sinistrată. Pe acolo a trecut furtuna de săptămina trecută. Oamenii s-au văzut lipsiți de apărare în fața stihiei. Hectare întregi de pădure, dealuri impădurite, au fost total distruse. Copacii au fost rupți și cei de esență tare si cei de esenta moale, ca bețele de chibrit. Kilometri întregi de peisaj dezolant. Acoperișurile multor case simple și clădiri mai pricopsite au fost luate de vint. Locul arată ca după bombardament. Intreb localnici și-mi spun că nu au mai pomenit așa ceva în viața lor.

Orice discuție asupra premiilor naționale stârnește sentimente complicate. Dovadă este și faptul că după aproape orice ierarhizare nemulțumirile justificate explodează.

Seton Watson spunea că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte.

Între atâtea mizerii securistice sau securistoide, fraudarea alegerilor de către Traian Băsescu, folosirea în dispreţul legii a arhivei SIPA împotriva magistraţilor, o lume politică şi o elită intelectuală de toată jena amândouă, greu să mai găseşti o speranţă, vreo lumină, vreun sens. Zilele acestea se dau probele de aptitudini la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi, foarte probabil, şi la alte licee de artă din oraşe mari. S-a creat destul de repede o nouă modă : copiii vor să se facă pictori ca Adrian Ghenie. După ce au vrut să se facă atleţi ca Lia Manoliu, gimnaşti ca Nadia Comăneci, tenismeni ca Ilie Năstase sau Simona Halep, fotbalişti ca Gică Hagi, ziarişti ca generaţia de după 1990 care părea că aduce democraţia pe plaiurile noastre, azi copiii vor să se facă şi pictori ca Adrian Ghenie, cel mai scump pictor român din toate timpurile.

Ieri după amiază, la Biblioteca Central Universitara,(fosta a Fundatiilor regale), în aulă, s-a desfasurat un eveniment insolit 1/prin pariticipanti, și 2/prin cartea lansata. Dan Radu Rusanu a publicat la editura RAO volumul „Mai sunt judecători la Berlin”. In cele spuse chiar de autor, a rezultat ca 1/nu se intoarce in politică 2/ este prima si ultima carte pe care o scrie. Asa ca toată lumea de față – politicieni si scriitori – a rasflat usurată.

“Ma grabesc” sa scriu despre o carte cu totul iesita din comun, la tocmai cinci ani de la aparitia ei. “Ma grabesc”, pentru ca desi nu a trecut - si nu putea trece - neobservata, nici sacerdotalii exegeti, in viata, ai literaturii romane, nici redutabilii analisti politici ai momentului nu s-au prea imbulzit, de un cincinal incoace, sa scrie despre ea asa cum se cuvine, adica raspicat si “neted”, cum ar spune Eminescu, chiar daca acest eveniment editorial se constituie intr-una dintre cele mai pretioase carti de memorialistica din literatura romana. (Si ma mai “grabesc” sa scriu despre ea si pentru ca, de curand, a aparut inca o carte memorialistica a aceluiasi autor.)