În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero.

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei.

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă.

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi.

La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă... În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

15 decembrie, zi de test major pentru mişcarea Vestelor galbene în Franţa, confirmă încă de la 10 dimineaţa că avem de-a face cu o revoluţie, o insurecţie socială nemaivăzută în ultimele decenii, şi nu doar cu o răscoală a săracilor. Suta de euro a lui Macron, care de fapt nici măcar nu e o sută întreagă, asurzitoarea propagandă a mediei oficiale care a instrumentalizat atacul terorist de la Strasbourg nu au schimbat nimic. Dimpotrivă, mişcarea Vestelor galbene se radicalizează, se organizează, se scriu programe simple şi clare, se cere vehement, intransigent, non-negociabil, referendum de iniţiativă cetăţenească şi destituirea preşedintelui mafiei financiare şi oligarhice Emmanuel Macron. Destituire, şi nu doar demisie.

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu.

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă. În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.

În urmă cu doar câteva zile, ministrul român de Externe în funcţie, veteranul Teodor Meleşcanu, i-a strâns pe foştii miniştri de Externe, începând probabil cu Sergiu Celac, primul numit după Revoluţie, într-un conclav determinat de agravarea evidentă a relaţiilor internaţionale, poate şi de aniversarea centenarului Unirii. Tot foarte recent s-a stins din viaţă, la doar 57 de ani, unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi români, Mihnea Constantinescu, şef de cabinet şi consilier pentru cinci prim-miniştri postdecembrişti.

Minunea n-a ţinut nici măcar trei zile. Nici votul împotriva României din Parlamentul European (au votat împotriva ţării şi europarlamentari români, pretinşi liberali, democraţi, „milenarişti” - în fapt, nişte cozi de topor ale neosecurismului antinaţional !), nici raportul MCV (scris, foarte probabil, de „statul profund” român prin pupăza lui de serviciu, Monica Macovei, şi prin alte pupeze şi alţi papagali neosecurici) nu mai preocupă pe nimeni. Nici pe europeni şi cu atât mai puţin pe cetăţeanul român obişnuit. Mult zgomot pentru nimic.

Auzim din ce în ce mai des cunoscuţi care se pregătesc să-şi lichideze afacerea, să renunţe la jobul greu obţinut sau pur şi simplu să abandoneze dificultatea din ce în ce mai mare de a trăi în România pretins capitalistă şi democratică. Cu toţii se pregătesc să plece fără să ştie prea bine încotro. Mark Twain, celebrul scriitor american, a spus cândva : „Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, ca şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.” Cam aşa se pot exprima destul de mulţi români care, după cei peste vreo patru milioane deja plecaţi, încep să nu mai spere aproape nimic de la viaţa trăită în ţara lor, în limba lor, alături de familiile lor din moşi-strămoşi, de prietenii lor.

Dacă avem un Stat Paralel (Deep State, État profond) – dacă există, el e destul de incoerent –, Statul Paralel din România va conduce, măcar în parte, timp de şase luni Uniunea Europeană. Nu e simpatică perspectiva ? Cum de nu ! Să-i mai conducă şi pe ei, mai ales pe germani, austrieci, olandezi, luxemburghezi, pe esticii din Grupul de la Vişegrad, care nu ne vor şi pe noi, că noi ne-am cam săturat de atâta Stat Paralel. La fel cum britanicii, italienii sau grecii s-au săturat de UE şi de moneda euro.

Nu există nici un stat paralel, tovarăşi ! Vă umblă goange, muşte prin cap. Statului paralel nu-i face nici o plăcere să se vorbească despre el. Care Deep State ? Care État profond ? Care Stat Paralel ? Un sondaj CURS, oportun scos din pălărie, ca iepurele lui Iosefini, ne asigură că nici măcar alegătorii PSD nu cred în existenţa statului paralel. Doar 36 % dintre votanţii PSD cred în aiureala cu statul paralel. 35 % dintre ei îl dezavuează pe liderul lor, Liviu Dragnea, cel cu discursul din piaţă la marele miting al coaliţiei de guvernământ. Oare de ce nu fac institutele de sondaje nişte cercetări în piaţă despre chiar institutele de sondaje şi despre sociologii care le servesc ?

În „mândra lume nouă” de după 1990, presa, media au înlocuit într-o buluceala de nedescris Uniunea Scriitorilor, scriitorii de toate genurile, prozatori, poeţi, critici literari, autori de teatru care încet-încet n-au mai interesat pe nimeni, n-au mai fost publicaţi, n-au mai fost citiţi. Revistele literare, culturale, editurile scriitorilor au dispărut în câţiva ani. Fosta presă comunistă propriu-zisă nu era chiar o presă, era doar propagandă pură şi dură, care angaja totuşi şi câţiva ziarişti adevăraţi.

În România toată lumea se simte obligată să-şi dea cu părerea despre referendum. Indiferent de rezultate, acest referendum va face istorie. Una mare sau una mică.

Europa e „cu ochii aţintiţi asupra noastră”. Niciodată nu a fost mai valabilă decât azi zicerea nemuritorului Farfuridi. Şi ce vede Europa ? O vede pe doamna Viorica Dăncilă, care, culmea !, şi-a făcut stagiile politice chiar la Bruxelles.

A fost evocată în exces existenţa unui aşa-zis stat paralel în scumpa şi săraca noastră Românie. Cât adevăr este în toată această poveste ? Coabitează în România un stat de drept şi un stat paralel ? Imposibil ! România e dintre cele mai sărace ţări din UE, deşi printre cele mai bogate în resurse lăsate de bunul Dumnezeu. Nu ar avea deci cum să finanţeze două state în acelaşi timp, de drept şi paralel. Asta înseamnă că nu avem un stat paralel ?

În ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004), s-a discutat mult despre CSAT, o instituţie neosovietică sau recesiv comunistă, nedemocratică, o dublură dictatorială şi paralelă a guvernului democratic desemnat. Era evident că rămăşiţa neosovietică şi militarizată trebuia urgent abandonată. În folosul democraţiei, CSAT, acest pseudoparlament şi guvern paralel totdeodată, trebuia să dispară. Următorilor doi preşedinţi, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis, le-a plăcut însă atât de mult acest instrument autoritar şi umbros, încât l-au folosit (Traian Băsescu) şi îl mai folosesc (Klaus Iohannis) în exces.