Cu cât se va prelungi consemnarea la domiciliu a populaţiei, cu atât costurile politice pentru cei aflaţi „ghinion !” la putere, dar şi pentru cei aflaţi norocos în opoziţie dacă nu au soluţii alternative, vor fi mai mari. Mergând, probabil, până la dispariţia completă a actualei clase politice, cu procese interminabile, cu condamnări la ani grei de puşcărie, pierderea averii, oprobriul public etc. Din cauza costurilor economice care se întrevăd a fi faraonice. Din cauza crizei sociale care va urma implacabil. Şi a crizei sau a crizelor politice inevitabile.

Contaminarea cu Covid-19 în România, atât cât putem şti sau ni se spune, este la un nivel foarte scăzut. Cu tot delirul neîntrerupt al televiziunilor, mai ales al celor de ştiri. Cu atât mai mult dacă luăm în considerare repatrierile masive din Italia, Spania, Marea Britanie, Franţa, Germania, ţări cu o răspândire a coronavirusului ridicată sau chiar foarte ridicată. Inevitabil, mulţi conaţionali s-au întors gata contaminaţi, iar controalele la frontieră au fost destul de formale. Europa de Vest şi SUA sunt în aceste zile centrele nefericite ale contaminării cu Covid-19.

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a făcut apel la „producătorii româneşti” (sic !), la antreprenorii români să folosească oportunitatea (sic !) pe care le-o oferă epidemia : „Avem această oportunitate” (sic !) [...] „în această perioadă cu precădere” (sic !) [...] „este o oportunitate foarte bună” (sic !). I-a chemat pe „producătorii româneşti”, pe antreprenori să vină cu produse băştinaşe şi cu idei. Producătorii străinăţeşti, preferaţii de ieri, au cam tăiat-o de groaza coronavirusului şi poate că se pregătesc să tragă obloanele şi să trimită angajaţii „româneşti” în şomaj.

În Franţa, joi 19 martie 2020, un colectiv de mai bine de 600 de medici a depus o plângere penală împotriva fostului ministru al Sănătăţii, Agnès Buzyn, şi împotriva primului-ministru, Édouard Philippe, acuzaţi de „minciuni de stat” în criza coronavirus. O petiţie de susţinere a acestei plângeri penale a adunat, joi 26 martie 2020, mai mult de 243 000 de semnături. Medicii aflaţi la originea plângerii îi acuză pe prim-ministrul Édouard Philippe şi pe fostul ministru al Sănătăţii Agnès Buzyn de minciuni de stat şi pentru că nu au reacţionat suficient de prompt şi nici nu au luat măsurile potrivite, în principal aprovizionarea cu măşti şi organizarea testării sistematice. „Această plângere se adaugă altor plângeri primite la Curtea de Justiţie a Republicii în aceste ultime zile şi care îi vizează pe Édouard Philippe, pe Agnès Buzyn şi pe ministrul Sănătăţii care i-a succedat, Olivier Véran, printre alţii, pentru punerea în pericol a vieţii aproapelui, omicid involuntar sau non-asistenţă acordată unei persoane aflate în pericol” (ouest-france.fr, 26.03.2020).

„Distanţare socială”, claustrare, frică, populaţie tetanizată, necunoscut înspăimântător – iată cocteilul care ne duce la recesiune, mare criză, harababură socială, descompunere politică. Vor urma şomajul în masă, foametea, alte boli, epidemii etc. Marea criză din 1929-1933 revine pregnant în memoria celor care au învăţat istorie. Sau revine în memoria colectivă al doilea război mondial, pe care omenirea, odată cu căderea comunismului, cu globalizarea dezlănţuită, aproape îl uitase.

Raţiunea pare să fi dispărut aproape pretutindeni. Nu au mai rămas decât frica, spaimele care paralizează orice judecată sănătoasă. Întreaga civilizaţie, cu formidabila ei istorie, cu fabuloasa ei creativitate, inventivitate, pare că s-a prăbuşit în faţa unui virus „gripal”, un virus între alte vreo 40 de virusuri (unele coronavirusuri), numit, ce-i drept, înspăimântător „noul coronavirus”, care produce febră, tuse, respiraţie îngreunată şi, ca atâtea alte virusuri, decese printre cei care suferă de alte afecţiuni grave, cronice. Mai ales printre seniorii de peste 70 de ani, în primul rând bărbaţi. Copiii şi tinerii rezistă în majoritate natural la provocările de tip imunitar.

Începe marea criză sanitară, financiară, economică, politică, morală şi poate chiar, în final, religioasă!

Deocamdată, domeniile economice cele mai atinse de coronavirusul care a apărut în China în decembrie 2019, cu o epidemie care s-a declanşat, întâmplător sau nu, în momentul sărbătoririi Noului An chinezesc, în Wuhan (11 milioane de locuitori), regiunea Hubei (cca 58 de milioane de locuitori), sunt transporturile aeriene şi industria automobilului. Urmează imediat turismul şi industria hotelieră.

Pentru Bursele de pretutindeni, ultima săptămână pare să fi fost cea mai teribilă de la criza financiară din 2008-2009, de după colapsul băncii de afaceri Lehman Brothers. În doar şase zile, Bursele au pierdut peste 10 %, unele 12-13 %. Pieţele de acţiuni au pierdut 6 000 de miliarde de dolari, dintre care 4 000 de miliarde doar pe Wall Street, la New York. În săptămânile de dinainte, ignorând blocajele din China, „uzina lumii”, Bursele occidentale (nu şi cele asiatice !) crescuseră într-o exuberanţă iraţională. Dependenţa SUA şi a Europei Occidentale de aprovizionarea din China, de la fabricile din Wuhan şi din alte mari oraşe locuite de multe milioane, e recunoscută public doar pe jumătate.

Am primit de la un fost factor răspunzător la vârf un text patriotic, „naţionalist”. Expeditorul spune că l-a primit la rândul său din Israel, unde circulă intens în comunitatea celor originari din România. Textul, sub titlul „Cine dă ordine din exterior lui Iohannis, Orban, Ciolacu, Barna ?”, a fost deja publicat în urmă cu două săptămâni pe site-ul justiţiarul.ro de la Sibiu, ţinut de Marius Albin Marinescu.

Cu miliardarii în dolari Donald Trump, pentru republicani, (Trump a fost cândva democrat!) şi Michael Bloomberg, pentru democraţi (Bloomberg a fost cândva republican!), candidaţi cu şanse în acest an la preşedinţia americană, presupusa mare democraţie americană îşi arată insolent conţinutul oligarhic, plutocratic. Alegătorii americani sunt cumpăraţi cu publicitate agresivă de sute de milioane de dolari, de miliarde. Bernie Sanders, singurul candidat cu un program social, economic şi politic complet, social-democrat comparabil cu social-democraţii din ţările nordice europene de la finele secolului XX, e diabolizat, batjocorit („Crazy Bernie”) de media prostituată („presstitute” – Paul Craig Roberts) întreţinută de Trump, Bloomberg şi de comparşii lor oligarhi, miliardari şi ei.

Pentru propaganda #rezist şi pentru mulţi activişti liberali, PSD (Partidul Social Democrat) ar fi ciuma roşie. Pentru adevăraţii oameni de stânga, PNL (Partidul Naţional Liberal) e, cel puţin de câteva luni, de când cu realegerea „marelui lider”, a dictatorului de la Cotroceni, un sinistru icter galben (icterul e întotdeauna galben !). „Icterul galben” vine de la puterea capitalului, a aurului? Cine să aibă dreptate ? Şi unii, şi alţii ? Nici unii, nici alţii ?

Nici o organizaţie media din România (ziare, televiziuni de ştiri, site-uri, altermedia etc.) nu pare interesată să urmărească îndeaproape, zilnic extinderea epidemiei de coronavirus, deja o pandemie după OMS, şi să ţină cotidian informată populaţia în legătură cu marea panică mondială în curs. Marile ziare occidentale, europene şi americane, ca şi televiziunile de ştiri sau cele generaliste chiar informează zi după zi despre numărul crescând de contaminări şi despre cel al deceselor, deşi deocamdată creşterea nu e exponenţială. Azi, în 02.02.2020, numărul raportat al morţilor în China e de 304, al îmbolnăvirilor de 14 000, iar al celor ţinuţi sub observaţie este de 137 600. Tot azi, 02.02.2020, s-a anunţat şi primul mort în urma infectării cu coronavirus din afara Chinei – este vorba de un filipinez întors în ţara sa din oraşul Wuhan, provincia Hubei.

Mai nou, de ceva vreme deja, suntem guvernaţi de Idiotul Satului. La nivel de comună, de oraş, de judeţ, de guvern, de ţară. Cine e, de fapt, Idiotul Satului? Nu ne gândim la nimeni anume, nici măcar la cine vă gândiţi dumneavoastră. Pentru că, pe lângă Idiotul Satului (Prostul Satului, Nebunul Satului), am avut şi încă mai avem şi Curva Satului. Sau Infractorul Satului. Sau Coruptul Satului (e vorba mai ales de funcţionari, mici, medii, înalţi, până la primul-ministru). Şi, în aceste condiţii dificile, vitrege chiar, cu toţii aşteptăm progresul, bunăstarea, creşterea, viitorul. Avem vreo şansă ? Evident că nici una.

„Tăcerea asupra tratamentului aplicat lui Assange nu este numai o trădare în ceea ce-l priveşte, ci şi o trădare a însăşi libertăţii presei. Vom plăti scump această complicitate” (Chris Hedges). Julian Assange a fost arestat în Ambasada Ecuadorului de la Londra şi târât într-o dubă a poliţiei. Un patriarh cu păr alb şi barbă albă, cu ochi încă vii – are doar 47 de ani –, bruscat de patru sau cinci poliţişti, făcea semne ciudate şi încerca să transmită întregii lumi ceva foarte important. Va fi această imagine „ultimul articol” al editorului Julian Assange ?

Pentru cei care nu sunt încă lămuriţi pe deplin, merită să insistăm : societatea românească e una dominată de oligarhie, asemănătoare cu cea din Ucraina şi cu cea din Rusia, vecine, iar această societate se căzneşte să joace tontoroiul democraţiei. Dominanţii din România (de la George Soros şi multinaţionale – Telekom, Orange, Vodafone etc. – la latifundiarul Gigi Becali şi toată banda de inculpaţi şi condamnaţi, Dinu Patriciu fie iertat, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, Puiu Popoviciu şi destui alţii) simt încă nevoia să se acopere cu vălurile democraţiei. Oligarhii străini şi băştinaşi controlează tot ce merită să fie controlat. Economia, dar şi politica, milităria, sănătatea şi şcoala, şi sunt apăraţi până la ultimul fir de păr de servicii secrete supranumerice, de procurori (şi, parţial, de judecători), de poliţişti corupţi, mult prea „întreprinzători” şi ei. Travestirea oligarhiei în comedie democratică ţine de obligaţii europene şi americane sau oligarhia din România este interesată să-şi ascundă responsabilităţile, uneori criminale, sub ştampila votului universal (oricât de contrafăcut) ?

Motto : „Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea.”
Carol al II-lea, ianuarie 1938

Guvernul ultraminoritar liberal (democrat? PDL? băsist?) condus de Ludovic Orban pare a suferi de toate relele şi de toate belelele. Asta dacă-i citim şi-i luăm în serios pe cei mai „autorizaţi” analişti. Aceşti analişti sunt, cu rare excepţii, cam aceiaşi care scriau şi în fosta presă comunistă de dinainte de 1989, reciclaţi în presa oligarhică postrevoluţionară, „liberă”. Sunt aceşti analişti obiectivi şi de bună-credinţă ?

Ultima săptămână din 2019 ne-a adus o ploaie de articole despre piaţa mondială de artă. Aproape toate site-urile specializate în comerţul de artă şi destule publicaţii economice au propus propria lor perspectivă într-un domeniu dintre cele mai pasionante, la jumătatea drumului dintre creaţia artistică şi afaceri, bani, investiţii. Ce e nou cu adevărat ? Vom cita mai ales, traducând şi adaptând pentru publicul român, din „Géopolitique du marché de l’art”/Le marché de l’art contemporain (fr.artprice.com), un studiu aprofundat publicat de Artprice.

Aşa cum arătam deja în articolul anterior („Piaţa de artă în 2019”), casa de licitaţii Artmark domină autoritar, copios comerţul de artă din România. În anul 2019, vânzările declarate ale Artmark (vezi site-ul oficial) se ridică la aproximativ 10 260 000 de euro. Cea mai mare parte din această sumă a fost realizată din vânzarea de pictură din secolul al XIX-lea (Th. Aman, N. Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian etc.), interbelică (Th. Pallady, Gh. Petraşcu, N. Tonitza, Camil Ressu, Ştefan Popescu, N. Dărăscu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Arthur Verona, Octav Băncilă etc.) şi din pictură contemporană şi, mai nou, sculptură din a doua jumătate a secolului XX. Restul s-a obţinut din vânzarea de ceasuri, bijuterii, vinuri şi alte produse de lux.

Revenim, cum am promis, cu o serie de articole despre piaţa de artă din România. Cele mai mari neajunsuri care macină domeniul – cantitatea imensă de falsuri aflate în circulaţie şi în colecţii, unele cu pretenţii, lipsa experţilor realmente calificaţi şi credibili, lipsa cataloagelor ştiinţifice pentru cei mai importanţi artişti români, puţinătatea expoziţiilor bine făcute dedicate maeştrilor de altădată – nu s-au rezolvat şi nici nu se pot rezolva într-un timp scurt, de azi pe mâine.