Dacă citeşti numai presa oficială (presa mainstream) din SUA, din Marea Britanie şi din Franţa, nu afli aproape nimic despre cum s-a “ridiculizat” (este cuvântul folosit chiar de preşedintele Trump) cea mai importantă democraţie a lumii printr-o fraudă electorală gigantică, apocaliptică. Preşedintele Donald Trump a ţinut la Casa Albă un lung speech, cel mai important din mandatul său, după părerea lui, a detaliat, a inventariat aproape toate tipurile de furt, de fraudă electorală practicate în alegerile din 3 noiembrie 2020. Compromiterea democraţiei americane pare totală şi, poate, ireversibilă.

Ce se întâmplă cu noi ? Dar ce se întâmplă cu lumea, mai ales cu cea din care facem parte şi noi, mai pe la margine, UE, NATO şi, în primul rând, America ? Nu înţelegem mare lucru şi pe plaiurile noastre sunt prea puţini cei care ne luminează. Parcă toţi scriitorii noştri, istoricii, filosofii, ziariştii-vedete din ultimii 30 de ani, atât de guralivi, de sofisticaţi, de narcisici până mai ieri, par să fi trecut de partea propagandei totalitare şi nici nu se mai văd, nici nu se mai aud. Unde sunt soroşiştii noştri consacraţi – Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, C.T. Popescu, Mircea Cărtărescu, viitorul nostru Nobel, premiu obţinut în sfârşit de Sistemul incapabil ?

Cu fiecare zi care trece, şansele lui Donald Trump de a fi declarat până la urmă preşedinte cresc, iar cele ale lui Joe Biden scad. Atât Joe Biden, cât şi Partidul Democrat şi media mainstream par să fi căzut într-o capcană premeditată de echipa de campanie a lui Trump, de Partidul Republican şi de o parte din Armată şi de agenţiile sale de securitate (DIA, NSA etc.). Dovezile de fraudă, multiple şi diverse, ies zilnic la lumină, chiar dacă media oligarhilor face tot ce poate ca să le cenzureze, să le diminueze, să le răstălmăcească, să le ascundă. Pentru o mare parte a populaţiei, alegerile din 2020 par deja să se constituie în cel mai mare scandal din istoria electorală a SUA.

„Statul profund” (Deep State) a câştigat alegerile în America împotriva “Ţării profunde” (Deep Country) cel puţin temporar, cu ajutorul mediei total aservite (aparţine doar câtorva miliardari binecunoscuţi), şi până la urmă poate că le va câştiga definitiv prin Joe Biden. Este analiza unui celebru comentator care se ascunde sub un pseudonim. Într-adevăr, Statul profund nu poate fi decât contra Ţării profunde, e felul lui de a exista, prin mascare, manipulare, diversiune şi urmărirea intereselor proprii ilegitime (şi ilegale).

După încheierea zilei de 3 noiembrie, cu diferenţele de fus orar corespunzătoare pentru noi, realitatea alegerilor din America a devenit una curat suprarealistă, cu fraude masive, documentate, care continuă până azi, 6 noiembrie. A început să fie pus în aplicare programul pregătit de ceva vreme şi asupra căruia Donald Trump a atras atenţia, program care are un singur scop : fabricarea lui Joe Biden ca nou preşedinte al SUA (şi al imperiului global). Suntem foarte aproape, o zi sau două, şi Joe Biden va fi declarat preşedinte de toată media înregimentată (CNN, New York Times etc. în SUA, dar şi media mainstream din alte ţări occidentale) şi de Big Tech, care îl cenzurează deja grosolan pe Donald Trump, preşedintele încă în exerciţiu.

Gestiunea politică a crizei sanitare e contestată, de multe ori violent, peste tot în Europa şi în întreaga lume. Au trecut opt luni de la lockdown-ul din martie şi, iată, vine noiembrie şi lucrurile se înrăutăţesc dramatic. Măsurile restrictive care au lovit economia în moalele capului nu au servit la nimic. Ni se cere să ne pregătim pentru alte 8-10 luni de închidere în casă, de muncă la distanţă (cine poate !), de şcoală cu ţârâita sau deloc, cu sistemul sanitar pe cale de a fi depăşit, de-a nu mai putea răspunde la valul de internări, justificate sau nu.

Alegerile americane din 3 noiembrie 2020 pot deveni cele mai importante din ultima sută de ani, de la primul război mondial încoace. Cel puţin aşa crede celebrul geopolitican rus Aleksandr Dughin, cum vom vedea mai jos.

S-a făcut vreodată un sondaj în care populaţia să fie întrebată dacă estimează că, în majoritate, politicienii sunt nişte farsori, nişte simulanţi, impostori, nişte mincinoşi patologici sau simpli escroci ? Nu, nu s-a făcut. Dacă s-ar pune o asemenea întrebare nepotrivită, orientată, e uşor de bănuit care ar fi răspunsurile. „Vom minţi, vom înşela şi vom fura ca să câştigăm !” a fost surprins de o cameră ascunsă spunând recent Kristopher Jacks, unul dintre liderii Partidului Democrat din Colorado, SUA (projectveritas.com, 14 octombrie 2020).

Existenţa coronavirusului SARS-CoV-2 nu e contestată serios de nici o autoritate medicală care contează. Dimpotrivă, mari medici şi savanţi – cum sunt Didier Raoult, Christian Perronne, Laurent Toubiana, Jean-François Toussaint în Franţa, sute de doctori şi cercetători de mare prestigiu din Germania, dintre care mulţi ar merita să fie citaţi nominal pentru luările lor de poziţie curajoase, şi chiar din Statele Unite, unde totuşi cei mai activi sunt Bill Gates (patronul vaccinurilor) şi foarte controversatul Anthony Fauci, remarcabilul savant (epidemiolog) suedez Anders Tegnell şi compatriotul său Thomas Linden, medicul-şef al Sănătăţii şi al Asistenţei Sociale din Suedia, bravul doctor Vasile Astărăstoae în România – s-au aplecat cu tot profesionalismul, cu atitudine etică şi cu toată seriozitatea civică asupra noului virus. Şi s-au şi exprimat, pe larg şi foarte convingător, public şi în cadrul profesional legal constituit.

Nu e deloc exclus ca experimentul imperial american Donald Trump să se apropie de sfârşit. Nu pentru că va pierde votul popular, pe care se pare că îl are la dimensiuni ce amintesc de Ion Iliescu în România, ci pentru că Donald Trump nu mai arată ca o soluţie la problemele imperiului în curs de prăbuşire, în descompunere accelerată. Deja subita îmbolnăvire cu Covid-19 a preşedintelui american şi a soţiei sale dă naştere celor mai îngrijorătoare speculaţii. Astfel, Paul Craig Roberts, fost înalt funcţionar în administraţia prezidenţială americană, profesor şi autor de cărţi, unul dintre primii 10 editorialişti americani de azi, îşi permite să avanseze, folosind surse diverse :

România nu mai are graniţă directă cu Rusia, dar face frontiera UE şi NATO cu Estul Europei. Recentele alegeri locale de la noi, din timpul pandemiei 2020, par a fi, neaşteptat, cele mai interesante alegeri, cu aparenţă democratică totuşi, din ultimii 30 de ani. Două sunt motivele care îndreptăţesc o asemenea observaţie. Mai întâi confirmarea obţinută de USR, un partid nou, al tinerei generaţii, pretins de dreapta (în Europa de Est, ca şi în SUA, spectrul politic se întinde de la centru până la dreapta, uneori dreapta extremă), în fapt de stânga, neomarxist, progresist (la fel ca Partidul Democrat în SUA), fabricat la cererea marelui guru al stângii fabiene, George Soros, de SRI, de Florian Coldea – aşa se vorbeşte, aşa se scrie. Şi, în al doilea rând, aceste alegeri locale au vizibil un foarte pronunţat caracter geopolitic.

Se scrie şi se vorbeşte mult despre America în ultima vreme. Ceva foarte important pare să se întâmple acolo, ceva care depăşeşte, poate, de departe confruntarea dintre Donald Trump şi Partidul Democrat, dintre suveranişti/naţionalişti/protecţionişti/suprematişti albi şi progresişti/Deep State/globalişti/Black Lives Matter.

Contextul global în care se votează local în România e mai puţin băgat în seamă de conaţionalii noştri : epidemia de Covid-19 e planetară, o pandemie deci, o criză economică de o amploare nemaivăzută e în plină desfăşurare, e deja prezentă ameninţarea mai multor focare de război, reale sau imaginare, în primul rând între marile puteri prin proxies. Alegerile locale ar trebui să aibă un conţinut democratic mai consistent decât alegerile prezidenţiale (cel mai uşor de manipulat) sau decât cele parlamentare (influenţate de cele prezidenţiale). Motiv pentru care populaţia ar trebui să se deplaseze în masă ca să-şi voteze reprezentanţii de proximitate. Lucru care, din păcate, e evident că nu se va întâmpla.

Ce înseamnă „Big Pharma” ? Înseamnă industria farmaceutică sau, mai precis, primele 5 sau 10 (depinde de natura clasamentului) cele mai mari companii farmaceutice mondiale, producători de medicamente adică. Aceste mari companii (sau laboratoare) sunt organizate într-un lobbying farmaceutic la care participă organisme de reglementare, politicieni din toată lumea, finanţaţi din miliardele coloşilor Pharma, ONG-uri, foarte mulţi medici sponsorizaţi, cumpăraţi.

Lumea de azi e condusă gerontocratic, de septuagenari, de octogenari şi, mai ales, de nonagenari. Nu e vorba de politicieni şi nici măcar de căpitani de industrie, de şefi de foarte mari întreprinderi, de preşedinţi de bănci sistemice (too big to fail). Toţi aceştia, politicienii şi patronii lor oligarhi, miliardari, au întotdeauna în spate, nevăzut, un patriarh. Cei care iau marile hotărâri sunt, de fapt, patriarhii, pentru că ei se află la originea marilor averi. Sau au moştenit foarte mari averi. Averi adunate într-o sută sau chiar în câteva sute de ani. Pentru că nu banii mulţi contează, ci banii foarte mulţi (François Hollande, întrebat dacă succesorul său, foarte tânărul Emmanuel Macron, este preşedintele bogaţilor, cum s-a tot spus, a răspuns : „Nu. Nu e adevărat. E preşedintele celor foarte bogaţi” – „Non. C’est pas vrai. Il [Macron – n.n.] est le président des très riches”).

SARS-CoV-2 e din ce în ce mai suspect. Deşi odată cu venirea verii ar fi trebuit să cam dispară, el pare să se eternizeze. Măsurile de distanţare socială, obligaţia de a purta mască, zonele roşii etc. se înmulţesc. Se anunţă în continuare, zilnic, infectări masive şi decese. Poţi să nu le iei în serios, să le ignori ? Imposibil. Prima „infecţioloagă” a UE, cancelarul german Angela Merkel, ne anunţă cu toată seriozitatea luni dificile la apropierea iernii. Doamna Merkel nu e doar o talentată infecţioloagă amatoare, e şi un prooroc sanitar. Pentru că oamenii de ştiinţă din toată lumea, doctorii şi cercetătorii, în primul rând cei din Germania, au un alt discurs, mult mai rezervat şi relativizant.

Averile mari se fac în spatele războaielor, revoluţiilor şi epidemiilor. În spatele marilor nenorociri şi dezastre, cu alte cuvinte. Primul dintre moderni care a înţeles genial lecţia a fost Nathan Mayer Rothschild (1777-1836), fiul cel mare al fondatorului dinastiei Rothschild, instalat la Londra atunci când l-a finanţat pe ducele de Wellington împotriva împăratului Napoleon I pentru bătălia pierdută de francez la Waterloo. Averea lui Nathan şi a familiei sale a crescut exponenţial, iar el a devenit omul inconturnabil al Londrei (vezi Amos Elon – Founder, Harper Collins, Londra, 1996).

În trimestrul doi al anului 2020, toate economiile mari sunt în grea suferinţă. Cea mai lovită pare economia americană. Şi singura care pare că îşi revine e economia Chinei. Despre planul de salvare a UE nu s-a mai auzit nimic, deocamdată se bazează doar pe efectul de anunţ pentru a preîntâmpina un atac al pieţelor. Când şi cum se va pune în practică, cine sunt, de fapt, creditorii şi cum va fi primită în toamnă de diversele ţări federalizarea care vine la pachet cu planul de salvare ? Mister şi coronavirus !

În aşteptarea votului istoric din 3 noiembrie 2020, Donald Trump are indiscutabil mai mulţi fani, suporteri în afara Americii decât în SUA, unde se votează cu adevărat. Mai ales în ţările foste partenere, în fapt, protectorate (Germania, Japonia, Coreea de Sud), dar şi în Italia sau Franţa. Şi poate încă mai mulţi în noile protectorate din Europa Centrală şi de Est (în Polonia, Ungaria, România, Ucraina, Lituania etc.).

Poate exista aşa ceva ? Coup d’État / lovitura de stat se referă la un teritoriu limitat, la un stat, şi ea poate veni de la alte state sau entităţi non-statale, interne şi/sau externe. Mai totdeauna cu sprijin străin în orice caz. Dar lovitură de stat la nivel global, lovitură de stat planetară ? Se poate imagina şi teoretiza o asemenea întreprindere ? Unul dintre cei mai curajoşi şi interesanţi jurnalişti canadieni, Alexis Cossette-Trudel (Radio Québec), a fost, se pare, primul care a readus conceptul în actualitate. Coup d’État mondial. Essai sur le nouvel impérialisme américain e titlul unei cărţi scrise de Guillaume Faye, publicată iniţial în 2004 şi reeditată în 2008 la editura L’Aencre, deci în timpul crizei financiare mondiale anterioare. Cossette-Trudel e taxat, bineînţeles, de complotist. Complotişti ar fi cei ce văd comploturile, şi nu cei ce le fac, le săvârşesc.