În vreme ce noi ne agităm (mai mult, mai puţin sau deloc) cu alegerile noastre prezidenţiale, pământul continuă totuşi să se învârtă (e pur si muove), iar politica mondială să ne aducă ştiri după ştiri, una mai şocantă decât alta.

De ce ar trebui reales Klaus Iohannis ? Cu ce realizări vine în faţa românilor după cinci ani prea lungi la Cotroceni şi le cere să pună din nou ştampila pe numele său ? Să vedem. Nu este Klaus Iohannis autorul frazei sinistre „a trebuit să moară oameni” pentru a fi înlăturat guvernul pesedist al lui Victor Ponta ? Pentru ce ? Pentru „guvernul meu” al lui Klaus Iohannis. Sintagma regală, un cvasiplagiat după Carol I, „guvernul meu” e o altă realizare a primului mandat al lui Klaus Iohannis. Iar „guvernul său” a fost foarte controversatul guvern fals tehnocrat Dacian Cioloş. În rest, ca şi Emil Constantinescu, Iohannis a fost ţinut de cei care l-au plasat la Cotroceni cât mai departe de decizia politică. Weekenduri, vacanţe, călătorii, vizite, Bruxelles etc.

Criză mare, monşer ! Alegerile prezidenţiale de anul acesta vor avea loc fără o adevărată campanie electorală prealabilă. Asta arată cât de discreditată e clasa politică şi, chiar mai rău, cât de lipsit de valoare e votul popular. Fostul preşedinte Klaus Iohannis şi-a consolidat o reputaţie de amator de vacanţe, călătorii în străinătate şi consumator înrăit de weekenduri la Sibiu, de foarte modest vorbitor de română şi de încă mai modest, dacă nu nul, om politic, un perfect robot al Sistemului Paralel.

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Deşi PSD l-ar fi putut demite pe Klaus Iohannis de mai multe ori pentru încălcarea grosolană a Constituţiei României şi pentru alte destule nefăcute, până la urmă, Klaus Iohannis, împreună cu partidul şi orbanul său, e cel care a demis prin moţiune de cenzură guvernul PSD Viorica Dăncilă chiar în buza campaniei electorale, cu doar o lună înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale. Klaus Iohannis a manevrat pentru demiterea principalului său contracandidat, Viorica Dăncilă, candidata PSD.

În România europeană şi pretins democratică se joacă o comedie „paralelă” (de la „Statul Paralel”, „Deep State”) de proporţii. Guvernul pesedist, condus de marioneta nereuşită Viorica Dăncilă (a lui Liviu Dragnea, arestat, dar nu în dosarul Tel Drum), a căzut şi e foarte bine că a căzut. Deşi condiţiile în care a căzut guvernul PSD sunt dintre cele mai dubioase. Încă o dată, eşecul Vioricăi Dăncilă era şi foarte previzibil, şi pe deplin meritat. Lucru valabil şi pentru lamentabilele cadre recente ale PSD, care au executat toate capriciile de mărire ale marionetei.

Într-un clip publicitar produs de Papaya pentru emag (foarte probabil, înşelat asupra „calităţii mărfii”, situaţie prevăzută într-un articol de lege), tragedia deţinuţilor politici din anii ’40-’50 şi până în 1964 cel puţin, anii cei mai cumpliţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice, e exemplificată cu figura „luminoasă” a stalinistului Mihai Şora. De fapt, mai probabil, a troţkistului Mihai Şora (vom reveni).

Oferta pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie este excesiv de modestă. Asta ca să evităm cuvintele care rănesc inutil. Dar, să ne înţelegem, nimeni nu mai aşteaptă ca salvarea naţională - care, totuşi, e o chestiune din ce în ce mai presantă - să vină de la nişte alegeri prezidenţiale.

Se confirmă – a câta oară ? – că făcătura CNSAS a fost una odioasă. O unitate a fostei şi actualei Securităţi care i-a folosit numai ei, Securităţii, vechi şi noi, aceeaşi. Mizeriile acumulate aproape 50 de ani în arhivele ei, compuse în cea mai mare parte de agramaţi, de arivişti şi infractori transformaţi în miliţieni-securişti, au fost reciclate tot în beneficiul membrilor instituţiei, al membrilor mafiei. Acum, în ventilatorul cu rahat a ajuns chiar un şef, oricum temporar, al lor, al securiştilor, Traian Băsescu, nume de cod Petrov. Câte ţidule de necolaborare a primit de la perversul CNSAS Băsescu Traian ? Parcă vreo şase.

Când o ţară din lumea a treia ajunge la fundul sacului, când nu se mai întrevede nici o soluţie, îşi caută şi neapărat îşi găseşte un preşedinte, un prim-ministru femeie. S-a văzut asta în America Centrală şi în America de Sud, în Africa şi în Asia. Dar recent s-a văzut şi în SUA, cu candidata la preşedinţie Hillary Clinton, sau în Marea Britanie, cu prim-ministrul Theresa May. Şi Uniunea Europeană şi-a ales de curând un preşedinte al Comisiei femeie, în persoana fostului ministru al Apărării din Germania, Ursula von der Leyen. Ceea ce, foarte probabil, înseamnă că lucrurile merg foarte prost mai peste tot, inclusiv în SUA, aflată în declin, care îşi pune speranţele în contracandidata din 2020 a lui Donald Trump, democrata Elizabeth Warren, dar şi în Regatul Unit, cu interminabilul său Brexit, cât şi în UE, care-i nefericeşte pe mulţi dintre membrii ei, însă nu şi România, preocupată să lase impresia oficială că e încă euro-euforică (etnobotanice ? iarbă ?).

România are azi două campioane la tenis. La fel cum, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, avea doi poeţi naţionali, pe Mihai Eminescu şi pe Octavian Goga. România o are astăzi pe Simona Halep – fostă recent numărul unu mondial, câştigătoare la Roland Garros (Paris) şi, în urmă cu numai ceva mai mult de o lună, la Wimbledon (Londra) –, care reprezintă poporul român dinăuntru. De ieri, 7 septembrie 2019, românii o mai au şi pe Bianca Andreescu – 19 ani, câştigătoare la Flushing Meadows (New York) US Open –, care reprezintă mai întâi, sincer şi oficial, Canada, unde s-a şi născut în anul 2000 (la Mississauga, Ontario, lângă Toronto), dar care reprezintă, vrând-nevrând, prin istoria ei şi a familiei, şi poporul român din afară. Publicaţiile sportive şi toată presa, inclusiv cea politică, din România o urmăresc pe Bianca Andreescu de vreun an aproape cu aceeaşi atenţie ca pe Simona Halep. Şi probabil că o vor urmări chiar mai mult în funcţie de rezultatele bune, care, sperăm, vor mai veni.

Merită să mai luăm în serios alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019 ? Merită, dar nu pentru că am putea influenţa ceva cu votul nostru sau pentru că alegerea unui candidat sau a altuia ar putea schimba decisiv traseul, direcţia pe care se va înscrie România în următorii cinci ani.

În aşteptarea marii crize economice anunţată de unii pentru ultimul trimestru al anului 2019 şi de alţii pentru 2020 sau 2021, în România s-a instalat harababura politică. Aproape toţi politicienii de carton de prim-plan şi-au adus o contribuţie de nepreţuit. Mai întâi Klaus Iohannis, prin desprinderea sa de contingent, care seamănă foarte bine cu o iresponsabilitate agravată. Apoi Viorica Dăncilă, care, după arestarea lui Liviu Dragnea din 27 mai curent, în calitatea ei de „şefă de cabinet”, de „secretară principală” a lui Dragnea sau de marionetă, nu şi-a depus civilizat, matur demisia. Dimpotrivă, s-a făcut aleasă, după vechiul tipic comunist, preşedinte PSD şi, în cele din urmă, candidată la preşedinţie. Astfel, cu Viorica Dăncilă flancată de nişte fâţângăi politici, PSD a devenit un partid de comedie. Lucru observat de toată lumea, mai puţin de activiştii partidului, parcă loviţi de amnezie sau doar de sindromul „măcelăriei”.

Nimeni nu a înţeles în România de ce a fost invitat de urgenţă Klaus Iohannis la Washington, la Donald Trump, pe 20 august 2019. Mai sunt doar vreo trei luni până la alegerile prezidenţiale, iar vizita lui Klaus Iohannis a părut să fie un amestec american grosolan în alegerile româneşti din noiembrie 2019. Nu e clar nici dacă Administraţia prezidenţială română şi Klaus Iohannis însuşi au înţeles cu adevărat ce a căutat preşedintele român pe sfârşit de mandat la Casa Albă. Propaganda pro-Iohannis, propaganda PNL au interpretat, bineînţeles, vizita ca pe o susţinere puternică a lui Donald Trump pentru Klaus Iohannis, indiferent de diferenţele ideologice evidente între ei. Aşa să fie?

Va candida Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din acest an, în noiembrie ? Să ne amintim că Ponta a ajuns în turul doi al alegerilor prezidenţiale anterioare, din 2014, şi, cu amatorismul şi tinereţea sa sau mai degrabă cu complicitatea sa bine disimulată, Klaus Iohannis a devenit, surprinzător, preşedinte pentru cinci ani, o eternitate. Călin Popescu Tăriceanu ar candida pentru a salva micuţul său partid ALDE, pentru a-l trage în sus la alegerile locale şi parlamentare de anul viitor. Victor Ponta nu ar trebui să facă acelaşi lucru pentru partiduleţul său, Pro România ?

Nu, nu e vorba nici de Orson Welles, nici de celebrul film din 1949 al lui Carol Reed după un scenariu de Graham Greene, e vorba doar de fostul pesedist Victor Ponta. Doi candidaţi la alegerile prezidenţiale din noiembrie, amândoi cu şanse de a intra în turul doi, sunt deja cunoscuţi : Dan Barna şi inevitabilul Klaus Iohannis. Unul, Dan Barna, este, asemenea lui Emmanuel Macron în Franţa, pe care îl repetă în mai multe privinţe, candidatul sistemului global, al mondialiştilor. Al doilea, Klaus Iohannis, este candidatul sistemului băştinaş, deşi e sas şi luteran, sau tocmai de aceea de fapt, al factorului intern, factor aliniat voluntar intereselor Germaniei şi total obedient la dogma europeistă, adică la noul Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană în creştere.

Configuraţia politică românească e la fel de confuză, de avariată ca mai peste tot, de la Hong Kong la Londra, în Germania, Franţa sau Italia şi mai ales în SUA, centrul (încă) al puterii globale. Mult temuta manifestaţie din 10 august de la Bucureşti s-a dovedit a fi un eşec de proporţii pentru presupusa opoziţie. Adică, de fapt, pentru structurile de forţă care se amestecă atât de grosolan în viaţa politică locală, sub control şi instructaj străin sau pur si simplu ca să facă plăcere unor agenţii externe care nu înţeleg nimic din România. La fel cum nu înţeleg nimic nici din celelalte foste ţări comuniste din Centrul şi Estul Europei pe care le storc nemilos de resurse.

Informaţia care îngheaţă, paralizează azi România e cea despre arderea la Caracal, într-un butoi de tablă, a Alexandrei Măceşanu, 15 ani. Vladimir Beliş, fostul şef al IML (Institutul de Medicină Legală), a confirmat că lucrul e posibil : la 200-300 de grade, „dacă ţinea cadavrul mai multe ore, acesta se putea transforma în cenuşă. Mi se pare o ciudăţenie faptul că nimeni nu a sesizat fum, miros, în acea perioadă în care a ars”.

De mai bine de doi ani, SUA trăieşte pe scena mondială o teribilă psihodramă legată de un presupus amestec al Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 şi de o coluziune a preşedintelui ales, Donald Trump, şi a echipei sale de campanie cu interese şi organizaţii ruseşti.

La fix 30 de ani după căderea comunismului, Elena Ceauşescu va candida la preşedinţie. Nu e România o ţară specială ? Sau Viorica Dăncilă nu e reîncarnarea Elenei Ceauşescu, poate că e chiar mai rău. Poate e doar reîncarnarea Suzanei Gâdea, a Alexandrinei Găinuşe, a Linei Ciobanu sau a Anetei Spornic etc. Din păcate, fantomele, reîncarnările, pricolicii politici nu pot fi verificaţi la ADN. Deci, pe Viorica Dăncilă nu o vom putea „localiza” ştiinţific.

Democratura română îşi ia din nou avânt. Ciolanul cel mare al preşedinţiei înfierbântă minţile multora. Dar ce este o democratură ? E un amestec destul de grosolan de dictatură şi democraţie în proporţii greu de măsurat. Cum STS-ul va fi cel care va „număra” şi voturile la prezidenţialele din noiembrie-decembrie şi cum, pe lângă cele trei partide mari (PSD, PNL, USR), vor interveni şi alte „partide” mai acoperite (SRI, SIE, SPP, STS...), nimeni nu poate spune dacă avem mai multă democraţie sau mai multă dictatură, mai multă militărie. Şi nici dacă alegătorii şi votul lor contează în vreun fel. În afară, evident, de nevoia establishment-ului de a arăta că toată populaţia a fost implicată. Dacă alegerile europarlamentare au fost fraudate, de ce n-ar fi fraudate şi alegerile prezidenţiale ? După cum suntem obişnuiţi, anchetele asupra fraudelor de la europarlamentare au rămas şi vor rămâne pe veci ca-n gară.