După protestul-maraton al Vestelor galbene din Franţa (a început pe 17 noiembrie 2018) a venit marele, teribilul incendiu de la Notre-Dame de Paris. Cum a fost posibil ? A fost un accident, cum s-au precipitat să anunţe autorităţile ? A fost o mână criminală, cum insinuează la tot pasul Internetul şi reţelele sociale din Franţa şi de pretutindeni ? Lemnul de stejar al şarpantei, pietrificat după 850 de ani, nu putea arde singur de la o scânteie aşa cum s-a vazut pe toate televiziunile. Dar nu există probe, iar ancheta e încă la început. Avem însă coincidenţe peste coincidenţe. Sunt ele posibile ? Vor fi ele digerate de o ţară în răscoală, care cere de jos în sus schimbarea Constituţiei, renaşterea democraţiei încălecate de capital, de oligarhi, de politicieni instrumentalizaţi, nu de popor, ci de o mână de miliardari de stat (capitalism de stat !), de o presă care şi-a pierdut aproape orice independenţă şi aproape orice deontologie, capabilă să execute orice ordin al stăpânului, discreditată ?

„Tăcerea asupra tratamentului aplicat lui Assange nu este numai o trădare în ceea ce-l priveşte, ci şi o trădare a însăşi libertăţii presei. Vom plăti scump această complicitate” (Chris Hedges). Julian Assange a fost arestat în Ambasada Ecuadorului de la Londra şi târât într-o dubă a poliţiei. Un patriarh cu păr alb şi barbă albă, cu ochi încă vii – are doar 47 de ani –, bruscat de patru sau cinci poliţişti, făcea semne ciudate şi încerca să transmită întregii lumi ceva foarte important. Va fi această imagine „ultimul articol” al editorului Julian Assange ?

Comploturile, conspiraţiile le aparţin mai degrabă celor care le pun în practică decât celor care vorbesc, în general în necunoştinţă de cauză, despre ele. Dar acuzaţi de comploturi, de conspiraţii sunt cei care vorbesc prea mult, nu cei care conspiră şi complotează, uneori cu succes, alteori fără. Iar conspiraţiile şi comploturile există la tot pasul şi de când e lumea. În politică, în servicii secrete, în justiţie, în economie. Se lucrează la fel de mult în umbră, pe ascuns, nu numai la lumina zilei.

Rău cu rău, dar mai rău fără rău ! Construcţia şi funcţionarea deficitare a Uniunii Europene sunt criticate din toate direcţiile, mai ales de către gânditorii liberi, independenţi, cinstiţi, neînrolaţi. Ar fi mai bine pentru ţările bătrânei Europe dacă UE s-ar destrăma şi statele-naţiune şi-ar recuceri deplin suveranitatea, independenţa, şi-ar reinventa armatele proprii şi ar face o politică externă, mai ales comercială, proprie?

Nu-i e bine vacii noastre, vine tata cu pielea pe băţ ! Orice speranţă de consens, de coabitare paşnică, chiar dacă avem vederi diferite, facem parte din „partide” diferite, avem vârste şi experienţe diferite, e de domeniul trecutului. Un război asimetric între toţi şi toate e în curs şi nimeni nu poate anticipa cum vor arăta pacea şi viitorul.

Rareş Bogdan, capul de listă al PNL la europarlamentare, e chiar ce trebuie. La fel ca Laura Codruţa Kövesi, Monica Macovei, Corina Creţu i tutti quanti, de la Siegfried Mureşan la Ioan Mircea Paşcu, care ne reprezenta în toamna lui 1989 la Phenian, în Coreea de Nord, la Festivalul Internaţional al Tineretului şi care azi ne reprezintă la Bruxelles, este chiar vicepreşedinte al Parlamentului European. UE e cu ei, ei sunt UE. PNL, prin Rareş Bogdan, anunţă clar ce le va oferi alegătorilor săi la europarlamentare : vorbe goale, principii bombastice, insulte cât cuprinde la adresa adversarilor, mediocritate, incultură, stat paralel, SRI, Eduard Hellvig şi Klaus Iohannis, preşedintele über alles. Şi mai ales „emisiuni”. Multe emisiuni... Rareş Bogdan o să-şi facă „treaba”, cum îndeobşte se repetă ambiguu, scremut acest calc din engleză.

Va fi sau nu va fi Laura Codruţa Kövesi procuror-şef european ? Pentru unii, pentru progresiştii globalişti români, pretinşi „de dreapta” (avem şi noi faliţii noştri !), e o chestiune de demnitate naţională, deşi aceştia fug de ideea naţională ca dracul de tămâie.

Un foarte serios think-tank german (există şi aşa ceva !), CEP (Centrul de Politică Europeană de la Freiburg), caracterizat serios de totuşi în general seriosul Le Figaro, ne aduce nişte informaţii şocante în legătură cu moneda comună europeană, multhulitul euro. Se fac anul acesta 20 de ani de la naşterea a ceea ce era prezentat atunci drept viitorul concurent al dolarului. Ceea ce, după 20 de ani, nu s-a confirmat. Adevăratul concurent al dolarului e azi yuanul chinez. Plus dorinţa combinată ruso-chineză de a elimina dolarul din tranzacţiile internaţionale privind gazul şi petrolul, energia. Dar, în orice caz, moneda euro nu concurează dolarul pe pieţele internaţionale.

Cunoscutul avocat Gheorghe Piperea trage un înspăimântător semnal de alarmă. E doar un whistleblower, un lanceur d’alerte, tradus la noi ca „avertizor de integritate”. Economia românească s-ar apropia de o catastrofă de dimensiuni nemaivăzute, iar politicienii, principalele canale de ştiri şi presa în general se preocupă până la ameţeală numai de problemele din justiţie, de Tudorel Toader, de Augustin Lazăr, de Laura Codruţa Kövesi, de fantomatici procurori europeni de peste 2-3 ani ai unui parchet european care nu se va naşte, poate, niciodată şi de alţi funcţionari corupţi, plătiţi din banul public, care s-a împuţinat şi se va subţia încă dramatic. „Ne paşte un cutremur economic”, spune Gheorghe Piperea.

Scandalul din jurul Laurei Codruţa Kövesi este imens. Nimica nou cu adevărat, România recentă produce pe bandă rulanta scandaluri imense, iar de ceva vreme revoluţia democratic (fals)-capitalistă (capitalism primitiv) îşi manâncă, deplin satisfăcută, copiii. Laura Codruţa Kövesi, fost procuror general al României şi fost procuror-şef DNA (parchetul anticorupţie), a fost declarată suspectă pentru trei capete de acuzare : abuz în serviciu, luare de mită şi mărturie mincinoasă. Întreg sistemul de justiţie încasează o lovitură cu consecinţe devastatoare. După protocoalele ilegale, neconstituţionale SRI-Parchete, după compromiterea judecătorilor (mai puţini), dimpreună cu procurorii (mulţi, mai ales de la DNA), căderea practic deja consumată a „Slujirii” (intelectualul public Gabriel Liiceanu dixit) compromite durabil şi aşa fragila democraţie română post-1989, mai ales post-2004 (alegerea controversată a lui Traian Băsescu).

În a 13-a sâmbătă de manifestaţii a Vestelor galbene – trei luni de proteste deci –, 240 000 de francezi au fost din nou pe străzi, pe bulevarde, în pieţe, în deja miticele ronds-points (intersecţii de autostradă). Cifra e dată de sindicatul France Police-Policiers en colère. Cifrele date de Ministerul de Interne, condus de cel mai hulit cetăţean francez, după Emmanuel Macron, desigur, ministrul Christophe Castaner, nu mai merită citate nici cu titlu de inventar, atât de stupid manipulatoare şi mincinoase sunt. Parcă ar fi date de un guvern neocomunist de la Bucureşti. Televiziunea chineză CGTV (un CNN chinez) dădea sâmbătă seara, 9 februarie 2019, manifestaţiile Vestelor galbene de la Paris, Nisa, Toulouse, Lyon, Rouen etc. ca a doua ştire în jurnalul important al zilei după cea despre Anul Nou chinezesc.

Toată planeta a salutat şi încă se bucură de prezenţa la Casa Albă a neobişnuitului preşedinte Donald Trump. Nu numai Rusia, învinuită de amestec în alegeri, ci şi China, Iranul, Turcia, India, Israelul etc. Se bucură până şi fostele ţări comuniste din Estul Europei, azi teoretic capitaliste, membre UE şi NATO, printre care România, pentru că presiunea imperială americană (prin NATO, prin armată, prin CIA, NSA şi alte servicii speciale) a scăzut până aproape de zero.

Continuăm „reportajul” nostru de la distanţă despre Franţa şi revoluţia ei în curs, care poate schimba faţa Europei şi chiar a lumii. În orice caz, UE şi moneda euro sunt principalele ţinte vizate de această mişcare, judecând după cei mai importanţi teoreticieni şi analişti ai ei.

Cum mai merge Revoluţia franceză în curs, cea a Vestelor galbene ? Gluma se îngroaşă, lucrurile devin foarte serioase, lumea se schimbă, iată de ce merită să fim atenţi la manifestaţiile din fiecare sâmbătă de la Paris şi din toată Franţa. Într-a noua sâmbătă la rând, cea din 12 ianuarie 2019, Sindicatul France Police-Policiers en colère a dat pentru ora 17 estimarea de 360 000 de participanţi la manifestaţii. Ministerul de Interne comunica, la rândul lui, cifra de 80 000 de poliţişti în stradă pentru aceeaşi sâmbătă.

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi.

La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă... În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?

„Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu justiţia în România !” O zicere pe care o auzim în ţara noastră de când ne naştem şi până murim. Atâta doar că, după sumbrii ani ’50 şi până în 1989, românii aveau mult mai puţin de-a face cu tribunalul decât din 2007 încoace. Odată intrat în această maşinărie, justiţiabilul nu mai poate şti care va fi soarta sa. Şi asta indiferent dacă este vinovat sau nevinovat. Acesta e sentimentul general. Şi, la urma urmei, unde începe şi unde se termină vinovăţia ? Judecătorii, deşi se pretind, nu sunt totuşi bunul Dumnezeu. Astăzi aproape că nu există familie care să nu aibă pe cineva în puşcărie sau prin tribunale.

15 decembrie, zi de test major pentru mişcarea Vestelor galbene în Franţa, confirmă încă de la 10 dimineaţa că avem de-a face cu o revoluţie, o insurecţie socială nemaivăzută în ultimele decenii, şi nu doar cu o răscoală a săracilor. Suta de euro a lui Macron, care de fapt nici măcar nu e o sută întreagă, asurzitoarea propagandă a mediei oficiale care a instrumentalizat atacul terorist de la Strasbourg nu au schimbat nimic. Dimpotrivă, mişcarea Vestelor galbene se radicalizează, se organizează, se scriu programe simple şi clare, se cere vehement, intransigent, non-negociabil, referendum de iniţiativă cetăţenească şi destituirea preşedintelui mafiei financiare şi oligarhice Emmanuel Macron. Destituire, şi nu doar demisie.

Cea mai tare scenă difuzată de televiziunile franceze ieri, 8 decembrie 2018, mi s-a părut a fi cea cu o adunare de câteva zeci de alsacieni (un fel de transilvăneni ai Franţei) purtând „gilets jaunes” („veste galbene”) semnalizatoare care-şi aruncau într-un foc improvizat, revoluţionar şi purificator cărţile de alegător. Democraţia reprezentativă a votului universal e asimilată cu o escrocherie pur şi simplu.

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă. În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.