Cum a reuşit România în trimestrul II, când picajul nostru a fost de 11,8%, să fie totuşi cu mult sub cel al Franţei, Spaniei, Italiei, Ungariei? Ce ne-a salvat?

entru un răspuns corect, la îndoielile şi criticile privind forţa, eficienţa şi rolul economiei de piaţă ca producătoare de prosperitate, nu avem cum să omitem lecţiile crizei izbucnită în 2008.

Cu o lună înaintea Paştelui 1981, făceam o documentare în câteva localităţi din Transilvania. M-au surprins schimbările în aprovizionarea comerţului pentru... masa de Paşte.

La mai bine de un an de când lumea toată e tulburată de o criză cu trei focare interconectate – pandemia, contracţia economică si depresia socială – celebra butadă a lui Samuelson despre frica de... frica inflaţiei este mai actuală ca oricând. Chiar şi decât era în momentul în care a fost rostită.

O bancă mare şi importantă cum a fost Bancorex – care în numai zece ani, din 1990 şi până în 1999, a ajuns de trei ori în pragul falimentului, fiind salvată de fiecare dată de banca centrală – are fără îndoială o istorie ce trezeşte şi azi întrebări. Dar dacă îşi imaginează cineva că, după atâta timp, poate reînnoda firul istoriei făcând apel numai la propria memorie şi la amintirile celor ce s-au aflat în centrul evenimentelor din acei ani... ar fi într-o gravă eroare.
MEMORIA OAMENILOR ŞI MEMORIA ARHIVELOR

O bancă mare, cum a fost „Bancorex“ - şi care a făcut istorie atât înainte cât şi după decembrie 1989 – a putut la un moment dat să fie stearsă din registrele contabile, dar nu are cum să fie stearsă din memoria publică. „Umbra“ acelei importante instituţii financiare, ce a căzut în capcana unui hăţiş de împrejurări nefavorabile de-a lungul anilor 1990, e prezentă încă în documente de arhivă, în colecţiile publicaţiilor, în memoria celor direct implicaţi.

Când a izbucnit criza mondială, la cumpăna primelor două decenii ale veacului XXI, cele mai multe centre de analiză de pe planetă au căzut de acord că turbulenţele provocate în întreaga lume ne vor modifica radical stilul de viaţă. Profeţie împlinită doar în parte. E adevărat, au fost deschise ferestre spre viitor, s-au făcut simţite tendinţe de schimbare, dar până la un proces transformator de anvergura anunţată încă mai e drum de parcurs. Dar, probabil, că nu a venit încă timpul pentru concluzii. Există pe undeva dovezi că această criză multiplă s-ar fi sfârsit?

Recuperarea celor 12 procente pierdute de creşterea economică în aprilie–iunie anul trecut deşi vizibilă, se miscă încet. A intervenit însă, într-o măsură considerabilă, un factor compensator. Şi asta în împrejurări în care foarfecele crizei actuale au tăiat şi taie în continuare venituri.

Creşterea economică negativă din primele trei trimestre din anul trecut - pentru trimestrul IV n-au venit încă rezultatele - este efectul a trei crize intercondiţionate, a sănătăţii publice, a economiei şi a vieţii sociale, cu care ne confruntăm de aproape 11 luni. Din martie 2020, timpul, faptele, evenimentele curg reflectând în tonuri de gri efectele crizei.

Era informaţională, despre care se tot vorbeşte de decenii întregi, a năvălit, dintr-o dată, în forme dictatoriale de la un capăt la altul al planetei. Iar declanşatorul a fost acţionat de un factor ce şi-a făcut simţită prezenţa în procesul tuturor marilor schimbări: nevoia. Nevoia, mai întâi, apoi a venit schimbarea. A întregii lumi.

Ţin minte şi azi, după atâta vreme, ziua în care am înţeles că acestei ţări i se întâmpla ceva rău. În ziua aceea tata a plâns.

Cele două valuri inflaţioniste ce au dominat obsedantul deceniu 1945 – 1955, etapa istorică în care România a fost ruptă brutal de trecutul ei capitalist şi ţintuită, dincoace de cortina de fier, în zona comunistă, au fost provocate cu premeditare la „sugestia“ comisarilor sovietici. Cu scopul de a goli de bani atât buzunarele populaţiei, cât şi conturile firmelor, care funcţionau aproape în totalitate cu ceea ce ura cel mai mult comunismul: capitalul privat.

Anul 1998, în februarie, marcase trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. Evenimentul avea să fie crucial în viaţa societăţii noastre, atât în planul monetar, cât si în cel economico-social în general. Momentul cel mai spectaculos, cu rezultate benefice imediate, s-a dovedit a fi liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie, care de altfel fusese anunţată cu trei luni înainte. Si când scriu rezultate benefice am în vedere efectele de ordin psihologic, pentru că populaţia – în ciuda multor preziceri – nu s-a repezit să-şi schimbe leii pe valută; a fost de ajuns să ştie că o poate face în orice moment dacă inflaţia ar fi pus la colţ moneda naţională.

Istoria, în cei dintâi ani de după Al Doilea Război Mondial, a însemnat pentru România o suită de experienţe dure, politice, economice, sociale şi morale. Toate plătite scump! Cel mai apăsător a fost şocul inflaţionist „sugerat“ de consilierii sovietici şi provocat efectiv de autorităţile comuniste ale vremii. Şoc al cărui rol avea să fie acela de pretext pentru două aşa-numite reforme monetare, prima la 15 august 1947 şi a doua la 26 ianuarie 1952, ce au urmărit de fapt reducerea până aproape de zero a tuturor banilor existenţi în România. Populaţia şi economia au rămas cu buzunarele goale.

Guvernul Petre Roman – exact acum 30 de ani, la 1 noiembrie 1990 – a ridicat brusc capacul de pe oala în care preţurile de consum dădeau în clocot. Îmbrăcat în limbaj administrativ, pe care nici populaţia şi nici responsabilii din economie nu l-au înţeles în acel moment de care ne despărţeau doar nouă luni de trecerea peste graniţa de sistem din decembrie 1989, gestul a fost prezentat aşa cum de fapt era în realitate: o hotărâre a guvernului în baza căreia România trecea la liberalizarea treptată a preţurilor de consum.

În „blestematul secol XIV“, despre care Barbara Tuchman, în binecunoscuta sa carte „Oglinda îndepărtată“, scria că „fusese născut pentru nenorocire“, ciuma bubonică aruncase Europa într-o urgie greu de imaginat. Autoarea povesteşte că în octombrie 1347, în portul Messina din Sicilia, vasele comerciale genoveze intrară cu oameni morţi şi muribunzi la vâsle. Pandemia se revărsase peste întregul continent, boala era cumplită, iar cei contaminaţi mureau în cinci zile după apariţia simptomelor. Boala, tiranică, fiind însoţită de tiranie economică.

Una dintre operaţiunile financiare decisive de după decembrie 1989 a fost bătălia pentru convertibilitatea leului, o bătălie de 15 ani a BNR.

Care este strategia BNR în această criză de a preveni deprecierea cursului monedei naţionale.

Inflaţia urcase, în 1993, la 300 la sută, rată anuală ce atinsese un record istoric. Iar această inflaţie fără egal nu doar că a muşcat din nivelul de trai cu două guri, pentru că decima economiile populaţiei în timp ce toate mărfurile se scumpeau, dar a pus în dificultate şi rata de schimb a leului.

Numeroase prognoze, făcute în vară ori în această primă parte a toamnei, converg către certitudinea că PIB-ul nostru îşi va relua creşterea plus către sfârşitul anului viitor. Avem însă parte şi de câteva scenarii cu o încărcătură de optimism ceva mai mare, care văd mult mai aproape oprirea căderii economice. În trimestrul ce tocmai a început sau cel târziu în primul trimestru al anului 2021. E firesc să inventariem aceste scenarii, să le luăm în calcul atât pe unele cât şi pe celelalte, dar mai cu seamă e firesc să avem în vedere că în împrejurările actuale marjele de eroare ale prognozelor ar putea fi mai mari, chiar mult mai mari decât în vremuri obişnuite.