Una dintre temele ce a ţinut capul de afiş pe agenda summitului Ziarului Financiar - ZF Bankers 2020“ - a fost costul creditării. La „pachet“ cu cerinţa ca Banca Naţională să reducă în continuare rata dobânzii de politică monetară. De altfel, aceste cerinţe sunt prezente în mai toate dezbaterile pe teme economice din spaţiul nostru public. Şi în comentariile criticilor BNR.

Recentul comunicat al INS, cu ratele inflaţiei din iunie, a marcat cea de-a doua lună în care mişcarea preţurilor a intrat într-un proces de ordonare, după mulţi ani de dezordine. Este un eveniment, şi încă unul de luat în seamă, fiindcă din 2010 - când umflarea accizei la ţigări în ianuarie şi urcarea dintr-o dată a TVA cu cinci puncte procentuale în iunie au făcut să explodeze preţurile - şi până în aprilie 2020, dinamica inflaţiei a fost dominată de şocuri.

Unicul reper cert, privind dinamica PIB-ului în timpul crizei actuale, are în vedere primele trei luni din acest an. Ştim, deci, că România s-a înscris între puţinele ţări din Uniunea Europeană cu o creştere economică plus în T1/2020, de 0,3 la sută faţă de T4/2019. În rest... doar prognoze! Una îngrijorătoare, pentru trimestrul pe care l-am încheiat la 30 iunie, potrivit căreia ar fi avut loc o contracţie economică drastică. Alta, ceva mai liniştitoare, cu ochii la trimestrele trei şi patru, în care se prevede că vom recupera ceva din căderea suferită în al doilea trimestru, fără ca la sfârsitul anului PIB-ul să ajungă pe plus. Speranţele fiind rezervate pentru anul viitor.

Populaţia României, a şasea ca mărime din Uniunea Europeană, a dobândit anul trecut un spor al averii sale nete cu 10 procente. Vestea, apărută în raportul de stabilitate financiară al BNR, dat publicităţii ieri, este importantă sub două aspecte.

În economia marxistă, prin anii 1960, prindea cheag teza absurdă că nivelul de trai urcă atunci când scad preţurile şi nicidecum când cresc salariile. Dacă am lua în serios o astfel de idee şi, mai mult, i-am accepta rolul de criteriu după care să judecăm tabloul mişcării preţurilor în Uniunea Europeană publicat săptămâna trecută de EUROSTAT – că tot vedem cum de la vest către est sunt resuscitate vechi utopii - concluzia ar fi că zona euro a intrat în anticamera paradisului. Pentru că, dintre cele 19 ţări ce alcătuiesc această zonă, în 12 scad preţurile. Iar în alte cinci, între care Germania şi Franţa, creşterea este atât de anemică încât nu ar mira pe nimeni dacă, de luna viitoare, am vedea cum alte cinci ţări ar ieşi din anticameră şi ar trece pragul paradisului. Parcă acesta era titlul unui film italian, tot din anii 1960, ce ironiza credinţa în astfel de utopii: „Clasa muncitoare merge în paradis”.

Vremurile sunt tulburate astăzi de o criză multiplă. Ţările, lumea toată caută repere pe care să se sprijine. Unul fiind dobânda de politică monetară a băncilor centrale, indicator care e întors pe o parte şi pe alta în cercuri politice, în cabinete ministeriale, în instituţii, în companii ori în dezbateri publice.

Există vreun motiv temeinic, pentru cei ce s-au avântat sâmbătă dimineaţa în exodul spre litoral, după două luni şi jumătate de izolare, să-şi imagineze că înaintea întâlnirii cu marea nu vor avea parte de un duş rece pe Autostrada Soarelui? Desigur, nu! Fapt ce a şi fost demonstrat, proba indubitabilă fiind imensele cozi de automobile, care s-au târât ore lungi pe drumul spre mare, spectacol repetat şi la întoarcere.

Banca centrală, în şedinţa de vineri a consiliului de conducere, a redus la 1,75 la sută dobânda de politică monetară. După ce, în martie, operase o primă scădere de la 2,50 la 2,00 la sută. Decizia se înscrie în seria de acţiuni ce asigură atenuarea impactului pandemiei asupra fenomenelor şi proceselor economice.

O creştere economică de plus 0,3 procente, în primul trimestru din acest an faţă de trimestrul al patrulea din 2019, este pentru România doar un cap de pod, care trebuie să fie apărat şi consolidat. Ţel greu de atins câtă vreme, din trei direcţii diferite, se toarnă gaz peste focul încins al PIB-ului nostru.

În aceste zile în care peste efectele pandemiei se suprapun veştile rele despre recesiunile din Zona Euro, de care ne leagă în primul rând fluxurile de exporturi şi de importuri, suntem cu ochii pe PIB. Inclusiv banca centrală - care deşi nu are înscrisă între obiectivele sale creşterea economică prin responsabilităţile ce-i revin în asigurarea stabilităţii preţurilor şi a stabilităţii financiare este implicată activ în dinamica PIB-ului. Dacă, bunăoară, cea mai importantă dintre deciziile cu care BNR a deschis confruntarea cu impactul nociv al pandemiei asupra activităţii economice a fost reducerea dobânzii de politică monetară, primul dintre motive este menţinerea unui nivel optim al lichidităţii în bănci, care mai departe să funcţioneze ca amortizor în calea tendinţelor recesioniste.

De la declanşarea stării de urgenţă, ca măsură de apărare în faţa efectelor pandemiei, populaţia, companiile, instituţiile sunt cu ochii pe autorităţi. De la care aşteaptă, fireşte, atât informaţii corecte, cât şi sprijin efectiv în confruntarea cu virusul ucigaş ce continuă să ne răvăşească viaţa. Una dintre autorităţile către care, în actualele împrejurări, se îndreaptă interesul întregii societăţi este banca centrală.

Aprilie 1880. Parlamentul, după dezbateri istorice, a adoptat propunerea prim-ministrului Ion C. Brătianu, devenită lege după promulgarea ei de către Regele Carol I. Era Actul de Naştere al Băncii Naţionale a României.

România, după opt ani de la Unirea din 1859, dăduse viaţă unui sistem monetar propriu. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol naţional.

Leul, cel vechi, care până în 1867 era numai unitate de calcul, devenise monedă reală: leul nou. Având o valoare egală cu doi lei vechi şi 28 de parale. Aşa că România, odată cu adoptarea noului sistem monetar, nu doar că a pus capăt haosului în circulaţia banilor, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului real, în locul celui fictiv, a fost însoţită şi de un proces de denominare.

Debutul săptămânii în curs a fost marcat de o comemorare. Luni, 10 februarie, s-au împlinit 110 ani de când Eugeniu Carada a trecut în veşnicie. A lăsat moştenire, generaţiilor care i-au urmat, imaginea intelectualului public implicat din răsputeri în viaţa cetăţii.

După Unirea de la 1859 - care desenase o ţară pe harta Europei în locul unor mici principate - a mai trecut ceva timp până când au fost stabilite legăturile între bani, muncă şi bunăstare. Motivul fiind acela că piaţa internă era ocupată de monede străine, cei mai căutaţi fiind banii de aur. Căutaţi mai cu seamă pentru că, fiind universali, circulau pe toate pieţele lumii. Necazul era că toate aceste aglomerări de monede străine, cu deosebire turceşti, austriece, olandeze, ruseşti, franceze, germane, bătute în aur, în argint sau în metale comune, pe de o parte continuau să întreţină haosul monetar, iar pe de altă parte întârziau normalizarea pieţei interne a banilor.

A fost în firea lucrurilor, acum 140 de ani, când România şi-a întemeiat banca centrală, să-şi ia ca model Banca Franţei. Între motive fiind şi acela că înainte cu 13 ani, în 1867, adoptarea primului sistem bănesc din istoria românilor, cel al leului, fusese făcut cu faţa la francul francez.

În vremurile noastre, pretutindeni în lume, nici ţările, nici guvernele, nici firmele, nici gospodăriile populaţiei şi, înainte de toate, nici băncile nu mai pot fi în siguranţă fără o percepere reală a tabloului riscurilor ce le-ar putea lovi la un moment dat. Şi, mai cu seamă, fără să proiecteze şi să construiască sisteme de apărare eficiente. Iar băncile, pretutindeni, motivul fiind acela că sunt instituţii care fac intermedieri financiare cu banii firmelor şi ai populaţiei, sunt supuse celor mai dure şi sofisticate reglementări privind strategiile de apărare împotriva riscurilor de toate felurile.

Legea admite că aurul e cumpărat cu banii Băncii Naţionale, acordă BNR un drept general de administrare, nu specifică niciunde cine este proprietarul acestui aur.

În vremurile noastre, pretutindeni în lume, nici ţările, nici guvernele, nici firmele, nici gospodăriile populaţiei şi, înainte de toate, nici băncile nu mai pot fi în siguranţă fără o percepere reală a tabloului riscurilor ce le-ar putea lovi la un moment dat. Şi, mai cu seamă, fără să proiecteze şi să construiască sisteme de apărare eficiente. Iar băncile, pretutindeni, motivul fiind acela că sunt instituţii care fac intermedieri financiare cu banii firmelor şi ai populaţiei, sunt supuse celor mai dure şi sofisticate reglementări privind strategiile de apărare împotriva riscurilor de toate felurile.