Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor n-au cum să-şi retragă ambasadele. Pentru că legea le obligă să colaboreze strâns. Şi e cert că, zi de zi, colaborează strâns. Controversa publică intervenită între aceste instituţii – în legătură cu OUG 114/decembrie 2018, act normativ ce reglementează şi aşa-zisa „taxă pe lăcomie“ – e doar o fractură instituţională, cum au mai fost din 1990 încoace în situaţii asemănătoare. Şi care, inevitabil, s-au soldat cu reintrarea în normalitate.

Subiectul analizei: „ROBOR-ul“. Un indice asemenea oricărui altuia, dintre aceia meniţi să măsoare media dobânzilor la care băncile se împrumută între ele, pe pieţele de bani. Cum sunt, bunăoară, LIBOR pentru dolarul american sau pentru lira sterlină, TIBOR pentru yenul japonez, WIBOR pentru zlotul polonez, PRIBOR pentru coroana cehă, BUBOR pentru forintul unguresc sau ROBOR pentru piaţa monetară interbancară din România. Şi, desigur, multe altele, pentru alte şi alte pieţe de bani din lumea largă.

Societatea românească are nevoie ca de aer de acest reper: intrarea, atunci când vom fi pregătiţi, în Zona Euro. Va fi o cursă dură, cu obiective concrete şi cu termene precise, în care ţara va înainta contra cronometru. Prima linie de sosire fiind, desigur, momentul în care ar urma să intrăm, pentru doi ani, în Mecanismul Cursurilor de Schimb II. Important, acum, este să înţelegem bine prin ce vom trece.

Masa critică a opiniei publice a ieşit, treptat, din capcana confuziilor în ceea ce priveşte independenţa financiară a Băncii Centrale. Adevărul că BNR nu primeşte nici măcar un singur leu de la bugetul statului este, acum, îndeobşte cunoscut. Iar convingerea în creştere că această instituţie publică fundamentală îşi finanţează din resurse proprii toate cheltuielile, absolut toate – fie pentru investiţii, fonduri salariale ori angajamente curente, fie pentru intervenţii care să asigure stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară – a făcut să se rărească semnele de întrebare sau de mirare.

Acum 12 ani, la 1 ianuarie 2007, România a aderat la UE. Dar intrarea în Uniune şi în Piaţa Unică nu a coincis cu aderarea la euro. Acest al doilea pas presupune un alt tip de integrare: în Uniunea Economică şi Monetară. Euro constituie o zonă specială pentru care ne trebuie un alt bilet. Iar acest bilet nu poate fi căpătat dacă nu sunt îndeplinite deodată mai multe condiţii.

În aparenţă, nimic deosebit nu s-a întâmplat luni-seară la Banca Naţională. Sala „Mitiţă Constantinescu“, locul desfăşurării atâtor colocvii de politică monetară, de istorie sau de cultură generală, - fiindcă numai conjugată cu cultura generală educaţia financiară poate fi bine articulată, - era ca de fiecare dată arhiplină. Se aflau acolo bancheri, personalităţi din mediul academic, cercetători din institutele economice, jurnalişti. Şi, tot ca de fiecare dată, nume grele ale ştiinţei economice şi ale vieţii culturale au răspuns invitaţiei adresate de BNR, asumându-şi rolul de a-i asigura dezbaterii altitudinea cerută de un astfel de eveniment.

Luni dimineaţă, la ceva mai puţin de o oră după ce INS a dat publicităţii comunicatul privind ratele inflaţiei din octombrie 2018, un post TV a cerut opinia unui analist financiar. Un comentator îndeobşte echilibrat şi, mai cu seamă, documentat. Aşa că m-a surprins să-l aud afirmând că, în piaţă, preţurile sunt mai mari decât cele din calculele statisticienilor.

Vechiul dicton, în continuare actual, potrivit căruia „bancherul îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă“, e desigur o metaforă. O figură de stil bine ţintită, din care răzbate un adevăr semnificativ: acela că, în relaţiile cu băncile, oricare ar fi clientul, o ţară, o companie sau o familie, politica de creditare se înăspreşte când vremea e urâtă şi devine mai relaxată când norii se risipesc.

E vremea ultimatumurilor. Savanţii ne ameninţă că astăzi, pe planetă, trăiesc ultimele generaţii care mai pot să întreprindă ceva ca să salveze natura. În timp ce diagnosticienii politici prevestesc sfârşitul democraţiei – codul fundamental pe care se întemeiază viaţa Europei. Iar după ce, în anii crizei, Şcoala de la Harvard vedea economia lumii având drept chei lăcomia şi frica, nu mai departe de începutul acestei săptămâni am avut parte de profeţii potrivit cărora „după ce frica şi furia au câştigat alegerile în Brazilia“ aceste două psihoze vor împinge lumea „spre dezagregarea ordinii sociale“

Acum zece ani, în octombrie 2008, se prăbuşea Lehman Brothers. O bancă americană dintre acelea despre care se afirma că... sunt prea mari ca să cadă. Criza ameninţa să lovească întreaga planetă.

Senatul a radiat punctele 3 şi 4 ale mult-discutatului articol 25, din Legea 312/2004, ca răspuns la solicitarea unui grup de iniţiativă. A făcut-o cu impresia falsă că ar fi abolit un regim privilegiat pentru salariaţii BNR, ce ar beneficia de „un nou tip de imunitate“.

În 2016, la începutul anului, a fost lansată în spaţiul public o închipuire: că personalul băncii centrale ar avea imunitate civilă şi penală. Şi tot atunci a luat fiinţă un grup de iniţiativă, nu prea numeros dar cum se vede influent, care şi-a pus în gând să-i ia acest presupus privilegiu.

Companiile, ca şi oamenii, se nasc şi mor. Ori de câte ori pronunţăm cuvântul competiţie, asociat econo­miei, avem în vedere un proces complex, desfăşurat între două mari borne de hotar. Prima indicând momentul în care o companie se naşte: intră deci în piaţă şi se aruncă în apele învolburate ale unuia dintre cele două mari oceane concurenţiale, cel roşu, în care a curs şi curge mult sânge, ori cel albastru, al deschizătorilor de drumuri noi, de nişe încă prea puţin sau deloc explorate. A doua bornă indicând – pentru companiile care au pierdut deja competiţia, fiind definitiv înfrânte – momentul falimentului. Dar între cele două borne, intrarea şi ieşirea din piaţă, procesul restructurării are un rol de cea mai mare însemnătate.

Despre insolvenţă – cu efectul ei de ultimă instanţă: falimentul – s-a discutat ani în şir în România de după decembrie 1989. Apoi, o vreme, mai cu seamă după ce a intrat în vigoare Legea 85 din 2014, s-a aşternut liniştea peste acest subiect. Până acum câteva săptămâni, când voci din arcul majorităţii parlamentare, exprimând o vădită stare de nervozitate, au început să-i reproşeze ministrului justiţiei că întârzie modificarea legii insolvenţei.

Într-un top al generatorilor de creştere – care ne-ar putea aduce într-un viitor apropiat bunăstarea râvnită – unul dintre locurile din faţă este ocupat de stabilizarea inflaţiei în jurul unei rate anuale de 2 la sută. Pentru că: 1) o inflaţie în jur de 2 la sută pe 12 luni, nici mai mare, nici mai mică, ar acţiona ca medicament; 2) ajustarea inflaţiei la acest nivel ar contribui activ (prin anihilarea efectelor nocive) la stimularea sustenabilităţii creşterii economice şi, totodată, la îmbunătăţirea standardului de viaţă al întregii societăţi.

În ecuaţia PIB-ului, ca suport al valorii adăugate, factorul demografic este luat în calcul atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. De demografie depinde în bună măsură cererea de consum. Şi depinde oferta de bunuri şi servicii.

Sărbătorim, astăzi, ziua Sfintei Marii. Zi liberă, căreia i se vor adăuga – pentru bugetari! – zilele de joi şi vineri, ce vor face „punte“ cu obişnuita vacanţă de sfârşit de săptămână. O minivacanţă de cinci zile, ce mi-a amintit de o altă minivacanţă, la care am fost martor, ca jurnalist, într-o deplasare departe de ţară, la 11.000 de kilometri spre est. Am fost prezent, în acele zile, la o mare lecţie de economie.

Dacă două curbe merg în tandem şi sunt continuu comparate - curba dobânzii şi curba inflaţiei -, a fost în firea lucrurilor ca din octombrie 2017 şi până în iunie 2018 (ultima lună pentru care INS a comunicat date privind creşterea preţurilor) dobânda de politică monetară să fie scoasă din nemişcarea de câţiva ani şi ridicată în rol de stăvilar în calea inflaţiei, care şi-a arătat colţii. Este însă remarcabil - şi merită atenţie - faptul că dacă inflaţia pe 12 luni a urcat până la 5,40 la sută în iunie 2018, creştereadobânzii de politică monetară a fost oprită la mai puţin de jumătate: la 2,50 la sută. Cum remarcabil este şi faptul că luni, în şedinţa de politică monetară, Consiliul de Administraţie al BNR nu s-a atins de dobândă, pe care a păstrat-o tot la 2,50 la sută.

Eurostat, care publică periodic comunicate cu referire la creşterile de preţuri, inserează de fiecare dată şi un grafic ce redă, de-a lungul unei linii zero, locul fiecărei ţări în topul inflaţiei. În extrema stângă a graficului apare ţara cu inflaţia cea mai mică, situată de regulă sub nivelul zero. În extrema dreaptă - ţara cu inflaţia cea mai mare din UE. În acest sezon, România „joacă“ pe extrema dreaptă.

Aşadar în ’90, în toamnă, starea economiei ajunsese într-un punct critic. Populaţia păstrase, de dinainte de decembrie ’89, bani devalorizaţi, fără acoperire cu mărfuri şi servicii pe piaţă. Peste aceşti bani, fără acoperire pe piaţă, au fost aruncaţi alţi bani fără acoperire: restituirea părţilor sociale, creşterile salariale, prime, redarea unor drepturi amputate înainte de ’89. La care s-a adăugat reducerea săptămânii de lucru. La 1 noiembrie 1990, trecerea la liberalizarea preţurilor a pus în mişcare spirala inflaţiei. Preţurile au făcut imediat explozie. Ani mulţi, de atunci, până în 2000, spirala preţurilor a antrenat în vârtej atât mărfurile alimentare, cât şi pe cele nealimentare. Recordul l-au bătut serviciile.