O idee tulbură lumea: aceea că ascensiunea actualului ciclu inflaţionist, care macină nervii şi banii pe toate meridianele, are ca primă cauză tentaţiile sau tendinţele de deglobalizare. Această aserţiune nu are cum să fie combătută. Dacă am invoca doar ceea ce a devenit deja o axiomă - şi anume că „motorul“ care întreţine nebunia preţurilor este criza energetică - şi ar fi de ajuns ca probatoriu convingător. Pentru că, în ultimii 50 de ani, fracturile din procesul de globalizare au transformat ceea ce trebuia să fie tranziţia energetică - în dezordinea energetică.

Anul acesta, de la începutul lui ianuarie şi până în 5 august, Consiliul de Conducere al BNR s-a întrunit de şase ori în şedinţe de politică monetară. Şi tot de şase ori au fost adoptate decizii de creştere a dobânzii de referinţă. Faţă de numai trei, anul trecut. De reţinut însă, cât priveşte anul curent, nu este doar numărul de decizii, dublu până acum faţă de 2021, ci viteza de înaintare imprimată ratei dobânzii de politică monetară. Comparând cele două tablouri, semnificativ diferite, observăm că banca centrală şi-a adaptat strategia la specificul inflaţiei din 2021 iar, în 2022, a recalibrat-o ca răspuns la şocurile puternice intervenite cu deosebire în lunile aprilie-mai, soldate cu mari creşteri de preţuri.

Marţi, la 13 fix, ceasul pieţei valutare anunţa o nouă apreciere a cursului de schimb leu-euro. Leul, relativ întărit, raportat la moneda unică europeană, e cea mai bună dovadă că în sistemul intern al pieţelor financiare piaţa valutară îşi menţine rolul de stâlp de stabilitate. Şi nu de ieri ori de alaltăieri, ci din prima zi bancară a anului 2009, când „Marea Recesiune” se întindea şi peste economia românească.

Stabilitatea preţurilor - ţintă obsesivă a tuturor băncilor centrale - urmăreşte invariabil reperul 2 la sută! Niciodată mai sus, niciodată mai jos! Aceasta este o axiomă! Ceea ce înseamnă că poate fi explicată fără să fie demonstrată! Este obligaţia tuturor băncilor centrale să facă înţeles şi adoptat de către întreaga societate acest reper!

ROBOR-ul, pe când nu agita piaţa creditelor, raza lui de acţiune limitându-se la împrumuturile între bănci, pe piaţa interbancară, nu era „personaj“ public. Pentru că nu interesa deloc opinia publică. Şi nici în 2010, când prin lege a primit un rol nou, acela de a participa la formarea dobânzilor la creditele acordate de bănci, nu devenise prea important. Deşi, potrivit acestui rol, dobânzile la credite, cele variabile, au început să fie calculate prin adunarea ROBOR-ului cu marja băncii.

Care suferinţe?! Aceasta-i şi întrebarea, şi mirarea! Cine citeşte reportajele din presa lumii despre avalanşele de turişti - ce au luat cu asalt staţiunile de vacanţă şi au sufocat aeroporturile - sau de consumatori - ce au urcat atât de mult cererea încât oferta, copios devansată, îşi are propriul aport la avansul inflaţiei - nu mai ştie ce să creadă şi ce să nu creadă despre suferinţele cu care „ne ameninţă“ instituţiile internaţionale. Mai cu seamă că, în vremea din urmă, s-au înmulţit vocile care susţin că inflaţia e o problemă, dar scăparea ei şi mai mult din frâu ar putea să devină o superproblemă.

Care suferinţe?! Aceasta-i şi întrebarea, şi mirarea! Cine citeşte reportajele din presa lumii despre avalanşele de turişti - ce au luat cu asalt staţiunile de vacanţă şi au sufocat aeroporturile - sau de consumatori - ce au urcat atât de mult cererea încât oferta, copios devansată, îşi are propriul aport la avansul inflaţiei - nu mai ştie ce să creadă şi ce să nu creadă despre suferinţele cu care „ne ameninţă“ instituţiile internaţionale. Mai cu seamă că, în vremea din urmă, s-au înmulţit vocile care susţin că inflaţia e o problemă, dar scăparea ei şi mai mult din frâu ar putea să devină o superproblemă. Banca Reglementelor Internaţionale, care nu a făcut exces de declaraţii, a ieşit la rampă zilele trecute, susţinând că şocurile inflaţioniste contaminează consumul, investiţiile şi locurile de muncă. Şi că, în consecinţă, „băncile centrale trebuie să urce dobânzile rapid şi hotărât pentru a stăpâni inflaţia“.

Din martie curent măsurăm inflaţia cu două cifre. Cum nu am mai făcut-o din decembrie 2003. La un an distanţă însă, în 2004, inflaţia a fost dată jos cu cinci puncte procentuale, până la 9,3. De atunci, timp de 18 ani şi două luni, nu am mai avut inflaţie cu două cifre. În martie însă, când pâinea s-a scumpit cu 16 la sută iar gazele naturale cu 46 la sută, inflaţia a urcat până la 10,2. Iar după numai două luni, de la sfârşitul lui martie şi până la sfârşitul lui mai, cotele scumpirilor s-au înscris pe o scală abruptă, între 18 şi 86 la sută, la pâine, cartofi, ulei, combustibili, electricitate şi gaze naturale. Iar rata pe 12 luni, de 14,49 la sută, este mai mare decât cea din decembrie 2003.

„The Economist“, în ediţia de duminică, îşi atenţiona cititorii că „norii se adună deasupra economiilor aproape peste tot“. Comentând că este greu de descifrat ce îngrijorează mai mult - preţurile care nu se mai opresc din creştere sau perspectiva recesiunii…

Plec de la următoarele două adnotări: „Înăsprirea politicii monetare de către BNR a ajutat la întărirea anticipaţiilor inflaţioniste!”

„Dinamica PIB-ului arată că economia românească a recuperat bine după pandemie!”

Va fi lumea confruntată din nou cu creşteri ale dobânzilor băncilor centrale? Şi asta după ce, în ultimul deceniu, în Statele Unite, în zona euro, în Japonia, chiar şi în Cehia, Polonia, Ungaria, magia „dobânzilor zero” dăduse speranţe că politica monetară va sprijini semnificativ creşterea economică fără să trezească din somn balaurul numit inflaţie?!… Mai ales că, după stagflaţia provocată de crizele petrolului anilor’70, inflaţia chiar intrase într-o dulce somnolenţă.

Asocierea conceptelor „restructurare şi faliment”, în recenta analiză a economiei româneşti făcută de Consiliul de Conducere al BNR, este parte a tabloului celor patru tipuri de politici - monetară, fiscală, salarială şi de restructurare - aflate în proces neîncetat de influenţare şi potenţare reciprocă, de optimizări si fortificări. De impulsuri puternice având nevoie, cu prioritate, politica de restructurare. Pentru că, de-a lungul multor ani, a suferit fracturi grave şi încetiniri, multe din cauze obiective, dar şi mai multe legate de eschive şi justificări subiective.

Companiile se nasc şi mor. Competiţiile în arena economiei se desfăşoară între două mari borne de hotar: debutul în viaţa economică, moment în care noile firme se aruncă în apele agitate ale concurenţei, şi închiderea conturilor - din nenumărate motive, cel mai dramatic fiind falimentul.

În 2008, la nici trei săptămâni de când căzuse Lehman Brothers, turbulenţa ce a zguduit Statele Unite trecea deja Atlanticul şi ameninţa să cuprindă întreaga lume. Parisul părea să fie prima staţie. Simptomul: panica. Pe pieţele financiare, care fierbeau, cuvântul de ordine era vânzarea. Deţinătorii de titluri încercau să scape repede de povara lor. Ca să stopeze agitaţia din bănci, asaltate de depunătorii care s-au repezit să-şi retragă depozitele, guvernul francez a promis că va deschide „paraşuta de aur”: va umbla la buget ca să salveze băncile. A urmat promisiunea că depozitele până la o sută de mii de euro vor fi garantate. Cotidianul „Le Figaro” aflase că autorităţile pregătesc „un plan istoric pentru restabilirea încrederii”.

E cert: trăim împreună sub presiunea unei inflaţii agresive, care muşcă zdravăn din venituri, făcând să scadă puterea de cumpărare a banilor. Sunt vremuri ce împing mase largi ale populaţiilor de pretutindeni, de la copii la bătrâni, să-şi restrângă consumul, lovind astfel în creşterea economică.

Într-o vastă analiză, The Economist numea băncile centrale „gardieni ai banilor”. Din această perspectivă, revista avertiza cititorul că „viaţa ta depinde de politicile acestor bănci, indiferent de statutul tău, salariat, pensionar, şomer, rentier, antreprenor, ai depozit sau ai împrumut la bancă”. Ori, în plan general, că strategiile băncilor centrale determină şi influenţează direcţiile de dezvoltare ale economiei în orice ţară.

Inflaţia a ajuns în martie la cele mai înalte rate de creştere. Iar faptul că, atât în Uniunea Europeană, cât şi în America, ratele lunare au urcat cu câte două ori trei procente într-o singură lună este un indiciu singur că preţurile sunt în urcare. Şi că inflaţia va mai dura.

Confuzia între criză şi recesiune continuă în dezbaterile publice, politicieni şi analişti cu notorietate repetând că vine peste noi „o criză severă”. Subiectul s-a reaprins săptămâna trecută, stimulat de schimbările de ton în dezbaterile din zona euro. Desigur, ar fi o eroare să ignorăm îngrijor­ările pe care mari centre de analiză economică şi financiară din vestul Europei - plecând de la pericolul în creştere ca Germania să alunece în recesiune şi să tragă după ea multe alte economii din piaţa unică - le asociază anului 2022. Pentru că sunt deja multe atenţionări de natură să ne pună în gardă. Niciuna însă nu se referă la o nouă criză. Toate converg către o nouă recesiune.

Cartea Danielei Niculescu Tolici, dedicată unei teme de stringentă actualitate - „Transformările disruptive: noul normal” - apărută în editura PROUNIVERSITARIA, captează interesul întâi şi întâi prin titlu, care ne duce cu gândul la celebra sintagmă a lui Schumpeter - „distrugerea creatoare”.

Preţurile de consum, tot mai nervoase pe întreaga planetă, galopează acum către rate cu două cifre ale inflaţiei anuale. În faţa acestui pericol - pregnant conturat în analiza datelor din statisticile globale, a celor din 2021 şi din primele luni ale anului curent - banca centrală a SUA (Fed) a încălcat cutuma şi a comunicat că, până în decembrie, va mări în patru sau în cinci rânduri dobânda de politică monetară.