Creşterea economică negativă din primele trei trimestre din anul trecut - pentru trimestrul IV n-au venit încă rezultatele - este efectul a trei crize intercondiţionate, a sănătăţii publice, a economiei şi a vieţii sociale, cu care ne confruntăm de aproape 11 luni. Din martie 2020, timpul, faptele, evenimentele curg reflectând în tonuri de gri efectele crizei.

Era informaţională, despre care se tot vorbeşte de decenii întregi, a năvălit, dintr-o dată, în forme dictatoriale de la un capăt la altul al planetei. Iar declanşatorul a fost acţionat de un factor ce şi-a făcut simţită prezenţa în procesul tuturor marilor schimbări: nevoia. Nevoia, mai întâi, apoi a venit schimbarea. A întregii lumi.

Ţin minte şi azi, după atâta vreme, ziua în care am înţeles că acestei ţări i se întâmpla ceva rău. În ziua aceea tata a plâns.

Cele două valuri inflaţioniste ce au dominat obsedantul deceniu 1945 – 1955, etapa istorică în care România a fost ruptă brutal de trecutul ei capitalist şi ţintuită, dincoace de cortina de fier, în zona comunistă, au fost provocate cu premeditare la „sugestia“ comisarilor sovietici. Cu scopul de a goli de bani atât buzunarele populaţiei, cât şi conturile firmelor, care funcţionau aproape în totalitate cu ceea ce ura cel mai mult comunismul: capitalul privat.

Anul 1998, în februarie, marcase trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. Evenimentul avea să fie crucial în viaţa societăţii noastre, atât în planul monetar, cât si în cel economico-social în general. Momentul cel mai spectaculos, cu rezultate benefice imediate, s-a dovedit a fi liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie, care de altfel fusese anunţată cu trei luni înainte. Si când scriu rezultate benefice am în vedere efectele de ordin psihologic, pentru că populaţia – în ciuda multor preziceri – nu s-a repezit să-şi schimbe leii pe valută; a fost de ajuns să ştie că o poate face în orice moment dacă inflaţia ar fi pus la colţ moneda naţională.

Istoria, în cei dintâi ani de după Al Doilea Război Mondial, a însemnat pentru România o suită de experienţe dure, politice, economice, sociale şi morale. Toate plătite scump! Cel mai apăsător a fost şocul inflaţionist „sugerat“ de consilierii sovietici şi provocat efectiv de autorităţile comuniste ale vremii. Şoc al cărui rol avea să fie acela de pretext pentru două aşa-numite reforme monetare, prima la 15 august 1947 şi a doua la 26 ianuarie 1952, ce au urmărit de fapt reducerea până aproape de zero a tuturor banilor existenţi în România. Populaţia şi economia au rămas cu buzunarele goale.

Guvernul Petre Roman – exact acum 30 de ani, la 1 noiembrie 1990 – a ridicat brusc capacul de pe oala în care preţurile de consum dădeau în clocot. Îmbrăcat în limbaj administrativ, pe care nici populaţia şi nici responsabilii din economie nu l-au înţeles în acel moment de care ne despărţeau doar nouă luni de trecerea peste graniţa de sistem din decembrie 1989, gestul a fost prezentat aşa cum de fapt era în realitate: o hotărâre a guvernului în baza căreia România trecea la liberalizarea treptată a preţurilor de consum.

În „blestematul secol XIV“, despre care Barbara Tuchman, în binecunoscuta sa carte „Oglinda îndepărtată“, scria că „fusese născut pentru nenorocire“, ciuma bubonică aruncase Europa într-o urgie greu de imaginat. Autoarea povesteşte că în octombrie 1347, în portul Messina din Sicilia, vasele comerciale genoveze intrară cu oameni morţi şi muribunzi la vâsle. Pandemia se revărsase peste întregul continent, boala era cumplită, iar cei contaminaţi mureau în cinci zile după apariţia simptomelor. Boala, tiranică, fiind însoţită de tiranie economică.

Una dintre operaţiunile financiare decisive de după decembrie 1989 a fost bătălia pentru convertibilitatea leului, o bătălie de 15 ani a BNR.

Care este strategia BNR în această criză de a preveni deprecierea cursului monedei naţionale.

Inflaţia urcase, în 1993, la 300 la sută, rată anuală ce atinsese un record istoric. Iar această inflaţie fără egal nu doar că a muşcat din nivelul de trai cu două guri, pentru că decima economiile populaţiei în timp ce toate mărfurile se scumpeau, dar a pus în dificultate şi rata de schimb a leului.

Numeroase prognoze, făcute în vară ori în această primă parte a toamnei, converg către certitudinea că PIB-ul nostru îşi va relua creşterea plus către sfârşitul anului viitor. Avem însă parte şi de câteva scenarii cu o încărcătură de optimism ceva mai mare, care văd mult mai aproape oprirea căderii economice. În trimestrul ce tocmai a început sau cel târziu în primul trimestru al anului 2021. E firesc să inventariem aceste scenarii, să le luăm în calcul atât pe unele cât şi pe celelalte, dar mai cu seamă e firesc să avem în vedere că în împrejurările actuale marjele de eroare ale prognozelor ar putea fi mai mari, chiar mult mai mari decât în vremuri obişnuite.

Când profesorul Florin Georgescu, în 2015, după ce a pus cap la cap principalele premise ale unui studiu despre capital (paradigma capitalului obsedându-l de mult timp), şi-a adjudecat interesul publicului avizat - în Aula Mare a Academiei de Studii Economice - cu un expozeu din care avea să se nască, peste câţiva ani, tratatul în trei volume „Capitalul în România Postcomunistă“. O lucrare de anvergură, de stringentă actualitate, care în ciuda celor peste 1.000 de pagini, de natură să descurajeze publicul... comod , a incitat şi, deopotrivă, a provocat dezbateri si reacţii .

În septembrie 1990, noua conducere a Băncii Naţionale şi-a trecut de a doua zi, în agendă, construcţia unui sistem bancar specific economiei de piaţă. Cu două etaje: o bancă centrală puternică, reformată din temelii, la etajul I, si o reţea de bănci comerciale care să fie consolidată treptat, la etajul II. Prima măsură: Direcţia de Credite din BNR va fi transferată la etajul II.

Toamna ne-a adus un plus de stres, dincolo de impactul pandemiei în viaţa economică, pentru că deficitul bugetar şi aşa prea mare ar putea să devină şi mai mare. Dacă, bineînţeles, corecţia bugetară ce face obiectul unei recente ordonanţe de urgenţă a Guvernului ar fi amendată de Parlament cu alte corecţii, care ar încărca dramatic cheltuielile statului.

După ce luni, la capătul unui ciclu scurt de depreciere, leul a coborât sub pragul aşa-zis psihologic de 4,85, reacţiile din piaţa publică n-au întârziat. Sintagma “minim istoric”, laitmotivul zilei, a făcut să crească brusc interesul pentru cotele pieţei valutare. Mai cu seamă că, după comunicatul de la ora 13 al Băncii Naţionale, când cursul de 4,8552 lei pentru un euro a devenit public, numeroşi comentatori au ţinut să sublinieze că luni 7 septembrie moneda noastră naţională a înregistrat cea mai mare depreciere din întregul an.

Stiglitz – profesorul Joseph Stiglitz, laureat Nobel pentru economie, fost vicepreşedinte al Băncii Mondiale – evocă în una din cărţile sale o amintire din vremea în care era consilier economic al preşedintelui Clinton. Noi, notează Stiglitz, ne-am opus atunci tentativei unui senator de Florida, care voia să modifice carta Rezervei Federale. Senatorul îşi dorea ca focalizarea politicii monetare a băncii centrale a Statelor Unite să fie făcută exclusiv pe inflaţie. Or, spre deosebire de Europa, la Fed politica monetară are un triplu mandat: lupta cu inflaţia, cu şomajul şi sprijinirea sustenabilităţii creşterii economice. Însuşi preşedintele a luat atunci poziţie, a fost o confruntare aprigă, şi în cele din urmă, propunerea senatorului a căzut.

Orice criză vine, de regulă, cu propria agendă: calendar, cauze, simptome. Implicând, desigur, mobilizări de anvergură pentru a-i atenua şocurile si pentru a-i scurta durata. Criza actuala, deşi are un specific inedit, nu face excepţii.

Răspunsul nu poate fi dat nici cu DA sau NU, pentru că în judecată se vor interfera nenumărate nuanţe, şi nici mizând pe evoluţii ale indicatorilor de referinţă care să fie anticipate cu garanţie de o sută la sută.

Crizei globale i s-au pus cam tot atâtea diagnostice câţi diagnosticieni s-au încumetat să-i descifreze cauzele şi simptomele. Şi cum, între ei, nu sunt deloc puţini cei care gândesc că trecem prin cea mai incontrolabilă turbulenţă din vremurile moderne, poate că e timpul să fie traşi de mânecă. Sigur, sunt atacate concomitent viaţa şi economia iar pentru că viaţa are prioritate măsurile pentru apărarea sănătăţii au accentuat căderea economiei! Dar, totuşi, nu e nici război şi nici dezastre economice ca în 1929-1933.