Din păcate, mediocritatea nu ucide, dar generează efectiv ura, invidia și tirania. Când definești un om de valoare, alege-ți bine cuvintele pentru ca nu cumva să plătești în eternitate - spunea Blaga; dar pe cine interesează în lume asta nouă care se prefigureză - eternitatea? Totul se petrece azi, acum. Nu mai contează nici ieri, nici mâine, nici poimâine...

Îmi place Amis, fiindcă nu se sfiește să vorbească despre bătrânețe, alcoolism, nefericirea conjugală și iubire. Dar mai ales, îmi place humorul lui minunat.

Întîmplarea face ca zilele astea să fi terminat recenta apariție a editurii ”Cartea Românească ”Eu sunt ținta” ,- o succesiune de interviuri cu Geo Bogza, tocmai cînd în presa din România se petrecea linșarea mediatică a lui Dan Diaconescu, cel care ar fi beneficiat de serviciile sexuale a două minore și când un alt minor a sărit să-i taie gîtul cu cuțitul profesoarei care a avut curajul să ceară elevilor să scoată o foaie de hârtie pentru un extemporal neanunțat în prealabil.

A fost un timp când se stătea la coadă nu numai la carne, ouă, brânză, unt. Se stătea la coadă și la cărți. Era și vremea cînd iubeam America mai presus decât orice, iubeam Occidentul, pentru că punea în centrul tuturor politicilor Drepturile Omului și Dreptul la liberă exprimare. Țin minte că n-am prins, în librării, ”Insula altuia”, a lui Jaques Perry.

Așa îl numește ”cerchistul” Ion D.Sârbu. Și chiar așa e. Oricât ne-am chinui să găsim un alt termen pentru eșecul acestui popor, cu, totuși, atîtea calități, nu găsim.

Orice s-ar spune despre români, adevărul că mulți dintre noi suntem afectați de acest veto mizerabil al Austriei. Va exista un sentiment antieuropean din ce în ce mai acutizat.

Se vorbește din ce în ce mai des despre suveranism, curentul care pare că s-a dezvoltat și a luat amploare în Europa. Potrivit unui intelectual din "elita băsistă", decanului Facultății de Științe Politice din București, suveranismul este în acest moment „opoziția față de Uniunea Europeană". "Suveranismul, pe scurt, - spune d-sa, este o doctrină improvizată în diverse state membre de către cei care sunt adversari radicali ai Uniunii, sunt nemulțumiți că au intrat în UE, și-ar dori să plece".

Mă întreb cum vor arăta și cum se vor numi prăjiturile pe care sofisticații cofetari de azi le vor dedica pleiadei de generali care ne aduc zilnic, pe ecranele televiziunilor, vești despre un război în care, după cum vedem, nimeni nu-și dorește pacea. Fiindcă în momentele acestea, pacea e periculoasă. Cine mai are curaj să aducă vorba despre pace, ori e însemnat cu fierul roșu al stigmatizării, ori este direct, descoperit ca fiind în tabăra lui Putin, în timp ce nu mai există nimic din ccece provoacă dezastrul prin care trece Europa, care să nu fie generat de sinistrul dictator al Rusiei.

„N-am venit să țin un discurs” reunește douăzeci și patru de discursuri ale lui Gabriel Garcia Marquez. Începe cu cel de rămas bun scris colegilor de liceu (1944), culminează cu cel citit la decernarea Nobelului pentru (1982) și se încheie cu “Un suflet deschis mesajelor în spaniolă” (2007). Discursurile lui Marquez sunt la fel de minunate cum este și literatura lui. Percutante, echilibrate, emoționante și bine documentate.

“Cititorii care caută să identifice personajele fictive şi locurile descrise în roman ar trebui mai degrabă să-şi examineze propriile comunităţi şi să-şi cerceteze propriile inimi, pentru că această carte vorbeşte despre o bună parte a Americii din ziua de azi”. Astfel începe romanul ”Iarna vrajbei noastre”.

Obsolescența este ceeace Gunther Andersch, prin anii 1950 numea procesul de învechire, de uzură morală a unei profesiuni ca urmare a progresului tehnico-științific. Când este vorba despre OM, obsolescența înseamnă că omul este depășit de evoluția tehnologică, și va fi distrus de uzura morală. Considerațiile de filozofie socială ale lui Anders sunt și mai uluitoare, în contextul a ceea ce ne dat să trăim astăzi. Pentru că stăzi, o dată cu Regina Angliei, moare, cu adevărat o lume.

Cea mai mare nefericire a acestui popor este aceea că după 89 nimeni nu s-a opus ”pactului cu Diavolul”. Cei care au avut curaj, - puțini -, au fost striviți în malaxorul distrugerii, bine uns de către actanți.

”A venit toamna/ Ziua de mâine n-o mai apuc/Pe cer trece un îngeraș speriat/Picuri-picuri îi curge sânge din năsuc/ (Ion Mureșan)

Fac parte dintr-o categorie de oameni pe care din ce în ce mai multe lucruri nu-i mai interesesază. Insă există și multe lucruri de care sunt interesați, și pe care aceștia nu le mai înțeleg…

Eu am luat ca avertisment ce spunea Cioran despre Valery. Anume, că efortul de a te defini, de a analiza propriile operații mentale este adevărata cunoaștere.

„Oamenii își petrec viața în labirinturi. Dacă scapă de acolo și nu găsesc alt labirint, își construiesc unul. Suntem ceea ce face viața din noi și niciodată nu putem fi văzuți de alții așa cum ne-am dori. Generalul își dădea seama că visurile și durerile sale se apropie de sfârșit, fapt care îl făcu să se întrebe cum naiba o să mai iasă din labirintul ăsta.” - Gabriel Garcia Marquez - ”Generalul în labirintul său”

Clujenii și au recăpătat, răniți, drepturile asupra propriului oraș. Se simte din nou respirația calmă a parcurilor, a străzilor și teraseleor strânse de gât de ”sărbătoarea culturii” - Untold. Cei care trebuiau să-și ia un munte de bani au reușit din nou să-și umfle conturile, bețivanii s-au mai ”machit” încă o dată, iar ”drogomanii” au mai făcut un pas spre autodistrugere. Cartiere întrgi redescoperă liniștea și muzica nopții, mii de copii, bătrâni și animale de casă încep să poată dormi, să nu mai fie terorizați de bubuiturile alternante denumite ”cultură” și/sau ”muzică”. Un singur lucru care te izbește: imaginea unei mase de tineri făcând aceleași gesturi, la comandă. Dresajul uman perfect, pe de o parte, iar pe de alta, imaginea de grup a tinerilor români, care în caz de război ne vor apăra țara. Sau a acelora care dacă va fi război, se vor înghesui să-și facă repede pașapoarte.

Și, în fond, de ce să nu ajutăm, și noi, marea Germanie? Merge, nu merge turbina, cine poate ști?

Am găsit zilele trecute, într-un parc din Cluj o carte, care în copilărie, m-a fascinat. ”În fiecare zi e iarnă”, de Margaret Millar. Mi-a dat-o un băiat simpatic, care purta un tricou cu Nichita Stănescu.

Deși de mai bine de 20 de ani UDMR este stat în stat în țara noastră, abia acum pare că politicienii români au aflat asta, datorită unui moment scandalos petrecut zilele trecute. Acuzații șocante de blat la Mondial! „Hocheiștii de etnie maghiară au trădat România. Au jucat cu inima pentru Ungaria!” - titrează presa… Despre ce este vorba?