Pandemia are și astăzi necunoscute, încât puțini se încumetă să o abordeze cuprinzător. Subiectul cere, desigur, cultură organizată și istorică, dar și asumări integre, dincolo de vizibilul efort de manipulare a populației, semnalat deja în Apelul Vigano, dar care continuă în multe locuri din lume. Efort care, în România actuală, este mare, încât, combinându-se cu nepriceperea decidenților, mor continuu oameni cu zile.

În sistematizarea filosofică a pragmatismului reflexiv, pe care profesorul Andrei Marga a angajat-o, o secțiune o formează studiile strategice. Ea cuprinde volume deja publicate, precum Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (2010), The Destiny of Europe (2011), Ordinea viitoare a lumii (2017), România în Europa actuală (2018), Europa și Israelul – o simbioză istorică (2020).

Este limpede că în „jocul lumii” s-a revenit, deocamdată, la „lumea în trei”, pe care au teoretizat-o la începutul vremurilor noastre, Helmut Schmidt și Henry Kissinger. S-a revenit cu variații, desigur, dar acestea confirmă teorema.

Democratizarea încercată în Afganistan se încheie deocamdată cu un deznodământ ce uimește. Statele Unite, democrația clasică a lumii, și alte țări părăsesc în grabă scena afgană, după douăzeci de ani. O mișcare de seminariști în teologie, de luptători pentru Islam și de grupări teroriste ce păreau anihilate, precum Al Qaida și Statul Islamic, a recâștigat Kabulul. Totul în cadrul trecerii armatei organizate între timp și a unei mari părți a populației de partea mișcării! Stupefiant este puțin spus!

Dincolo de neajunsurile lumii, ne asumăm mereu că în orice situație de viață ceea ce stabilesc cetățenii maturi și liberi prin comunicare este soluția înțeleaptă. Numai că, astăzi, tocmai împotriva acestei viziuni se adună forțe. Ofensiva lor afectează democrația ca instituție și, mai profund, individul, care votează.

Educația fără cap. Când sunt atâtea șanse de a parcurge lucruri interesante, nu am timp de pierdut. Dar, la solicitarea unor ziariști pe care-i prețuiesc, răspund, în limita spațiului, la trei întrebări privind „proiectul România educată”: Rezolvă ceva? Conține ceva nou? Cine va beneficia?
Unii cunoscători au arătat că „proiectul” denotă amatorism și lipsa culturii – chiar în domeniu. Nu-i contrazic. Personal m-am limitat să observ că, deja prin titlu, „programul” este chestionabil.

La nepricepere, ce are ca rezultat declinul tot mai multor domenii și îndatorarea fără precedent a României, se adaugă erorile decidenților ei actuali. Bunăoară, acum, din faptul că s-au administrat deja în copilăria multor generații anumite vaccinuri (antipoliomelitic, antirujeolă, antigripale etc.), cu rezultate certe, unii deduc că vaccinurile anticovid-19 aflate în circulație, testate, prin forța lucrurilor, prea scurt, ar putea fi tot obligatorii. Iar de aici poate începe o altă improvizație cu riscuri.

Decuplarea SUA-China? Am cunoscut Statele Unite ale Americii și China nu doar din citit, ci ca bursier Woodrow Wilson, mai târziu NED, la Washington DC, respectiv ca membru al unui grup internațional organizat de Fundația Hanban la Beijing, și, desigur, din vizite repetate, anterior si ulterior. Am susținut conferințe în instituții reprezentative din ambele țări.

Reforme la propriu. Editorul revistei „Răsunetul cultural”, a asociației scriitorilor din Bistrița, domnul Maximilian Menuț, mi-a pus, deunăzi, într-un interviu, întrebări de larg interes. Răspunsurile mele apără reforme la propriu, făcute în orizontul democratizării și cu pricepere. Din capul locului, nu este vorba, însă, de schimbări precum cele ce se anunță. În România actuală s-a ajuns, din păcate, ca diletanți nimeriți în funcții să caute justificări prin “proiecte” de care nu sunt capabili. În definitiv, înainte de schimbarea educației trebuie întrebat “cine educă pe cine?”, iar înaintea oricărei reforme este de chestionat dacă “este vorba de interesul public sau de canalizarea resurselor spre noi coterii?”.

Reprezentanții unor democrații ce s-au dovedit funcționale, dar care nu acceptă Raportul Matic (2021), sunt puși la zid că nu ar respecta valorile europene. Rămâne, însă, discutabil dacă modificări de antropologie naturală și relativizarea familiei sunt valori europene, în accepțiune precisă. Nici un părinte fondator al Europei nu a spus așa ceva!

Universitățile private celebrează în România treizeci de ani de la înființare. La aniversarea Universității “Petre Andrei” din Iași, domnul Doru Tompea, președintele Consiliului, mi-a solicitat un interviu. Chestiunile pe care domnia sa le-a pus în discuție sunt importante pentru mulți concetățeni. De aceea, public, în continuare, răspunsurile mele.

Actuala președinție americană a redeschis discuția despre democrație. În discursul inaugural din fața Congresului american (ianuarie 2021), Joe Biden a spus că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocative sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum”, că „democrația este fragilă” și a chemat la unitate în cadrul democrației. Președintele american a mai spus că puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva celor de altă părere.

Când s-a lansat lozinca „România educată”, reacția cunoscătorilor a fost aspră. Pretenția de proiect era fără acoperire, fiind vizibil o improvizație. Un profesor vorbea despre un „moment trist” în educația din România. Altul a emis un calificativ grav, încât nu-i de redat. Un dascăl spunea că „degeaba așteptați, nu este pricepere”. Personal, am fost izbit de ofensa din titlu (chiar întreaga Românie nu este educată?) și am pus întrebarea: „Cine educă pe cine?”.

Preocuparea primă a celui care se ocupă de filosofie este să elaboreze soluții conceptuale la problemele trăite astăzi. Comentariile, studiile de istorie și orice alte exegeze el le subordonează, în mod firesc, acestui imperativ.

Nu demult, TVR Cluj m-a intervievat asupra știrilor false (fake news). Mi s-a părut salutar că mass media deschide o dezbatere pe această temă și am reflectat asupra ei.

Viața publică s-a umplut de devize ce țintesc ceea ce modernitatea socotea normal. Se vor alternative la familia dată, la natalitatea naturală, la credința într-un Dumnezeu care asigură demnitatea omului, acestea fiind socotite depășite. Unii vor să creeze oameni în laborator după cum cere piața. Se vrea reașezarea cosmică a omului și reducerea populației. Se propune redefinirea, dintr-un centru, a umanității omului.
Aceste pretenții se amestecă cu noi ideologii. Progresismul rescrie istoria în optici ale zilei. Conservatismul bănuie conspirații în orice. Integrismul cere sfârșitul compromisurilor. Niciunul nu ia notă de ceea ce percep, cugetă și aspiră oamenii reali.

Redactorul „Făcliei de Cluj”, doamna Anca Colibășanu, mi-a pus întrebarea: „Cum comentati pozitia Universității Babes-Bolyai (locul 871) în ierarhizarea publicată recent de Center for World University Rankings, raportat la alte țări vecine, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria, care au universități pozitionate mai bine decât universitatea clujeană? Unele dintre aceste țări mai bine plasate nici măcar nu fac parte din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, UBB este pe primul loc în ierarhiile universitare din țara noastră”. Este o întrebare de interes larg și interesează nu doar universitățile. De aceea, public, în continuare, răspunsul meu.

Dificultățile acestor ani sunt neobișnuite. Se agravează primejdiile cauzate de viruși ce vin din direcții multiple: bioarme, încălzirea globală, aglomerații urbane, consumul de animale. Sporesc inegalitățile în societăți dezvoltate, încât ne putem imagina ce este în altele. Un fost consilier al Casei Albe atrăgea atenția că inegalitățile afectează profund șansele noilor generații în democrații (Michael J. Sandel, The Tyrany of Merit. What’s Become of the Common Good, Alan Lane, 2020). Dezorientarea în fața viitorului este perceptibilă, tensiunile cresc, iar curajul unor noi soluții lipsește.

De aproape două mii de ani, creștinii aduc în actualitate Evangheliile și celebrează un eveniment unic în istorie, care s-a petrecut la Ierusalim. La Paști, se sărbătorește învierea lui Iisus din Nazaret, recunoscut ca Mântuitor al umanității.

Religia este sub asalt. Unii resimt rigorile ei normative – „să nu-i faci rău altuia”, „să-l ajuți pe cel în necaz”, „să nu furi”, „să fii drept”, „să respecți creația” etc. – ca ceva restrictiv și atacă religia. Alții propun relativizări ale familiei. Sunt și adepți ai vieții la comun. Mai sunt și unii care nu prididesc cu biserica, pentru ca, la prima ocazie, să lovească fără scrupule. În sfârșit, sunt și aceia care tratează libertatea de credință cu poliția.