Nu demult, directoarea unei edituri tot mai cunoscute mi-a atras atenția asupra volumului Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei (Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2019).Pot spune, după citire, că inteligența face din această carte un adevărat eveniment, și nu numai pentru cei care degustă specia reportajului. Nu doar pentru cei interesați de biografii și autobiografii!

La nouă ani de la dispariția mitropolitului Bartolomeu Anania, Mitropolia clujeană m-a invitat să evoc ceea ce am trăit nemijlocit în relație cu prestigiosul ierarh. Am acceptat pe loc fiindcă personalitatea celui dispărut nu se lasă zăvorâtă în muzeu, fiind prezentă în viața de astăzi prin numeroase înfăptuiri. Mai mult, ea pune la încercare și acum, prin vederi proprii, evoluțiile din România.

Un prestigios publicist, Jochen Bittner, a dat o carte șocantă, sub titlul So nicht Europa! Die drei grosse Fehler de EU [Așa nu Europa! Cele trei mari erori ale UE] (DTV, München, 2010). Cartea acuză erorile majore ale liderilor Uniunii Europene.

Nu este analiză a vieții internaționale și concepere a politicii externe care să nu considere China drept actor de prim plan al lumii de azi. Simptomatic, chiar politica externă a SUA a luat cu un deceniu în urmă Asia ca „pivot”, iar analiști care contează în decizii (de pildă, Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, Random House, New York, 2018) văd viața internațională în dependență de China. În multe țări este la fel.

E firesc ca în preajma Crăciunului să ne bucurăm. Dar e la fel de firesc să ne întrebăm cum se răsfrânge în jur ceea ce sărbătorim – nașterea lui Isus Cristos și pragului pe care l-a creat în istoria omenirii – și să reflectăm la ce ar putea fi viața fiecăruia.

Un președinte al Franței spunea la un moment dat că reprezentanții României au pierdut ocazia să tacă. Pentru a-și masca nepriceperea, spun unii analiști, vârful statului apelează, șiret, la „popor”.

Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu, desigur, și plin de costuri.

Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor.

Pe scena publică este, cum vedem bine, o “metafizică” răsuflată, care trece, în susținerile ei, peste fapte, ori de unde ar veni (cunoaștere comună, experiențe umane, științe etc.). Dar este și efortul unora de a construi, sau reconstrui informat metafizica la nivelul experiențelor și cunoștințelor de azi.

Dupa treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiti nu-si dau seama ca poti sa ai o optiune sau alta, dar daca adevarul nu conteaza, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevarului nu exista sansa asanarii.

Cetățenii României asistă acum la scene curente de abuzuri și nepricepere. La prima vedere, ele sunt grotești și pot amuza, numai că ating viața fiecăruia și prefigurează alte scene.

După 2004, din nefericire, România a rupt cu proiectul unei reforme cuprinzătoare care să includă nu numai economia, ci și statul, cu componentele sale și, desigur, comportamentul politic. Nenumăratele încălcări ale Constituției, oprirea democratizării, reluarea „tehnicilor” anilor treizeci, înțelegerea funcțiilor ca proprietăți sunt probe.

Mulți mă întreabă cum văd criza politică actuală. Mărturisesc că ceea ce se petrece, începând cu perorațiile președintelui, este atât de rudimentar și de străin de civism și de onoare, încât mă dezgustă. Repulsia nu este însă răspuns. Iar direcția pe care apucă lucrurile nu duce nicăieri. Ca urmare, formulez răspunsul.

Pare greu de găsit astăzi un ministru al justiției care să cunoască dreptul, să înțeleagă dreptatea și să aibă convingeri democratice. Sunt persoane care cunosc reglementările de drept în vigoare, dar nu înțeleg că dreptatea este mult mai mult și au convingeri mai degrabă oportuniste. Sunt absolvenți care pretind aici că vin de la Yale sau Harvard sau Columbia, dar nu stăpânesc legislația și nici nu apără democratizarea. A fost un profesor de la Iași, cu calificarea maximă tangibilă în România, pe care l-am și salutat pentru efortul de asanare a unui sistem anacronic, dar care s-a blocat devreme.

Când cunoștințele și civismul sunt în suferință, politica devine răfuială, iar degradarea este consecința. Acum cinci ani se promitea “România lucrului bine făcut” și “alt fel de a face politică”. A ieșit invers. Iar cu atacarea din zilele trecute, de către președinte, a unor concetățeni s-a atins încă o culme a “lucrului prost făcut”. „Camelota”, de care avertiza cu premoniție Constantin Brâncuși, este acum abuz pe față!

Cum nu stau destul în arhive, istoricii scriu anevoie istoria țării. Sunt familiarizat cu problema, chiar dacă vin în fapt dinspre filosofia contemporană. În ianuarie 1990, ales fiind decan al Facultăți de Istorie și Filosofie, una din grijile de primă oră, împreună cu Nicolae Bocșan și Pompiliu Teodor, a fost să stabilim la universitatea clujeană o catedră de istorie contemporană competitivă. Proiectul nu s-a realizat – în sensul că nu a apărut un istoric care să fi dat o monografie hotărâtoare – din cauza migrării celor care și-au asumat catedra fie spre politică, fie spre servicii secrete, fie spre altceva decât istoria.

Scăderea nivelului profesional este percepută tot mai des în România actuală. Nu mai consolează exaltarea succeselor punctuale și nici faptul că pot fi scăderi și la alții. Sunt, de altfel, la tot pasul probele că promovările de examene, obținerea de diplome, acordarea de titluri sunt viciate, căci criteriile de evaluare sunt perimate.

Un reputat economist al acestor ani argumenta că statul român a devenit minimal, dar și slab. Așa se explică nereușitele în privatizare, folosirea resurselor europene și înfruntarea globalizării.

Ne facem iluzii dacă credem că aberațiile profund inculte ale prodecanului de la Universitatea din București sunt un caz izolat. Este ușor de constatat, aproape de oricine, că legea din 2011 a făcut profesori universitari cu duiumul din persoane inadecvate. Dacă evaluările activității „universitarilor” ar fi riguroase, precum în alte țări, s-ar constata stări de lucruri înfiorătoare.

Unde-i elita intelectuală, se întreabă mulți concetățeni. Nu poți spune că lucrurile merg bine în țară cât timp producția agregată n-a atins nivelul din 1989, când capacitatea de a concura în competițiile epocii este mică, când are loc cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace și când nedreptățile ating vieți.