Pe cerul democrației în Europa se adună tot mai mulți nori negri. În anii nouăzeci, se vorbea cu speranță de „valurile democratizării”, căci după Germania și Italia, în 1945, a urmat sudul, cu Spania și Portugalia, apoi centrul, cu Polonia, Ungaria, Cehia, șirul continuând cu sud-estul și răsăritul Europei. Atunci s-a discutat intens de democratizare, care avea să și înainteze.

„Apelul Vigano” a atras atenția lumii asupra preocupărilor unor decidenți de a profita de pandemie pentru a suspenda libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor și de a obține ilegitim avantaje. Cardinalul Gerhard Müller a spus-o răspicat, după ce mulți au semnalat situația.

Pandemia a fost multă vreme temă de literatură, de film, dar nu mai mult. Au fost avertismente, dar insuficient de precise, într-o atmosferă de optimism istoric. Nu se poate spune că vreun stat a fost pregătit, căci nici nu avea cum – surpriza fiind pentru toată lumea. Nici nu ai cum să reproșezi cuiva ceva.

În orice circumstanțe, statul rămâne stat doar dacă respectă anumite norme de funcționare. Democrații privesc îndeobște statul drept „contract” între membrii unei comunități, bazat pe egalitatea cetățenilor și reciprocitate. Mulți pun accentul pe faptul că „statul este o asociație foarte aparte, care se distinge prin extensiunea asigurării conformității cu regulile sale, în rândul celor asupra cărora jurisdicția sa pretinde aplicarea” (Robert A. Dahl, On Democracy, Yale University Press, New Haven and London, 1998, p.41). Autorul cel mai citat, Max Weber, a văzut în stat ordinea legală instituită legitim:„statul este acea asociere umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui teritoriu – și acest face parte din caracteristiciile sale – monopolul constrângerii fizice legitime”. Statul presupune, se poate rezuma, reciprocitate, legalitate și legitimare drept condiții ale funcționării sale.

Am argumentat într-un articol anterior că România actuală se afundă în prostocrație. Diagnoza este alternativă la impresii difuze – că țara este controlată de străini, că trecutul domină prezentul, că poporul ar fi de vină.

Tot felul de nepregătiți lovesc în România actuală oameni de valoare. Un suplinitor dădea „lecții de drept” lui Tudorel Toader, un trepăduș îl voia plecat pe Raed Arafat, un subinginer fără slujbă îl elimină pe profesorul Streinu-Cercel, alt trepăduș dă șah unui șef de promoție, fost ministru la agricultură, cu prețul distrugerii ei. Lista este lungă. Se umplu ecranele cu “linia partidului și statului”, de parcă au renăscut Bobu și Postelnicu.

Erorile de percepție publică sar în ochi la tot pasul. În România au fost „alegeri” în care unul a promis că „lichidează corupția”, altul că asigură „lucrul bine făcut”, altul că este „priceput”, unii că sunt unici. Fapt este că percepția publică s-a cam luat după vorbe, pe care viața le-a infirmat nemilos. Corupția s-a lățit cu respectivii „aleși”, „lucrul prost făcut” strică continuu viața cetățenilor, priceperea este în suferință, inovațiile sunt rare. România plătește din greu.

Vizibil incapabil să rezolve ce promite, „președintele” și-a reluat jucăria cu „diaspora”. După ce a împrăștiat, cu „deciziile” sale ilegitime și eronate, coronavirusul 19 în țară, acum mai debitează ceva ce spune cam totul. Fără a fi întrebat, el declara că de Paști ...stă în casă și se roagă. În creștinism există, se știe, ruga la Dumnezeu, dar niciodată doar ruga, ci și fapta. Să citim evangheliile, dar și pe Karl Barth sau Rudolf Bultmann! Adică, ești creștin nu doar coborând în tine însuți, ci ocupându-te de cei din jur - mai ales că le-ai cerut votul! Creștinismul este preocupare de ceilalți – spunea nu altcineva decât Angela Merkel. Fără a mai vorbi de Romano Prodi sau Vaclav Havel!

Bill Gates declara cu ani în urmă că virușii vor fi mai periculoși decât armele nucleare. De asemenea, CIA a avertizat, cu datele științifico-tehnice la îndemână, că unul foarte periculos va veni în decada în curs.

Că epidemiile nu sunt ceva nou, se știe. Se și spune că “de a lungul istoriei, atunci când oamenii s-au răspândit în lume, au avut însoțitor constant bolile infecțioase. Chiar în această eră modernă, epidemiile sunt aproape constante” (Mohammed Cherkaoui, The Shifting Geopolitics of Coronavirus and the Demise of Neoliberalism,19 martie 2020). Doar de la Primul Război Mondial încoace s-au înregistrat “gripa spaniolă” (1918-19), cu patruzeci de milioane de morți, “febra asiatică” (1957-58), HIV/AIDS (1981), “gripa aviară” (1997), SARS (2002-2003), EBOLA (2014-2016) și altele.

O sistematizare filosofică ia contur tot mai evident în peisajul filosofic și larg cultural de azi. Numele ei este pragmatismul reflexiv.

Nu ne place să recunoaștem, dar în România de azi se lărgește degradarea. Cad reguli, dispar evaluări serioase, coboară nivelul cultural, scade morala. Nu numai în justiție! Este o degradare a dezbaterii publice, a instituțiilor, a pregătirii, a sănătății, a performanțelor sportive, a motivației. În justiție, însă, indiciile sunt multe.

Nu demult, directoarea unei edituri tot mai cunoscute mi-a atras atenția asupra volumului Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei (Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2019).Pot spune, după citire, că inteligența face din această carte un adevărat eveniment, și nu numai pentru cei care degustă specia reportajului. Nu doar pentru cei interesați de biografii și autobiografii!

La nouă ani de la dispariția mitropolitului Bartolomeu Anania, Mitropolia clujeană m-a invitat să evoc ceea ce am trăit nemijlocit în relație cu prestigiosul ierarh. Am acceptat pe loc fiindcă personalitatea celui dispărut nu se lasă zăvorâtă în muzeu, fiind prezentă în viața de astăzi prin numeroase înfăptuiri. Mai mult, ea pune la încercare și acum, prin vederi proprii, evoluțiile din România.

Un prestigios publicist, Jochen Bittner, a dat o carte șocantă, sub titlul So nicht Europa! Die drei grosse Fehler de EU [Așa nu Europa! Cele trei mari erori ale UE] (DTV, München, 2010). Cartea acuză erorile majore ale liderilor Uniunii Europene.

Nu este analiză a vieții internaționale și concepere a politicii externe care să nu considere China drept actor de prim plan al lumii de azi. Simptomatic, chiar politica externă a SUA a luat cu un deceniu în urmă Asia ca „pivot”, iar analiști care contează în decizii (de pildă, Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, Random House, New York, 2018) văd viața internațională în dependență de China. În multe țări este la fel.

E firesc ca în preajma Crăciunului să ne bucurăm. Dar e la fel de firesc să ne întrebăm cum se răsfrânge în jur ceea ce sărbătorim – nașterea lui Isus Cristos și pragului pe care l-a creat în istoria omenirii – și să reflectăm la ce ar putea fi viața fiecăruia.

Un președinte al Franței spunea la un moment dat că reprezentanții României au pierdut ocazia să tacă. Pentru a-și masca nepriceperea, spun unii analiști, vârful statului apelează, șiret, la „popor”.

Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu, desigur, și plin de costuri.

Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor.