Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu, desigur, și plin de costuri.

Una din evidențele trăite de oameni odată cu cotitura istorică din 1990 este condiționarea schimbărilor de cultură. Când oamenii sunt liberi să decidă, totul depinde de cultura lor.

Pe scena publică este, cum vedem bine, o “metafizică” răsuflată, care trece, în susținerile ei, peste fapte, ori de unde ar veni (cunoaștere comună, experiențe umane, științe etc.). Dar este și efortul unora de a construi, sau reconstrui informat metafizica la nivelul experiențelor și cunoștințelor de azi.

Dupa treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiti nu-si dau seama ca poti sa ai o optiune sau alta, dar daca adevarul nu conteaza, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevarului nu exista sansa asanarii.

Cetățenii României asistă acum la scene curente de abuzuri și nepricepere. La prima vedere, ele sunt grotești și pot amuza, numai că ating viața fiecăruia și prefigurează alte scene.

După 2004, din nefericire, România a rupt cu proiectul unei reforme cuprinzătoare care să includă nu numai economia, ci și statul, cu componentele sale și, desigur, comportamentul politic. Nenumăratele încălcări ale Constituției, oprirea democratizării, reluarea „tehnicilor” anilor treizeci, înțelegerea funcțiilor ca proprietăți sunt probe.

Mulți mă întreabă cum văd criza politică actuală. Mărturisesc că ceea ce se petrece, începând cu perorațiile președintelui, este atât de rudimentar și de străin de civism și de onoare, încât mă dezgustă. Repulsia nu este însă răspuns. Iar direcția pe care apucă lucrurile nu duce nicăieri. Ca urmare, formulez răspunsul.

Pare greu de găsit astăzi un ministru al justiției care să cunoască dreptul, să înțeleagă dreptatea și să aibă convingeri democratice. Sunt persoane care cunosc reglementările de drept în vigoare, dar nu înțeleg că dreptatea este mult mai mult și au convingeri mai degrabă oportuniste. Sunt absolvenți care pretind aici că vin de la Yale sau Harvard sau Columbia, dar nu stăpânesc legislația și nici nu apără democratizarea. A fost un profesor de la Iași, cu calificarea maximă tangibilă în România, pe care l-am și salutat pentru efortul de asanare a unui sistem anacronic, dar care s-a blocat devreme.

Când cunoștințele și civismul sunt în suferință, politica devine răfuială, iar degradarea este consecința. Acum cinci ani se promitea “România lucrului bine făcut” și “alt fel de a face politică”. A ieșit invers. Iar cu atacarea din zilele trecute, de către președinte, a unor concetățeni s-a atins încă o culme a “lucrului prost făcut”. „Camelota”, de care avertiza cu premoniție Constantin Brâncuși, este acum abuz pe față!

Cum nu stau destul în arhive, istoricii scriu anevoie istoria țării. Sunt familiarizat cu problema, chiar dacă vin în fapt dinspre filosofia contemporană. În ianuarie 1990, ales fiind decan al Facultăți de Istorie și Filosofie, una din grijile de primă oră, împreună cu Nicolae Bocșan și Pompiliu Teodor, a fost să stabilim la universitatea clujeană o catedră de istorie contemporană competitivă. Proiectul nu s-a realizat – în sensul că nu a apărut un istoric care să fi dat o monografie hotărâtoare – din cauza migrării celor care și-au asumat catedra fie spre politică, fie spre servicii secrete, fie spre altceva decât istoria.

Scăderea nivelului profesional este percepută tot mai des în România actuală. Nu mai consolează exaltarea succeselor punctuale și nici faptul că pot fi scăderi și la alții. Sunt, de altfel, la tot pasul probele că promovările de examene, obținerea de diplome, acordarea de titluri sunt viciate, căci criteriile de evaluare sunt perimate.

Un reputat economist al acestor ani argumenta că statul român a devenit minimal, dar și slab. Așa se explică nereușitele în privatizare, folosirea resurselor europene și înfruntarea globalizării.

Ne facem iluzii dacă credem că aberațiile profund inculte ale prodecanului de la Universitatea din București sunt un caz izolat. Este ușor de constatat, aproape de oricine, că legea din 2011 a făcut profesori universitari cu duiumul din persoane inadecvate. Dacă evaluările activității „universitarilor” ar fi riguroase, precum în alte țări, s-ar constata stări de lucruri înfiorătoare.

Unde-i elita intelectuală, se întreabă mulți concetățeni. Nu poți spune că lucrurile merg bine în țară cât timp producția agregată n-a atins nivelul din 1989, când capacitatea de a concura în competițiile epocii este mică, când are loc cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace și când nedreptățile ating vieți.

Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte performanțe, atâta educație.

După cotitura istorică din 1989, asemeni altora, trăiam convingerea că se fac prea încet reformele posibile și, în pofida mediului oportunist, m-am angajat explicit, ca profesor, decan, prorector, pentru schimbare politică. În martie 1993, Senatul universitar mi-a încredințat funcția de rector al Universității „Babeș-Bolyai”, iar ministerul de resort a confirmat actul de alegere. Pe acest fundal, am intrat în relație constantă cu Emil Constantinescu, pe atunci rector al Universității din București, pe care îl privisem cu simpatie, drept candidatul Convenției Democrate.

Nu este cultură modernă fără analize economice. Nu totdeauna acestea spun lucrurilor pe nume, aspecte sociale, politice, morale rămânând ascunse, dar analiza economică este indispensabilă.

Dacă cineva intervine frecvent în dezbaterea publică, cu puncte de vedere cât mai informate și riguroase, este luat la rost: ce traseu are? ce origine? cu cine se dă? ce a scris? Iar dacă se ocupă de filosofie: unde-i este viziunea? Întrebări de așteptat, la noi, unde, adesea, când cineva spune ceva, contează mai mult traseul său, real sau falsificat, decât ce spune.

Titus Maiorescu spunea că, în România, periodic, se ia totul de la capăt. Mă tem că susținerea sa se confirmă din nou. Ajunge ca un partid să ia, după numărători oculte, câteva voturi în plus sau un ins să izbutească să păcălească niște cetățeni, că începe agresiunea: se perorează pe tema greșelilor celor care au condus și că tot ce a fost este de aruncat.

Educația continuă să preocupe și să ridice întrebări, mai cu seamă că în spațiul public sunt vehiculate două abordări, zise „oficiale”, care nu înțeleg educația ca întreg și nu au vreo soluție proprie.