România s-a evidențiat în ultimii ani prin distrugerea de vieți omenești în împrejurări pe care nici un om matur nu le poate socoti simple accidente. Afirmații din presa internațională, mai recent din„La Stampa”, cum că este vorba de „una dintre cele mai sărace țări ale Europei”, nu explică mare lucru.

Pentru a înțelege ceea ce se petrece acum în America, trebuie cunoscută istoria Statelor Unite. În definitiv, în alegerile din 3 noiembrie 2020, au ajuns din nou în competiție, firește, cu noi actori, realismul politic, reprezentat de John Adams, și preocuparea dezvoltării democratice, ilustrată de Thomas Jefferson.

Sunt fapte noi pe scena României și a lumii. Ele nu mai sunt oarecari și nici de ocolit. Să le examinăm cu acuratețe și să căutăm interpretările adecvate și alternativele. Mă refer astăzi doar la trei dintre ele.

O nemulțumire persistă cu privire la diferența dintre ceea ce cugetă în sinea lor decidenții, ce promit și ceea ce fac. Discontinuitățile sunt izbitoare, iar în România ultimilor ani se bate recordul. S-a promis „lucrul bine făcut” și a ieșit un stat avariat în toate privințele. S-a promis „normalitate” și iese o degradare fără precedent. Se proclamă stat de drept și iese fraudare pe scară largă, începând cu alegerile. Se perorează cât de „răi” au fost cei care au guvernat, dar cei de acum nu sunt în stare să plătească remunerații conform legilor. Oricare cetățean își poate da exemple nenumărate.

O nemulțumire persistă cu privire la diferența dintre ceea ce cugetă în sinea lor decidenții, ce promit și ceea ce fac. Discontinuitățile sunt izbitoare, iar în România ultimilor ani se bate recordul. S-a promis „lucrul bine făcut” și a ieșit un stat avariat în toate privințele. S-a promis „normalitate” și iese o degradare fără precedent. Se proclamă stat de drept și iese fraudare pe scară largă, începând cu alegerile. Se perorează cât de „răi” au fost cei care au guvernat, dar cei de acum nu sunt în stare să plătească remunerații conform legilor. Oricare cetățean își poate da exemple nenumărate.

„Faceți din proști conducători și vă întrebați de unde vine dezastrul!”, constata Winston Churchill. Iar România actuală parcurge din plin experiența unei astfel de extracții a conducătorilor – mai nou în condițiile pandemiei coronavirusului 19. Din nefericire, situația ia proporții de dramă. Loc de frunte în Europa la infectări, campioană la decese la milionul de locuitori, opriri de activități și distrugeri pe termen lung (care, mai nou, plasează România, în evaluări internaționale, după Ucraina și Kosovo!) sunt câțiva indicatori. Este adevărat că virusul amenință azi pe orice suprafață locuită de oameni.

Un articol al revistei Der Spiegel (14 august 2020) a pus întrebarea: stat de drept sau stat drept? O întrebare cum nu se poate mai actuală.

Vârfurile noutăților din filosofia mondială a ultimilor ani se înalță, cu siguranță, din trei direcții. Este vorba de relectura din temelii, cu rezultate noi, a idealismului german, întreprinsă de Robert B. Brandom, cu A Spirit of Trust: Reading of Hegels Phaenomenology (Harvard University Press, 2019). Este vorba, apoi, de impresionantul opus, realizat de Jürgen Habermas la împlinirea a nouăzeci de ani de viață, sub titlul Auch eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019), în care s-a rescris istoria filosofiei universale, de data aceasta pe linia explorării comunicării. Este vorba, în sfârșit, de insolitele Schwarze Hefte ale lui Martin Heidegger (Gesamtausgabe, Vittorio Klostermann, 2014-2019, volumele 94-100), care conțin una dintre abordările cuprinzătoare ale epocii.

„Ceea ce face acest individ amintește de ce a fost mai urât în istorie!”, spunea, între altele, un admirator al sașilor, care, asemenea multor concetățeni, avea cuvinte aspre pentru situația tristă în care este împinsă România. L-am corectat pe renumitul profesor al Universității din București spunând că nu oricine născut sas angajează vreo cultură, cum nici un român nu-i angajează pe toți românii, și că poți împărtăși o cultură indiferent de etnie.

Alegerile locale din 27 septembrie 2020 au adus câteva surprize asupra cărora merită reflectat. Desigur că participarea la vot modestă, pasivitatea tinerilor sau comparativ redusa participare urbană fac să avem de fapt un test insuficient. În definitiv, nu se fac alegeri în condițiile unei infectări în creștere și sub “stare de alertă” – într-o țară fără siguranța sanitară din alte țări – decât dacă vrei să-ți bați joc de cetățeni și de democrație.

Ce-i de făcut și ce nu? Mulți concetățeni întreabă și se întreabă.

Suntem în plină efervescență digitală. Nu trăiești o zi fără să apelezi la telefonul mobil, la computer, la alte instrumente. Trecerea de la redarea analogică a lumii, la redarea cifrică, pe care Leibniz o anticipa este astăzi mai mult decât mediul vieții.

Poate că nu este încă dezintegrare, cum spune un scriitor prizat, dar degradare este cât încape, iar tristețe, pe măsură. O țară cu potențial considerabil este, în fapt, blocată.

În România actuală se petrec fapte pentru care în orice societate civilizată cineva trebuie să dea socoteală. Moral, politic, dar și juridic! Aici, sub ochii noștri, se încalcă golănește Constituția, se trafichează persoane, mor mii de oameni cu zile, dar nimeni nu răspunde.

Oricât de internaționalizate sunt astăzi experiențele de formare, educația a rămas în competența statelor naționale. Ca urmare, fiecare țară are educația pe care și-o dă.

Dumitru Radu Popescu surprinde continuu. A făcut-o nu cu mult timp în urmă, cu romanul istoric Simonetta Berlusconi. Călugărul Filippo Lippi și călugărița Lucrezia Buti (Contemporanul, București, 2012). A făcut-o cu volumul Mireasa vagaboandă (Curtea Veche, București, 2016), care schimbă chiar felul teatrului. O face cu fiecare apariție eseistică, nu doar prin anvergura pe care opera sa o câștigă, ci și prin robustețea analogiilor și sugestiilor sale.

Cad brusc opțiuni cheie ale lumii de după 1990. În locul cooperării, se emit sancțiuni și retalieri. Mai nou, și între supraputeri – cum sunt SUA și China, care acum mai bine de patru decenii se lansau într-o conlucrare ambițioasă. Se redistribuie câmpurile investiționale. Lipsește un răspuns coordonat la o pandemie dificilă. Declinul culturii și dezorientarea merg mână în mână.

Societățile actuale au „baze culturale”, ne spun antropologii. Extraordinar de rapida refacere postbelică a Germaniei nu se poate explica fără acțiunea de înaltă calificare a intelectualilor ei. Un publicist vestit de azi spune că secretul avansului Statelor Unite ale Americii îl constituie universitățile lor de frunte. Din 1978, China urcă continuu în performanțe cu o strategie (opening-up) ce a pus la lucru mințile. Țările Europei centrale au mereu beneficiul unor vârfuri intelectuale competitive și angajate față de cauze publice.

Sunt țări în jurul nostru care avansează constant. În România actuală se lansează iarăși pretinse „programe”. După „România lucrului bine făcut”, au venit „proiectul de țară”, „România educată”, „România normală” și altele. Dar au venit mai ales rezultatele pe dos.

Pe cerul democrației în Europa se adună tot mai mulți nori negri. În anii nouăzeci, se vorbea cu speranță de „valurile democratizării”, căci după Germania și Italia, în 1945, a urmat sudul, cu Spania și Portugalia, apoi centrul, cu Polonia, Ungaria, Cehia, șirul continuând cu sud-estul și răsăritul Europei. Atunci s-a discutat intens de democratizare, care avea să și înainteze.