Cu doar câteva zile înainte alegerilor pentru Parlamentul European, sub președinția rotativă a României, în plin Brexit eșuat și în mijocul unui uriaș scandal de corupție la vârful organizației, Uniunea Europeană este aruncată în aer dintr-o direcție cu totul și cu totul neașteptată. Germania și Franța au apăsat adevăratul buton nuclear. Și au decis ca Rusia să fie reprimită cu toate drepturile, inclusiv dreptul de vot, în Consiliul Europei. Și, culmea, doar patru state s-au opus. Între care nu a figurat România.

Rând pe rând, Vladimir Putin a reușit să strângă într-o singură mână cărțile unei chinte royale. Iar acum este extrem de interesant, spectaculos chiar, să vedem cum le va juca. Pentru că este în afara oricărei îndoieli. A moștenit rămășițele unui imperiu făcut ferfeniță. La o altă scală și într-o altă formă, a refăcut unitatea și puterea fostei Uniuni Sovietice. A mizat pe unitatea internă, obiectiv în cazul căruia a jucat cartea patriotismului. Și a conceput o ingenioasă arhitectură exernă. Arma sa secretă.

Din cel puțin două mișcări consecutive de mare maestru, țarul Rusiei, Vladimir Putin l-a extras pe sultanul Turciei Recep Erdogan din alianța acestuia cu NATO. Acum se joacă finala mare. Șahul la rege, adică la Donald Trump, a fost dat. Chiar ieri. Printr-un anunț care face înconjurul mapamondului. S-a perfectat înțelegerea prin care Turcia va achiziționa sistemul de apărare rusesc S-400, urmând să producă în colaborare cu partenerii de la Moscova și generația următoare, S-500.

Alegând cel mai bun moment cu putință, reprezentanții Exxon Mobil au luat din nou cu asalt Guvernul României. După ce în prealabil l-au fezandat pe Călin Popescu Tăriceanu, al doilea om în stat. Obiectivul e același. Ca statul să-și reducă pretențiile. Și ca licențele de exploatare a gazelor de la Marea Neagră să se prelungească până la mijlocul secolului. Un moment perfect ales pentru a impune o ordonanță de urgență.

În mai, chiar înainte de alegeri, la apogeul campaniei electorale, Iohannis anunță că îi va sărbători sau îi va comemora, nu e prea clar, pe cei care au fost victimele evenimentelor din decembrie ’89. Când a avut loc o revoluție sau o lovitură de stat. Nici asta nu e prea clar. Pe de altă parte, vom avea o vizită istorică a Papei Francisc, care îi va beatifica la începutul lui iunie la Blaj pe șapte episcopi martiri greco-catolici, victime ale regimului totalitar. În fine, ies la iveală acum și legăturile dintre vechea și noua Securitate, încrengăturile acestei instituții în politica la vârf, iar urmele duc până în proximitatea lui Klaus Iohannis. Sau chiar până la el însuși. Vă voi oferi în cele ce urmează detalii uluitoare.

Pentru ca opoziția să vină la guvernare, singura soluție este să se formeze în Parlamentul României, imediat după alegerile pentru Parlamentul European, o nouă majoritate. În Legislativ. Ar fi o mișcare dramatică. Ea trebuie însă declanșată numai după îndeplinirea unei prime condiții elementare: ca PSD să obțină un rezultat dezastruos sau foarte slab. Care sunt însă celelalte condiții?

Este un cântec de lebădă pentru vicepreședintele Executivului European Frans Timmermans. Înaintea unor alegeri în Olanda, în care există toate șansele să nu îndeplinească pragul minim, cu o popularitate în propria țară plasată la genunchiul broaștei, vicepreședintele Comisie Europene, într-o încercare disperată de a-și crește vizibilitatea, atacă în forță Guvernul României și majoritatea parlamentară de la București. Sub motiv că acestea ar exercita un atac mortal asupra statului de drept. Actualul vicepreședinte al Comisiei Europene, care și-a anunțat candidatura pentru președinția Comisiei, pierde cu certitudine și voturile socialiștilor români. Ce se va întâmpla cu avertismentul său?

Cine va avea câștig de cauză? Liviu Dragnea, care nu se așteaptă la nimic bun din partea președintelui Klaus Iohannis? Sau Viorica Dăncilă, care-și pune speranțele într-un dialog constructiv cu același Klaus Iohannis, și într-o soluție rezonabilă legată de plombarea Executivului știrb? Și, mergând mai departe, mai există o întrebare pe care analiștii și-o pun din ce în ce mai insistent. Există o competiție între cei doi șefi PSD?

Puternicul cancelar al Germaniei, Angela Merkel a avut la Sibiu, cum era și firesc, o întâlnre cu minoritatea germană. S-a întâlnit cu reprezentanții Forumului Democrat al Germanilor din România. A folosit acest prilej pentru a-i amenința pe cei care s-au exprimat negativ în legătură cu această organizație. A informat rituos că este decisă să-i apere pe reprezentanții Forumului. Nu în nume propriu. Ci în numele Germaniei. A încălcat cu acest prilej legi emise de Bundestag, pe care poate în unele cazuri chiar le-a promulgat. Din Elveția, doctor Radu Golban explică de ce. Voi explica și eu, mai pe înțelesul tuturor.

După mai multe încercări eșuate în mod suspect, CNSAS l-a prins pe Traian Băsescu cu fofârlica. E confirmat. Acesta a făcut poliție politică. Conform legislației în vigoare, Curtea de Apel urmează să bată în cuie verdictul. Moment începând de la care se produc o serie întreagă de consecințe. Care sunt acestea?

Dacă ar fi să utilizez expresia atât de frecvent lansată în spațiul public de către Klaus Iohannis, aș spune că George Maior este produsul „ciumei roșii”. El a plecat de la PSD și a devenit în scurt timp, în alianță cu Traian Băsescu, adversarul acestui partid. Acum este pe dric. Majoritatea parlamentară, condusă de PSD, i-a cerut capul. Prin Parlament. Și prin Ministerul de Externe. Aflat în mâna majorității. În mâna „ciumei roșii”. Ce urmează să se întâmple cu George Maior?

Voi încerca în cele ce urmează să demonstrez de ce România a devenit o pradă a monopolurilor. Și care sunt consecințele asupra dezvoltării generale a acestei țări și, implicit, asupra nivelului de trai al cetățenilor. Cum a învins în România capitalismul sălbatic. Scăpat de sub orice fel de control. Cum s-au format marile carteluri și cine le apără. De ce nu avem o economie concurențială de piață. În epicentrul acestui triunghi al morții economice, al acestui triunghi al carnagiului financiar din perspectiva cetățeanului obișnuit, se află o instituție numită Consiliul Concurenței. Condusă de un domn numit Bogdan Chirițoiu. Numit de președintele României.

Din nou președintele Klaus Iohannis este promotorul unui grav incident. Care reprezintă și o noutate absolută. El desemnează în calitate de președinte pentru Curtea Constituțională o persoană care a atentat la independența instituției. Este vorba de Simina Tănăsescu, consilier prezidențial până anul trecut, când a părăsit instituția printr-o demisie forțată. Tocmai în urma incidentului la care m-am referit. Ce va face Parlamentul? O va numi sau nu?

Klaus Iohannis a primit un nesperat cadou politic. O nouă criză servită pe tavă. Care nu-i va mai putea fi prea mult imputată. În privința guvernării, există trei opțiuni. Opțiunea Dragnea. Opțiunea Dăncilă. Iar acum are și președintele o opțiune. Dacă diferențele sunt prea mari, criza politică în anul dublelor alegeri e un fapt împlinit.

Este indiscutabil: președintele României manifestă o fidelitate de nezdruncinat pentru cei care îl servesc. Și pentru cei care îl au la mână. În raport cu aceștia, utilizează alte unități de măsură. Ei nu sunt corupți. Ei nu atentează la statul de drept. Ei nu încalcă independența Justiției. Nu sunt „penali”. Și respectă, atunci când sunt oameni de afaceri, întru totul principiile liberei concurențe. Ce demonstrează acest tip de comportament? Cum îl definește acest comportament pe omul politic Klaus Iohannis? Inventarul protejaților săi e uriaș. Eu mă voi opri doar la câteva nume.

Ambasadorul României la Washington, fost șef al Serviciului Român de Informații a recidivat. Pentru a treia oară, o instituție fundamentală a statului român sesizează faptul că acesta a încălcat grav codul diplomatic și legile statului. De ce este menținut în post George Maior? De ce nu este imediat dat afară? Cine îl protejează? Și de ce?

S-a constatat documentat și implacabil. Sub regimul comunist, capii Securității române au fost vânduți. Inclusiv pe parcursul politicii naționaliste a lui Nicolae Ceaușescu. Dar după? Este inevitabil să se întâmple asta în cazul unui stat slab? Se poate și altfel? Parteneriatul înseamnă colaborare sau subordonare?

Unul dintre miturile cele mai puternice, care domină în societatea noastră, este omnipotența Securității. Vechi și noi. Care provine dintr-un alt mit. Și anume că, în absența Securității, România ar fi expusă unor uriașe riscuri de securitate, putându-se ajunge la invadarea statului de către un număr uriaș de dușmani disimulați, având drept consecință dezmembrarea. Iar acest mit transcende regimurilor politice. În realitate, cum stăm?

Istoricii Cristian Troncotă și Corvin Lupu propun un demers de-a dreptul fulminant într-o lucrare recentă intitulată „Prăbușirea mitului Securității”. Sunt prezentate elemente inedite și scandaloase despre generalul Iulian Vlad și instituția Securității regimului comunist din România. Teza loviturii de stat, care se opune tezei revoluției din decembrie 1989 primește o cantitate uriașă și extrem de valoroasă de muniție grea. Dacă ceea ce probează acești istorici va fi omologat, se mai dărâmă un mit. Cel al democrației pe care ar traversa-o societatea românească. Prăbușirea mitului Securității conduce în mod ironic, dar și dramatic în același timp, la prăbușirea mitului democrației post-decembriste. De ce?

Am comis un dublu gest fără precedent. Am scris un editorial despre o investigație jurnalistică făcută de alții. Am manifestat bună credință și încredere absolută în dezvăluirile reporterilor Ziua News. Și, pentru întâia dată, acest editorial a fost compus aproape exclusiv dintr-un punctaj. Amploarea documentației realizate de acești reporteri m-a obligat la această formă de a rezuma totul. Dar nu s-a terminat. Mă aflu eu însumi pe litoral. Și am șansa de a verifica punct cu punct dezvăluirile despre mizeria din Eforie.