Melbourne : Ben Todicã, un român special

Ben Todicã, imigrantul australian care izbucneste în plâns când aterizeazã înapoi la Melbourne dintr-o cãlãtorie în Taiwan (simte cã Australia este tara lui). Ben românul, a cãror priviri si simtiri sunt vesnic îndreptate spre români si România. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate si puternice filme documentare, între care unele premiate (stilul lui este studiat într-o universitate americanã). Ben tatãl a trei copii si sotul iubitor. Ben sudorul. 

Ben este special în mai multe feluri: pentru cã prezintã România la Melbourne, atât prin programul deosebit pe care îl face de saisprezece ani la Canalul 31 de TV al cãrui director este, cât si la statia de radio 3zzz; prin felul deosebit în care si-a construit viata de emigrant, prin felul în care îsi apleacã “urechea” si aparatul de filmat sau microfonul spre fiinta umanã, prin pasiunea pentru filmul documentar, pentru poezia, arta si simtirea ce rãsuflã din tot ceea ce creazã, când face un film, intervieveazã sau scrie, si pentru reverenta lui pentru tarã. “Pare ciudat dar România rãmâne Paradisul meu” afirmã Ben.
Un “Paradis Pierdut”? Într-un anume fel da: cãci Ben a plecat din tarã în 1979. Când si-a întors privirea pentru ultima datã cãtre Ciudanovita copilãriei sale, orasul i s-a pãrut încântãtor în lumina rãsãritului de soare si regretul plecãrii a început. Trecând prin Italia a învãtat italiana pe care apoi a folosit-o 10 ani în Australia. Ocupat cu câstigarea existentei si gãsind slujbe la greci si italieni, engleza nu i-a fost necesarã si n-a învãtat-o în acesti ani. Integrarea implicã cunoasterea limbii tãrii în care trãiesti si cu creativitatea lui caracteristicã, Ben a ales solutia de a merge la facultate: a studiat trei ani de “Limbã si Compozitie” (traducere liberã a titlului programului “Professional Writing & Editing”), la Monash University, alti trei ingineria de sunet, regie de film si a luat numeroase cursuri cu personalitãti marcante în domeniul muzicii, actoriei, operatoriei si editãrii de filme. 

“Paradisul” lui, România, l-a tinut viu în suflet si minte în anii emigrãrii, dar l-a regãsit cu adevãrat când a început sã lucreze la programele comunitare românesti de radio si televiziune la Melbourne în 1994. Asta i-a dat posibilitatea sã cunoascã bine comunitatea, sã o prezinte diasporei din metropola australianã si sã se apropie de ea cu ochiul ciclopic al aparatului de filmat. Prin blândetea vocii, prin dorinta si rãbdarea de a-i asculta pe fiecare, le-a adus sãptãmânal românilor australieni trãirile lui despre comunitatea româneascã din Melbourne, cât si frumusetile naturale, culturale si informatii despre viata realã din România prin emisiunea Mozaic Românesc. Programul a fost premiat patru ani consecutiv 1995-1998 pentru cel mai bun program de stiri, de “current affairs”, cel mai bun program pentru copii, si cel mai bun program de filme documentare din România si despre România: Destinatia România, Vitamina ES, Promenada, Biografii de Oameni de Seamã, etc. 

O flacãrã frumoasã de pasiune care e aprinsã puternic, dar nu arde nimic din jur, lumineazã dar nu distruge, o flacãrã ce este vesnic aprinsã în Ben, spre a schimba mereu imaginile de deschidere a emisiunii, spre a prezenta românii, de la mic la mare, adolescentii stângaci dar care se strãduiesc cu candoare sã pãstreze graiul românesc (filmul documentar « Sunetul Tarii Mele » – The Sound of My Country), omul simplu, bun si frumos, cu noblete de suflet (filmul « La revedere George »), oameni care s-au distins prin creatia lor în artã si culturã, români din Australia sau veniti în vizitã din tarã (interviu cu Elena Gãluscã, scriitorul Vasile Andru, cosmonautul Dorin Prunariu, Preasfintitul Pãrinte Mihail Filimon, Episcopul Australiei si a Noii Zeelande, europarlamentarul Petru Luhan, regizorul Dan Puican, cineastul Vasile Bogdan, jurnalistii Simona Pele si Veronica Balaj, vicepresedinta scriitorilor din Montreal Cristina Mihai, artista Tamara Buciucianu, ambasadorii: Ioan Gaf Deac, Manuela Vulpe, Anca Visan, Mihai Stefan Stuparu, din Departamentul Românilor de Pretutindeni, Gabriel Brânzaru si Ileana Andrei, consul general la Sydney Ovidiu Grecea, acum aflat în Los Angeles, Rev Tim Costello, Rev Corin Izvernariu si multi, multi altii. 

Ben Todica a sustinut si promovat creatia românilor din Australia, poezia lui Ion Miclãu, cântecul Loredanei Sachelaru, artistii Teatrului National din Bucuresti, pe Dan Puric. 
“Pentru cã îmi pasã de soarta poporului român ca de propria-mi fiintã, am fãcut parte din comisia electoralã din Melbourne pentru alegerea presedintelui României de douã ori.” mi-a spus Ben.
“Ca români, ne simtim mândri cã, iatã, paralel cu Ana Maria Beligan si Valeria Câmpeanu, încã un nume românesc se afirmã în peisajul cultural al Melbournului: Ben Todicã.” scrie Oliviu Racoti. 
Prin filmele lui documentare, Ben este pentru mine, autoarea acestui articol, si mai special, cãci mi-am dorit în adolescentã sã studiez regia de film. Sunt, asa cum spune Ben într-un articol despre mine “Femeia cu vis împlinit”, dar un alt vis decât cel visat. Si pentru multi dintre noi emigrantii aceasta este realitatea noastrã când se întâmplã sã fie fericitã. Cu Ben ne-am descoperit ca fiind pe aceiasi lungime de undã cu dragostea noastrã pentru tot ce este românesc, si cu pasiunea pentru film. Ben mai norocos ca mine în acest sens, cãci el face si azi filme... eu am rãmas cu visul pentru ele. 
Bãietelul din filmul Cinema Paradiso, Ben îsi construieste un aparat imaginar dintr-o cutie de conservã pe care o plimbã încontinuu cu “ignorantã si sublim” peste toate cele în orasul minier Oravita, unde tatãl lui lucreazã în minele de uraniu, timp de 39 de ani, iar copilul si adolescentul Ben câtiva ani buni. 

Ben proiecteazã povesti imaginate si desenate de el pe hârtie, care prin înmuierea în grãsime devine transparentã si usor de proiectat pe peretele unei clãdiri… de veneau localnicii sã priveascã “cinematograful lui Ben”… cu imagini noi de fiecare datã, pe care le tot schimba spre a surprinde si tine atentia vie a spectatorului, asa cum face si astãzi cu insertiile din genericul emisiunii Mozaic Românesc. În fine reuseste sã-si cumpere un aparat de filmat de la un neamt din Arad. 
Câtiva ani mai târziu este trimis de sindicatul minei sã studieze operatoria si se întoarce sã facã filme documentare despre echipamentul si procesul de extractie al uraniului. Nu mult dupã aceea, iatã-l pe Ben în mijlocul cineastilor din România.

Iatã cum se face cã viata durã cu lucrul în minã, îi aduce lui Ben norocul de a detine si azi parte din filmele acelea documentare din bazinele radioactive Ciudanovita-Lisava-Oravita (inedite, pretioase ca document istoric), pe care le-a putut împrumuta televiziunii române. Studioul Libra a fãcut un film cu care a luat un premiu “pentru cel mai bun film bine documentat”. Tânãrul Ben pleacã din tarã “din curiozitatea” de a cunoaste lumea. Nu se stabileste în Suedia, cum îsi dorise initial, ci este aruncat de valul vietii, pe un mal îndepãrtat, în Australia. Si acolo descoperã greutãtile emigratiei: “Cu ingineria de sunet sau operatoria câstigi foarte putin. Lucrând la statii comunitare de radio si TV, care sunt voluntare, trebuie sã investesti singur în aparaturã” (cum a fãcut-o din pasiune Ben, cumpãrându-si echipamentul de $20,000 el singur). “Cãci noi facem programele acasã”. 

Nu s-a sfiit sã lucreze în uzinã ca sudor, o meserie pe care o învãtase de mult la Scoala Profesionalã UCMMA Bocsa si asa îsi câstigã Ben existenta si astãzi. Lumea ce-l stie muncitor sudor îl întreabã de unde are atâtea cunostinte culturale. “Capitalistul nu si-a dat seama cã ani de zile m-a plãtit ca sã învãt”, spune Ben. “Cele 8 ore de lucru am avut tot timpul ascultãtoarele în urechi. Munca fizicã îmi permitea asta. Si am ascultat multã muzicã, simfonii, muzicã româneascã, emisiuni educative, cãrti. Acum nu mai pot face asta la fel ca înainte cãci am o pozitie de sef. Am construit un robot si trebuie sã urmãresc proiectul si performanta lui. Este vorba de roboti de sudurã cu ciclu repetitiv si multiple functiuni…” Iatã deci secretul culturii impresionante în multe domenii ale celui cu “câteva studii”, cum scrie Ben în resume-ul lui, (de fapt destul de “multe”: liceu, facultate si multiple calificãri de ordin tehnic si artistic) si în mare parte autodidact. Istoria ne confirmã cât de multi autodidacti s-au remarcat mai bine decât multi dintre cei scoliti… dat fiind forta urmãririi propriei evolutii intelectuale. ”Când îmi place o muzicã mã duc pe internet sã aflu mai multe despre compozitor, sã vãd cum a fost viata lui, cum a creat… sã-l înteleg, sã-i înteleg mai bine opera.” 

Cãutarea “Paradisului Pierdut” este pentru unii din noi, emigranti, încercarea de a ne întoarce acasã, bucata din “Drumul Nostru” complex, pe care Ben o prezintã în filmul lui documentar cu acelasi nume. În prima parte (filmul are 18 pãrti), Ben cu prietenul Delutã, pe care nu-l mai vãzuse de ani si ani, se duc pe un drum înghetat si cu hârtoape spre Oravita. 
Aparatul de filmat al lui Ben mângâie dealurile si pomii… Peisajul acela pe care vãzând filmul l-am simtit evident românesc, si mã întreb ce-l face asa: silueta pomilor, a dealurilor? “Mirosul” din atmosfera pe care atât de bine o creazã Ben, de la povestiri despre clãdirile pe care le aratã în imagini (ale bucãtilor de film luate de el pe vremurile când locuia acolo si lucra în mina de uraniu) si care astãzi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea si naturaletea convorbirii celor douã personaje (prietenul Delutã si operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben) ? Modul în care sunt inserate imagini statice, care sã puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea bãietelului care îi tot da târcoale lui Ben în timp ce filmeazã, nu ca sã-i cearã un chewing-gum sau sã-l întrebe despre blugi (cum se întâmplã în alte tãri cu populatie sãracã), ci ca sã-l facã sã-si îndrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilãriei lui pe care Ben venise sã-l revadã. Copiii care se dau cu sãniuta ca în poezia Iarna pe ulitã a lui Cosbuc. Si poezia copilãriei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilãria lui Ben, a noastrã. 

Tristetea este cã multi dintre noi, cei plecati foarte departe, ca Ben, ca mine, am fãcut un drum fãrã întoarcere. ”M-as înnapoia în România din care am plecat, cea din 1979 pe care n-am mai regãsit-o.” mi-a spus Ben cu lacrimi în glas. Nu, sigur, nu se referea la România comunistã, ci la aceea a unor oameni de omenie, de caracter din Banatul lui drag. 
Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnantã, care îti accentueazã trãirile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum putine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic si structurat ‘ca într-o carte de istorie sau o lectie de geografie’ si totusi îti dã date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovieticã de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri si prin povestirile bãtrânului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, prima clãdire de locuit construitã acolo când localitatea nici nu exista ...) Este un documentar poetic, care începe prin a te fermeca la un nivel de simtire, si apoi, încet, încet îsi dezvãluie date concrete, sugerându-ti-le doar uneori. Ben, artistul, creator de imagini si sunet, se întrece pe sine în acest film. Detalii, pesiaje, oameni, clãdiri, totul te tine încordat si îti stârneste nostalgia, dorul, pe care noi toti emigrantii cu simtiri le purtãm vesnic în spatiul nostru Mioritic de departe, în tara de adoptie, fie ea Australia sau Statele Unite. Si sunetul, în special sunetul este încântãtor. Adevãrat compozitor în modul în care îsi editeazã filmul, Ben îmbinã sunete duioase sau puternice cu momente significante de tãcere, de liniste. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cântec de pasãre, susur de apã de râu, zgomot de locomotivã cu aburi sau instalatii de minã), si melodii, melodii tulburãtoare, accentuând tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Stefan si Vãd muntii. Vãd dealurile… Nu vãd nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor între text si vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau sã-l deranjez pe cel ce vizioneazã filmul meu. Când si când poate citi pe ecran, apoi mã aude spunând ceva, altãdatã punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari. Pavel Stratan cu Visul si M-am nãscut de ziua mea, este o perlã a originalitãtii lipsitã de prejudecãtile de care sunt torturati marea majoritate a muzicienilor români, un natural care dã lectii rocului international promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o altã originalã în control atât al vietii cât si al compozitiei, Doina si Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevãrati revolutionari si protectori ai culturii române si nu mai putin Alexandru Stefan cu Tara mea strãbunã, Fug românii de acasã, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Rãzesii, Ofiterii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toti niste originali care te pot inspira si pe care filmele mele îi pot oricând curta, pot dansa împreunã complementându-se cu usurinta pentru cã vin din acelasi adânc. Compozitori tineri gata pentru superproductii, capabili cu usurintã sã umple pânza istoriei neamului”. 

 
Ben a obtinut numeroase premii pentru filmele lui documentare: Marele premiu la Festivalul national al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenta, Medalia de bronz la Secventa Timisanã pentru filmul Visul, mai multe mentiuni pentru filmele Primii Pasi, Cheile Nerei si Copilãrie. În Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu ‘The Best Faith Film’ si Artholes in Melbourne cu ‘The Best Arts Film’. De asemenea în România a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Românesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora româneascã.

 
 
Multi sunt aceia care au cuvinte frumoase de spus despre realizãrile lui Benoni Todicã. Filmul Mormintele cu Crucile prezintã: “Exact aceastã lupta a emigrantului cu pãstrarea echilibrului cultural la întâlnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, în tãri ale emigratiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, aceastã necesitate de re-primenire întru vechi tezaure, fac lumea dintâi, illo tempore, a emigrantului, deopotrivã cu durerea de a nu reusi sã pãstreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spiritualã a filmelor mai recente ale lui Ben Todicã este cu precizie chintesenta acestui sfâsietor conflict interior. ... Tehnic dar si tematic, Ben Todicã revelã contaminatia inconfundabilã a scolii grele de patos si nonstalgie a unui Andrei Tarkovski, ... (din) Nostalgia, ultimul film al regizorului rus... Apropierea intre Todica si Tarkovski nu este nicidecum exagerata, la baza stind un pattern cultural si emotional fara indoiala comun – interstitiile la nivelul spatiului ‘natal’, totul marcat de un sentiment al vitalitatii si refacerii. Filmele lui Ben Todica sint, poate, tocmai aceasta chemare la regenerarea unui spatiu pierdut al copilariei, al inocentei si al identitatii nationale, al acelui patrimoniu sufletesc si nu numai al trecutului care devine irecuperabil. (Profesor Aurelia Satcãu) 
De fapt aceste aprecieri sunt perfect valabile pentru toate filmele documentare fãcute de Ben. ‘A one man band’ (“O orchestrã constituitã din doar un muzician”, as spune în traducere liberã), Ben Todicã a ales sã fie un artist independent, care sã îsi facã filmele el singur, deci netrebuind sã urmãreascã impunerile comandei din partea cuiva. A ales sã lucreze fãrã rãsplata financiarã tocmai pentru a avea totalã libertate de creatie: “Sã pun numai ce simt eu, cum vreau eu, fãrã sã mã gândesc la ce va avea succes la public si de salã.“ mi-a spus Ben. 
Si ce este si mai impresionant este cã Ben îsi dãruieste creatiile tuturor: filmul prezentat recent la biblioteca “Ion Heliade Rãdulescu“ din Târgoviste pe 18 februarie, 2011 Ben l-a oferit tuturor celor ce doresc sã-l vizioneze în întregime la costul numai celor 3 DVD-uri pe care sã fie transpus. Multele YouTube-uri ale lui Ben sunt toate, desigur, în domeniul public pentru a fi vizionate de cine doreste. 
De-a lungul anilor Ben Todicã a scris si publicat numeroase articole în ziare si reviste românesti de pretutindeni: 1997 Revista IOSIF VULCAN din Cringila N.S.W. Australia. Ziarul Spirit Românesc, Expostar, Zona Interzisã, Mihai Eminescu, Cãruta cu Povesti din Sydney apoi au urmat revistele ARP-ului care sunt vreo 40, ziarul Singur din Târgoviste si revista Suflet Nou din Comlosu Mare, The Romanian Global News, Lumea, Reteaua Literarã, România, cele din America (Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado, Meridianul Românesc, Europa (Agero Stuttgart, Germania si Caiete de Sud Est, Asymetria, Societatea de Mâine, Franta) în Canada (Observatorul) si mai târziu Noua Zeelanda (Pagini Românesti), revista online din Franta Omnigraphies, etc. “Am pregãtit materiale sã public mai multe cãrti însã din pãcate am publicat doar una intitulatã Între douã Lumi în anul 2009.” Cartea aceasta a lui Ben este o esentã a tuturor simtirilor si a stilului lui Ben Todicã din filmele sale, dragoste, gingasie si fortã, detalii si analize sugerate si iubirea de tarã si români. 

‘Drumul Nostru’, drumul lui Ben, drumul meu, Ileana, este drumul nostru al tuturor celor care am avut acelasi parcurs, plecând din tarã în timpul comunismului acerb, luati de valul vietii si aruncati pe tãrâmuri îndepãrtate unde trãim de ani si ani, Ben în Australia, eu în California, altii în cine stie ce alt colt al lumii. Este ‘Drumul Nostru’, al acelora pe care viata ne-a fãcut sã practicãm o altã meserie, mai concretã, dar pentru care arta si cultura constituie pasiunea existentei. ‘Drumul Nostru’, al acelora care nu ne-am uitat tara, si o ‘cântãm’ fiecare în felul lui, cu dor si nostalgie, tinem s-o prezentãm ca pe o zânã frumoasã celor din vest ce n-o cunosc, s-o aducem mai aproape românilor trãind pe meleaguri strãine, sã o tinem în adâncurile sufletelor noastre. Si apoi si ‘Drumul Nostru’ al celor plecati de mult, care facem o încercare de întoarcere pe meleagurile dragi ale tãrii, asa cum prezintã filmul documentar al lui Ben cu acelasi nume Drumul Nostru. Tristetea este ca realitatea, cu sigurantã universal valabilã, România pe care am lasat-o noi, Ben în 1979, eu în 1973, nu o mai regãsim. O vizitãm pentru ‘câteva clipe’, ne imersam în cãldura primitoare a prietenilor si rudelor, în aduceri aminte, sentimente si trãiri puternice, plãcute si dureroase, spre a ne întoarce în traiul nostru de peste mari si tãri, unde ne sunt rãdãcinile replantate, adãugând un strop în plus de vesnic dor si nostalgie … 
Iatã un rând semnificativ scris ca subtitlu pe ecran cu care Ben îsi încheie unul din filmele lui documentare, Sunetul Tarii Mele, si care îl caracterizeazã: “Se trãieste si din dragoste, nu-i asa?” ( Ileana Costea, Profesor la California State University, Northridge, articol scris pentru ziarul canadian de limba româna “Observatorul”)