Reteaua Corect
Adrian Vasilescu

Convertibilitatea a făcut leul mai tare ca economia

Scris de Adrian Vasilescu in 13 noiembrie 2020 la 12:32, in Business. 670 vizualizari Intra in discutie TaguriConvertibilitate, economie, leu shortlinkhttp://crct.ro/nwWK

Anul 1998, în februarie, marcase trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. Evenimentul avea să fie crucial în viaţa societăţii noastre, atât în planul monetar, cât si în cel economico-social în general. Momentul cel mai spectaculos, cu rezultate benefice imediate, s-a dovedit a fi liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie, care de altfel fusese anunţată cu trei luni înainte. Si când scriu rezultate benefice am în vedere efectele de ordin psihologic, pentru că populaţia – în ciuda multor preziceri – nu s-a repezit să-şi schimbe leii pe valută; a fost de ajuns să ştie că o poate face în orice moment dacă inflaţia ar fi pus la colţ moneda naţională.

Pe termen lung însă, în împrejurarea în care nevoia de valută era resimţită acut în economie, cele mai mari avantaje ale trecerii la convertibilitatea de cont curent au fost înregistrate în procesul schimburilor leu-dolar. Şi, împlicit, în rezerva valutară a Băncii Naţionale. Dacă, înainte de definitivarea programului monetar pentru 1998, rezerva valutară  nu depăşea 750 milioane dolari, primul an cu convertibilitate de cont curent avea să se încheie cu rezerve ce însumau  2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur în jur de 1 miliard de dolari. România ajunsese  la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i asigura un suport important  de credibilitate internaţională. Iar această rezerză nu s-a adunat prin împrumuturi externe, ci prin cumpărări succesive ale BNR de pe piaţa valutară internă. Fapt ce a contribuit şi la stabilizarea pieţei valutare.

CURSA LEU-DOLAR DEVENISE MAI PUŢIN NERVOASĂ

Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în procesul emisiunii monetare. Totodată, în condiţiile creşterii uşoare a exporturilor, a fost înregistrat si un recul al deficitului de cont curent.

Fără îndoială că Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăţi.  Erau dificultăţi cu cauze multiple, multe avându-şi rădăcinile în economie, dar o cauză a fost şi tipul de convertibilitate din prima etapă, care era internă şi limitată numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Dar de-a lungul acestei prime etape, aşa internă şi limitată cum a fost, liberalizarea pieţei valutare şi monetare a făcut paşi semnificativi înainte. în ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. În tot acest timp  au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.

De la 17 februarie 1997 şi până la 30 ianuarie 1998, în valuri succesive, au avut loc neîncetate deschideri. România şi-a asumat responsabilităţi noi, între care evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, a practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi. Iar inflaţiei, încă din anul 1998, i s-a pregătit o scădere drastică, de la  151% în 1997 la sub 50 %. Era însă o inflaţie perversă, cu o pondere redusă a cauzelor monetare; cele mai multe cauze fiind structurale, cuibărite în economia reală. Amintesc, în primul rând, arieratele. Plăţile restante, deci. Ele reprezentau o masă monetară surogat, ce  depăşea 60.000 de miliarde de lei. Se mai înscriau, aici, veniturile rupte de productivitate. Şi, desigur, costurile nerecunoscute de piaţă, pe care întreprinderile încercau să le  acopere cu preţuri în creştere.  De fapt, inflaţia era un canal prin care se scurgeau multe dintre reziduurile din economie: nemunca, risipa, organizarea neperformantă, chiar şi furturile !

ŞI MAI ERA CREDINŢA CĂ BANII SE FAC ŞI DIN VÂNT

Pentru că inflaţia avea şi  o componentă psiho-socială. Desigur, conturată pe fondul unui climat periculos: la fiecare încercare a BNR de a relaxa politica monetară, banii noi erau înghiţiţi de preţuri în loc să ajungă în afaceri ori în investiţii. Acest climat inflaţionist, de care nu mai scăpam, era mai bolnav decât inflaţia însăşi. Plăteam pentru  că munca performantă nu era stimulată.  Pentru că preţurile au fost rupte de valoarea adevărată a bunurilor şi serviciilor. Pentru că producţia şi consumul  au suferit un dezechilibru îngrijorător.

A fost  plătit scump şi PIB-ul, atât cât a fost obţinut, pentru că 1997 – 1999 au fost ani de recesiune. Pentru creşterea economică minus, din acei ani, au fost necesare mai multe importuri, s-au cheltuit mai mulţi bani, s-a consumat mai mult capital fix de cât ar fi fost normal. în acelaşi timp, nenumărate întreprinderi industriale, îndeosebi dintre cele monopoliste, şi-au potrivit paşii cu inflaţia. Au învăţat să scoată profit din preţuri de monopol, câştigând mai mult deşi au produs mai puţin, mai prost şi cu consumuri mai mari. Pentru că au vândut scump. Aceste întreprinderi s-au bătut pentru întreţinerea climatului inflaţionist, care le-a dat iluzia rentabilităţii şi profitabilităţii.

Economia românească era dominată de un grav dezechilibru între cerere şi ofertă, pe pieţele cu posibilităţi minime de a fi cheltuiţi eficient până şi puţinii bani ai românilor. Pe un fond amplu de alte grave dezechilibre: între importuri şi exporturi, între veniturile şi cheltuielile bugetare, între costurile unităţilor economice şi încasările lor din vânzarea producţiei. Aceasta era realitatea. Cauzele fiind numeroase şi complexe. Una dintre ele – poate cea mai semnificativă – o constituia blocarea concurenţei. Societatea românească nu a avut, în acei ani, un duşman mai cumplit şi mai perfid decât somnul competiţiei. În acest  plan, al concurenţei economice, schimbările esenţiale nu mai puteau să întârzie.

Desigur, în ’98, multe îmbunătăţiri aveau să se producă pe măsură ce s-au intensificat intrările de capital străin în România, proces în creştere dar încă departe de nevoile ţării. Si totuşi, fluxurile investiţionale venite din afară au contribuit, desigur, la un răspuns ceva mai bun al economiei naţionale, au întărit optimismul faţă de dezvoltarea industrială şi de progresul tehnologic, au început să propulseze un alt tip de management, un alt mod de a organiza munca. Dar fluxul ce era aşteptat, cu deosebire, nu putea să vină decât din interior. Iar o contribuţie substanţială a avut-o Banca Naţională, aflată într-un proces avansat de restructurare.

LEGEA A „EXMATRICULAT” INTERVENŢIILE ADMINISTRATIVE

Mai întâi, BNR a schimbat macazul. S-a produs o relaxare în calibrarea masei de bani. Mai ales că, pe piaţa valutară, cursurile de schimb au format un „coridor” ce a acţionat ca o veritabilă ancoră împotriva inflaţiei, infirmând chiar teoriile în materie. Teorii ce susţineau că inflaţia şi cursul se mişcă împreună. Şi că inflaţia, în creştere, scumpeşte dolarul. Apoi, dolarul scump induce un plus de inflaţie. Iată însă că, începând din 1998, teoria nu s-a aplicat la noi. Inflaţia a crescut,  dar cursul a fost stabilizat. Şi a contribuit la domolirea inflaţiei.

Din ’97 încă,  piaţa valutară  dobândise un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunţat la orice fel de intervenţii administrative, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege: reglementarea şi supravegherea pieţei valutare interbancare, autorizarea şi supravegherea intermediarilor de pe această piaţă, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale s-a recalibrat în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară.

Actorii principali ai pieţei au devenit băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le decid. Cursul a început să fie echilibrat „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea băncilor comerciale şi clienţilor acestora:  exportatori şi importatori.

Liberalizarea pieţei a făcut  astfel un pas înainte,  pentru că s-a înteţit concurenţa. Acest moment a fost  pregătit în fond încă de la 1 ianuarie ‘97, când moneda naţională a început să coboare către valoarea ei reală.

De ce Banca Naţională a adoptat abia în februarie ’97 această măsură? Pentru ca atunci sosise timpul potrivit! Într-un moment în care întregul sistem al preţurilor se întorcea cu faţa spre piaţă, era normal să facă la fel şi cursul valutar. Şi mai e ceva: de la 1 februarie ‘97 a intrat în vigoare Legea concurenţei. Acestei legi i se potrivea şi un curs valutar stabilit în condiţii de liberă concurenţă. Banca Naţională  păstrându-şi  însă două posibilităţi de intervenţie pe această piaţă: 1) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea; 2) prin cumpărări şi vânzări de valută, pentru echilibrarea ofertei cu cererea.

Important: leul nu s-a prăbuşit – cum i s-a prezis - după 30 ianuarie ’98, când a început  să funcţioneze convertibilitatea de cont curent si a intrat în vigoare noul regulament valutar. Dimpotrivă, s-a întărit, a devenit chiar mai tare decât economia. Cât priveşte zarva făcută în jurul  intervenţiilor Băncii Naţionale... important era tocmai faptul că BNR intervenea. Toate băncile centrale din lume, din America şi până în Japonia, intervin pe piaţa valutară. şi intervin pentru că de multe ori jocul cerere-ofertă este supus unor situaţii conjucturale. Iată, te trezeşti cu un flux de valută, oferta se îmbogăţeşte, cererea este surclasată şi cursul tinde să explodeze. Asta e o situaţie conjuncturală. Nu este rezultată din raportul normal leu-dolar. Sau dimpotrivă: într-o zi sau într-o perioadă de 2-3 zile fluxul extern de valută e redus. Tocmai atunci se poate întâmpla să fie o cerere mai mare şi se dereglează jocul cerere-ofertă în sens invers. BNR, ca orice bancă centrală din lume, era (si este)  jucător pe piaţa valutară.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.