Când o bancă este prea mare ca să fie lăsată să cadă. Din istoria Bancorex

Vorbind cu oameni pe care întâmplările din acei zece ani i-au marcat puternic, pentru că vieÅ£ile lor, carierele lor s-au interferat cu furtunile prin care a trecut Bancorex, am observat că până ÅŸi ei mai încurcă datele. Timpul are efect coroziv. De bază rămân documentele din arhive: documentele contabile, rapoartele, referatele, aprobările. Åži, mai cu seamă, actele normative: legi, hotărâri ale Parlamentului, OUG-uri sau hotărâri de guvern sau ale BNR. Dar, chiar ÅŸi unele dintre aceste acte pot întreÅ£ine ÅŸi astăzi confuzii -  întocmite fiind atunci de oameni care nu  înÅ£eleseseră rosturile economiei de piaţă.

Există un raport al CurÅ£ii de Conturi, de la începutul anilor 1990, invocat azi cu scopul de a descâlci unele momente nodale din istoria Bancorex, care în loc să facă lumină, îngreunează descâlcirea lucrurilor. Raportul încearcă să analizeze „Golul de Balanţă“. Un fenomen greu de înÅ£eles atunci. Åži era pe bună dreptate greu de înÅ£eles după ce, timp de 22 de ani, din 1968 ÅŸi până în 1989, pentru cheltuirea ÅŸi a unui singur dolar era nevoie de... decret prezidenÅ£ial.

În 1968 - când a fost înfiinÅ£ată Banca Română de ComerÅ£ Exterior (BRCE), ce avea să fie rebotezată Bancorex în anii 1990 -, CeauÅŸescu  hotărâse că aici va funcÅ£iona Fondul Valutar al Statului. Fapt ce a impus un nonsens: împărÅ£irea în două a rezervei internaÅ£ionale de la Banca NaÅ£ională a României. Asadar, BNR avea să rămână cu rezerva de aur, în timp ce rezerva de valute a fost mutată, cu tot cu fonduri ÅŸi cu personal, la BRCE. Pierzându-ÅŸi atât rolul, cât ÅŸi conÅ£inutul de rezervă internaÅ£ională, pentru că Fondul Valutar al Statului nu avea niciunul dintre atributele unei bănci centrale. Åži, deci, nu avea nici dreptul de dispoziÅ£ie privind circulaÅ£ia valutară. Intrările ÅŸi ieÅŸirile de valută se făceau numai ÅŸi numai cu semnătura lui CeauÅŸescu. Prin decret prezidenÅ£ial!

DE LA EXTAZ LA AGONIE

Timp de zece ani, lucrurile au mers... conform planului. CeauÅŸescu, fiind în graÅ£iile occidentului, a obÅ£inut aderarea României la FMI ÅŸi la Banca Mondială, de unde a primit împrumuturi. Totodată, au fost obÅ£inute credite de la mari bănci din Occident. Valuta intrată în Å£ară era gestionată de BRCE... care, repet,  nu avea  niciun drept de decizie. Adevăratul ÅŸef al rezervei valutare era CeauÅŸescu.

România, în anii 1970, cu valuta împrumutată cumpăra patente ÅŸi ridica fabrici. Ceea ce, din punct de vedere economic, a însemnat dezvoltare extensivă. Din extensia industriei, prin înmulÅ£irea activelor, rezulta creÅŸtere economică. Mare! Între 7 ÅŸi 9 la sută an de an! Până în 1978, când a intervenit un concurs de împrejurări nefavorabile. RelaÅ£iile dintre CeauÅŸescu ÅŸi Occident s-au răcit brusc, iar România nu era pregătită să treacă, prin propriile puteri, de la creÅŸterea extensivă la creÅŸterea intensivă. Nu existau condiÅ£ii pentru dezvoltarea competitivă a noii industrii. Cu alte cuvinte, nu aveam valută pentru retehnologizări; ÅŸi nici nu exista un program, un proces privind creÅŸterea productivităţii muncii ÅŸi a productivităţii capitalului.

DuÅŸul rece a venit în 1980, când o creÅŸtere economică de numai 4 la sută era însoÅ£ită de avertismentul că... anii de boom nu aveau să se mai întoarcă. Åži, într-adevăr, au început dificultăţile. Anul 1981 a marcat punctul culminant: zero la sută creÅŸtere economică ÅŸi intrarea României în încetare de plăţi. În plus, România s-a ales ÅŸi cu o „carantină financiară“ de 15 ani, până în 1995, fiindu-i oprită creditarea internaÅ£ională. Pentru că, supărându-se pe Occident, CeauÅŸescu a declarat public că va plăti anticipat întreaga datorie externă a ţării, de 11 miliarde de dolari. Åži a plătit-o integral până în primăvara lui 1989.

Numai că în anii ce au urmat, cum valută din împrumuturi internaÅ£ionale nu mai intra în Å£ară, iar valuta încasată din exporturi se ducea în cea mai mare parte către plata anticipată a datoriei externe, întreaga economie a fost dată peste cap. Åži nu numai că nu s-au mai întors anii de creÅŸtere economică spectaculoasă, dar în 1985 România a intrat în recesiune. După o încercare timidă de recuperare, în 1986, a urmat anul 1987 cu creÅŸtere zero, iar de aici a început căderea. Cu minus 2,1 la sută în 1988 ÅŸi minus 7,9 la sută în 1989. BineînÅ£eles, cifrele au fost „secretizate“.

BRCE ÎN NOUA ERÄ‚ ISTORICÄ‚

În decembrie 1989, când s-a tras linie, în Fondul Valutar al Statului, de la BRCE, mai erau 1,4 miliarde de dolari. Plus un reflex condiÅ£ionat cultivat timp de 22 de ani: acela că dolarii statului puteau fi cheltuiÅ£i numai cu dispoziÅ£ie „de sus“ ! Iar acum „sus“ era guvernul. Åži o nevoie arzătoare de valută, în împrejurarea în care zece ani de cozi la mâncare, de frig în case iarna ÅŸi de raÅ£ionalizare a curentului electric, ce aduseseră populaÅ£ia la capătul răbdării, impuneau o regândire a cheltuielilor publice. De unde însă resurse financiare când exporturile  de bunuri alimentare  (care ar fi putut aduce valută în Å£ară) au fost oprite, importurile au primit undă verde, iar „carantina financiară“ îÅŸi urma cursul? Åži, ca să fie „masa plină“, recesiunea s-a lăfăit încă trei ani: minus 5,6 în 1990, minus 12,9 în 1991 ÅŸi minus

8,8 în 1992. Cele 1,4 miliarde de dolari s-au epuizat repede. Fiind justificate în contabilitatea BRCE cu acte semnate de premier  ÅŸi relaxând puÅ£in viaÅ£a de zi cu zi a populaÅ£iei, cu căldură în case, cu curent electric care nu se mai întrerupea ÅŸi cu o aprovizionare  cu bunuri alimentare peste nivelurile din anii 1980.

Curând  banii s-au terminat; nu însă ÅŸi nevoile. AÅŸa că la BRCE au continuat să vină dispoziÅ£ii de plată  „de sus“. Iar BRCE a plătit! Fondul Valutar al Statului era pe zero, dar banca avea disponibil. De unde? Acolo îÅŸi aveau conturile întreprinderile care făceau export ÅŸi meseriaÅŸii trimiÅŸi de CeauÅŸescu să lucreze în Orientul Mijlociu, în baza unor contracte încheiate de stat. Iar băncii îi era interzis să dispună de valuta statului, dar nu ÅŸi de valuta din depozite. Nicio bancă nu Å£ine banii „în beci“; îi reciclează ca să facă bani din bani. BRCE a continuat să disponibilizeze valută în contrapartidă la dispoziÅ£iile „de sus“, desigur scrise, cu gândul normal că vremurile de maximă constrângere vor trece, lucrurile se vor normaliza  ÅŸi România, care aspira la capitalism ÅŸi la economie de piaţă, va intra în circuitul miÅŸcărilor de capital.

DE TRECUT NU NE DESPÄ‚RÅ¢EAM ÎNSÄ‚ RÂZÂND

Pentru că nu doar vechi mentalităţi mai dăinuiau, ci ÅŸi vechi constrângeri. Cu deosebire, constrângerile impuse de „carantina financiară“. Termenul de ridicare a sancÅ£iunilor, de către băncile internaÅ£ionale, fusese stabilit pentru sfârÅŸitul anului 1995. Åži nu a fost redus nici măcar cu o zi.

Pe cerul prezentului, luminat de renaÅŸterea speranÅ£ei, se adunau ÅŸi nori negri. După mineriada din 1990, o delegaÅ£ie a Băncii Mondiale, venită aici pentru negocieri, ÅŸi-a făcut bagajele ÅŸi a plecat. Iar mineriada din 1991 a avut, între urmări, amânarea debutului primei etape de trecere la convertibilitatea de cont curent a monedei naÅ£ionale. Guvernul Stolojan, în anul următor, a fost nevoit să adopte o măsură radicală: obligarea titularilor de conturi în valută să le preschimbe în lei. Premierul a fost învinuit că a naÅ£ionalizat valuta. N-a fost însă niciun fel de naÅ£ionalizare. A fost însă, din motive de forţă  majoră, o imixtiune a statului în decizia privind proprietatea asupra valutei.

Care a fost forÅ£a majoră? Sacul valutar al statului era gol! SperanÅ£a celor de la BRCE că lucrurile se vor normaliza ÅŸi statul îÅŸi va lua înapoi dispoziÅ£iile de plată, care să fie înlocuite cu valuta, nu avea cum să se împlinească. SituaÅ£ia era dramatică. Pentru că din Fondul Valutar, după ce soldul a ajuns la zero, au continuat să fie făcute plăţi. Până s-a ajuns la celebra sumă cu patru de opt, în jurul căreia s-a făcut multă vâlvă – 888,8 milioane de dolari –, pe care statul, neavând disponibilităţi, n-o putea acoperi. AÅŸa s-a născut „Golul de Balanţă“. Pentru BRCE această realitate suna dramatic: falimentul băncii!

CE ERA DE FÄ‚CUT?

Astăzi, după ce lumea a trecut prin criza de la cumpăna primelor două decenii ale secolului XXI, când au fost adoptate soluÅ£ii inedite în situaÅ£ii inedite, răspunsul nu-i tocmai greu de dat. Pentru că în 2008 exploziile ce ameninÅ£au să arunce în aer coloÅŸii financiari ai Americii, Fannie Mae, Freddie Mac, Merrill Lynch, AIG, Bear Stearns, au fost absorbite. Dar Lehman Brothers, de asemenea o foarte mare bancă de investiÅ£ii, când s-a văzut în pericol să se scufunde ÅŸi a strigat după ajutor, nu a mai fost ascultată. Banca a căzut în gol. Åži,  scufundându-se, a tras după ea, în criză, lumea toată… Demonstrând că pentru o bancă centrală -  când o bancă din sistem, dintre acelea ce sunt „prea mari ca să fie lăsate să se scufunde“, e în pericol să cadă - soluÅ£ia nu poate fi decât una: salvarea acelei bănci.

La începutul anilor 1990 însă,  când predomina ceaÅ£a confuziilor, BNR nu avea un răspuns gata formulat de experienÅ£a lumii mari, ca acum. A trebuit să-l gândească ÅŸi să-l pună în aplicare, asumându-ÅŸi riscuri mari. Åži nu ajunseserăm nici  în anii 1998-1999, când Bancorex viza a treia oară falimentul. După ce statul, la mijlocul anilor 1990, golise din nou conturile băncii, obligând-o, cu legea în mână, să finanÅ£eze importurile de petrol ÅŸi să acopere tarifele sociale la energia electrică.

În anii 1998-1999, după ce BNR asigurase consolidarea sistemului bancar, pregătindu-l pentru anii 2000, ÅŸansele de a opri scufundarea Bancorex, ca să nu tragă după ea toată economia ţării, erau mari. Ziarul Financiar, care a înÅ£eles bine realitatea acelui timp, avea să scrie că „BNR aleargă cu un rănit în spate“. Rănitul fiind Bancorex, care avea nevoie de lei ÅŸi strica piaÅ£a acceptând să plătească dobânzi ÅŸi de 400 la sută. Åži care, totodată, avea nevoie de valută, acceptând schimburi care forÅ£au deprecierea leului.  Ziarul conchidea că „BNR face faţă acestei realităţi pentru că ÅŸi-a consolidat rezerva valutară, care joacă acum rolul AviaÅ£iei  britanice în al Doilea Război Mondial. Pentru că a reusit să-ÅŸi apere pieÅ£ele. Åži să apere economia ţării într-un moment în care  nu doar agenÅ£iile internaÅ£ionale de ÅŸtiri, ci înclusiv FMI susÅ£ineau că „România nu va putea evita încetarea de plăţi“.  BNR a replicat că nu vor fi defectate plăţile. Åži nu au fost! Dar asta era în anii 1998-1999.

LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1990 ÎNSÄ‚… SOLUÅ¢IA A FOST LEGEA BNR 

SituaÅ£ia era însă paradoxală. Creată de un nonsens mai mare ÅŸi mai grav decât cel din 1968. Pentru că atunci exista un act normativ. Un Decret PrezidenÅ£ial. Pe când… la începutul anilor 1990 la BRCE, faptic, era un imens bolovan, care ameninÅ£a să răstoarne banca: Fondul Valutar al Statului, în rol de rezervă internaÅ£ională. Åži care nu numai că ajunsese la zero, dar a adunat ÅŸi sub zero plăţi în valoare de 888,8 milioane de dolari, pe care statul nu le putea deconta. Or, această realitate era menÅ£inută în virtutea inerÅ£iei, fără să fie susÅ£inută de nicio lege sau de vreun alt act normativ.

Între timp, încă din martie 1991, intrase în vigoare Legea 134, care consfinÅ£ea transformarea BNR în bancă centrală. Proiectul legii fusese făcut cu asistenţă acordată de FMI, ai cărui experÅ£i au adus la BucureÅŸti consultanÅ£i de specialitate din marile bănci centrale europene. Iar legea prevedea că rezerva internaÅ£ională, cu două componente, aur ÅŸi valute, este în gestiunea Băncii NaÅ£ionale. Åži că BNR are un drept special de administrare a acestei rezerve…Numai că una dintre componente, rezerva valutară, era la BRCE. Deja… în afara legii!  CA al BNR a decis în numele legii să preia rezerva. Cu problemele ei cu tot!

Pentru echipa CurÅ£ii de Conturi, care a intrat pe firul acestei istorii, aÅŸa ceva era greu de înÅ£eles. Cum adică să faci acest transfer simplu, printr-o decizie a BNR, fără să aprobe Guvernul, Parlamentul, PreÅŸedintele României? Au urmat vreo doi ani de presiuni, de anchete, cazul ajungând la InstanÅ£a de Judecată a CurÅ£ii de Conturi. Căci, atunci, Curtea de Conturi avea propriul Parchet ÅŸi propria Instanţă de Judecată. Abia aici au fost lămurite lucrurile. Toate cele trei aprobări invocate de echipa de control… existau. Guvernul adoptase proiectul de lege ÅŸi-l trimisese la Parlament. Iar Parlamentul publicase legea în Monitorul Oficial, cu semnăturile preÅŸedinÅ£ilor celor două camere. Nu înainte de a fi semnat ÅŸi PreÅŸedintele României, care a promulgat-o. Lege ce nu fusese „metabolizată“ de controlorii CurÅ£ii de Conturi.

În 1999, când salvarea pentru Bancorex a fost fuziunea prin absorbÅ£ie cu BCR, totul a fost reglementat de un ÅŸir impresionant de acte normative: legi, hotărâri de parlament, ordonanÅ£e ÅŸi ordonanÅ£e de urgenţă, hotărâri de guvern, hotărâri ale BNR. Le voi analiza pe toate, detaliu cu detaliu, în comentariul de miercurea viitoare. Sunt demne de interes, instructive ÅŸi lămuritoare. Acum, voi sublinia doar că între obiectivele acestor reglementări de cea mai mare însemnătate s-a dovedit a fi datoria neonorată, de peste o jumătate de miliard de dolari, în contul a 12 firme importatoare de petrol, între care Arpechim, RAFO, Petromidia ÅŸi Vega. Datorie preluată de stat, pentru a decongestiona banca. OrdonanÅ£a de Urgenţă a Guvernului 196, din anul 2000, merge mai departe ÅŸi decide „urmărirea ÅŸi valorificarea acestor sume de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare“.