Reteaua Corect
Floriana Jucan

Să-l iubim pe unul dintre „intelectualii lui Băsescu”! Câteva motive de astăzi

Scris de Floriana Jucan in 24 februarie 2020 la 10:59, in Arts. 1630 vizualizari Intra in discutie Taguriintelectualii lui basescu, mircea cărărăscu shortlinkhttp://crct.ro/nvII

Conferințele Humanitas 2020, „Despre lumea în care trăim”, au debutat astăzi cu Mircea Cărtărescu, urmând să continue cu Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici și alți gânditori apropiați acestui nucleu de cultură a puterii sau de putere a culturii. Merge în ambele sensuri.

„CEL MAI GREU LUCRU DIN LUME ESTE SĂ JUDECI PE CINEVA”

Sala Ateneului era semigoală, ceea ce m-a întristat. Dintre cei prezenți mulți erau din stafful editurii, prieteni ai organizatorilor, familiile vorbitorilor, studenții acestora de la facultățile pe la care predau și cărora prezum că prezența li se va notă ca un seminar de 10 și câțiva admiratori ai poetului. Prea puțini în opinia mea.

Dacă în America de Sud încă se mai citește cu aceeași pasiune cu care se fac și revoluțiile sau cu care se citea la noi în anii ‘60,’70 și mai ales ‘80, când nu mai puteai „evada” din sistemul comunist decât prin intermediul unor cărți, și un tânăr sud american i-a declarat poetului, la o lansare la care venise cu Orbitor sau Solenoid (n-am reținut care dintre ele) subliniată aproape rând cu rând „Cartea dumneavoastră mi-a schimbat viață!”, uluindu-l de fericire pe autor, la București, Mircea Cărtărescu nu este prețuit la adevărată sa valoare, decât în cercurile intime ceea ce poate fi uneori chiar „marja de eroare”. Și nu pentru că el nu ar fi unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani, ci pentru că este asociat cu „intelectualii lui Băsescu”, etichetă pe care nici el însuși nu cred că și-o mai poate desprinde.

Poate, așa cum el însuși ne îndemna în conferință de azi, abordând cazul Eugen Barbu, „omul securității, dar autorul memorabilelor „Groapa” și „Principele”, nici nu e bine să uităm derapajele ideologice, utilitariste ale unor scriitori.

Cu o modestie autentică pe care i-am remarcat-o mereu, Cărtărescu ne-a mărturisit că „etica în literatură este cel mai incomod subiect pentru mine”, admițând că „cel mai greu lucru din lume este să judeci pe cineva și să dai un verdict, ca într-o poezie a lui Vișniec: „asta da, asta nu, asta da, asta nu!”.

Înainte de a fi scriitor, chiar pe când era student la Facultatea de litere „a fost întotdeauna într-un câmp de forțe” care l-au împiedicat să gândească la imixtiunea forțelor exterioare în literatură, chiar a politicului, „ceea ce numea Titu Maiorescu drept filtre străine spiritului Junimii” și ulterioare Junimii.

„Esteticul este lucrul cel mai important în artă și în literatură și ar trebui să rămână criteriul suprem al unei opere literare. Noi toți am fost contaminați de această ideologie a purismului literar. Știam că nu putem evita anumite contaminări cu care fiecare trăia. Spiritul în care noi ne-am dezvoltat era impersonal. Cel responsabil cu această tendința a literaturii a fost Titu Maiorescu, care a adus în cultură românească spiritul  modern în literatură română, din care ulterior a luat formă modernismul”, spune Cărtărescu.

„Romantismul marilor scriitori germani în care sufletul se întindea până la marginile cosmosului trecuse. Între lumea romantică și lumea modernă există o anumită incompatibilitate care determină două tipuri de cultură, de literatură, și chiar două tipuri de atitudini arhetipale”.

Sprijinindu-se pe maiorescianul articol „Comediile domnului Caragiale”, Cărtărescu a arătat că dramaturgul a lăsat în urmă spiritul romantic de factură eminesciană, încoronând în literatură o tipologie a mahalalelei românești, a grobianismului românesc.

Probabil că amoralismul intelectualilor de astăzi n-ar trebui să ne surprindă având în vedere că el își are precursorii chiar în Caragiale „care a urmat toate direcțiile politice ale vremii, ca și Arghezi mai târziu”, în Sadoveanu și alții.

Ce este etic în opera literară și ce nu rămâne o întrebare cu răspuns deschis. Dacă Maiorescu credea că „amorul este întotdeauna nelegiuit”, noi am putea consideră că atacul lui Patapievici la Eminescu- „cadavrul nostru” din dulapul culturii române- este deplorabil.

„Arta a avut întotdeauna o înaltă misiune morală și orice act artistic o îndeplinește în măsura în care arta este adevărată, ea este și morală. În lumea antică aveam în nuce (n.m. adică încă din stadiul embrionar, primar) arta pură și arta cu tendințe. O artă verticală care doar dacă e primită în cer coboară și pe pământ, și o artă utilitaristă”, mai spune Cărtărescu.

Principiul potrivit căruia arta își e suficientă sieși și ca un scriitor, mai ales un poet, trebuie să se ferească de asocierea artei sale cu viața, l-a urmărit de pe  vremea când era student până acum. Și putem depune mărturie că, exceptând eseurile inspirator feministe și articolele angajate politic, de campanie electorală, nu „în numele trandafirului”, ci în numele unui președinte, Mircea Cărtărescu nu și-a contaminat opera cu mundanul, păstrând o magie și un fel inefabil de plutire peste lume a scrierilor sale.

Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici

„NU ȘTIAM CUM SĂ PROTESTĂM”

„Modernitatea vine cu impersonalitatea scriitorului său, cum spunea Paul Valery, se poate imagina o istorie a literaturii fără niciun nume de scriitor. Dintr-o operă literară modernistă nu puteai afla nimic despre autor, decât reflectarea în sine a actului creator. Am început să am oarece îndoieli asupra acestui tip de artă în 1989 când vedeam cum cad tiraniile în jurul nostru, în Europa de Est, când vedeam cum toate aceste țări încep să se bucure de libertate și aveam un sentiment de înspăimântătoare rușine.

Toată Europa de Est se trezea, numai noi eram încă sub un tiran. Și atunci, mie și colegilor mei de generație a început să ni se pară că poemele noastre nu sunt suficiente. Nu era vorba doar de lipsă de curaj;  nu știam cum să protestăm în scris, nu aveam nicio tradiție. Nu știam cum să ne opunem regimului, dar în același timp să păstrăm poemele de valoare.

Sigur au fost și excepții precum Matei Vișniec care a scris despre corabia care se scufunda, aici corabia fiind comunismul. Sau Florin Iaru care scria Până când Catilina ai să mai apari pe prima pagină a cimitirelor?”, își amintește oarecum vinovat Mircea Cărtărescu.

Apoi evocă cele două viziuni ale artei. Pe de o parte, arta care transcende, mai presus de spiritul omenesc, impersonală, concentrică, arta care corespunde omului clasic.

Pe de altă parte, o artă aticistă, care se reîntoarce la metodele clasice, la retorică și oratorie: „Civilizația umană se construiește pe cultură. Acesta era idealul epocii platonice, renascentiste, clasiciste. În cercul interior al culturii există cercul artelor și în centrul artelor se găsește literatură.

Firește, și pictură a înflorit, și sculptură, și muzică, dar literatură era esențială. Pentru că literatură vehicula și idei. În centrul literaturii era Poezia. Proza era considerată vulgară față de teatru și față de poezie. În miezul poeziei se afla lirismul. Acea cisternă, acea incandescență, din sufletul omenesc. Acel ideal al lui Mallarmé să se ajungă la o pagină albă.

Omul clasic era definit de lirism. Cealaltă perspectivă este lumea de astăzi, lumea Omului recent cum o numea  Patapievici. Lumea adusă de civilizația universului tehnologic, din ultima sută de ani,  dar mai ales în ultimii 30. Desfacerea omului în bucăți. Avem civilizația omului față cultură”, spune Cărtărescu și mă duc cu gândul la tulburătoarea „Civilizație a analfabetismului” analizată de Profesorul Mihai Nadin.

Într-un portret sinistru și înspăimântător (cel puțin pentru mine), scriitorul arată moartea unei lumi: „cultura mai e tolerată doar dacă este dizolvată în social: pe bloguri, în rețelele sociale, în care cartea este ocolită. Avem o cultură fără arte, construită pe discursul filozofic, care elidează artele. Artele nu mai sunt atât de importante. Astăzi există o muzică contemporană, minunată, dar ea este dizolvată în social. Avem la dispoziție sute și sute de artiști, dar atunci când fiecare este artist, nu mai există artiști. Avem o artă mediată, jocurile pe computer și nenumărate alte arte sunt în prim plan, iar literatură mainsteam se retrage undeva într-un colțișor. Chiar și romanul a scăzut în sistemul de valori al oamenilor,nu mai vorbesc de poezie care este marginalizată și subteranizată. În epocile tradiționale ea se remarcă. Poetul tinde să fie un fel de pisică moartă a literaturii de azi pe care nimeni nu poate pune preț. Avem o poezie antilirică, în care cisterna aceasta, lava de aur din interiorul nostru, este ignorată. Nu mai este metaforică, ci metonimică. Avem azi o opoziție între poezia modernistă și un tip de literatură postmodernistă. Personalismul, Biografismul – toate lucrurile considerate neestetice de Maiorescu, revin în prim plan, pentru că lumea în care trăim determină această schimbare.

Trăim într-o lume cu fenomene pe care le iubim sau le detestăm, dar care sunt concrete, precum politically corect, mișcările feministe, sexul alternativ, mișcările gay. Avem fenomene care au forțat ieșirea literaturii dintr-un modernism, avem din nou inima, venim cu niște conținuturi ale vieții în interiorul literaturii, mai democratică“.

Autorul Solenoidului a mărturisit că a fost șocat chiar în mijlocul scrierii cărții, la scena inspirată din palatul fericirii al lui Thomas Mann în „Muntele vrăjit”, în care fericirea celor care-l locuiau se întemeia pe sacrificarea ritualică a unui copil mic.

„Am o scenă care m-a lăsat cu gură căscată. Pur și simplu mi-a venit scenă aceasta, deodată. Era o dilemă epică ce circula și anume: dacă ai putea să salvezi un singur lucru dintr-o casă în flăcări și ai de ales între o capodoperă universală, un Rembrandt, de pildă, și un copilaș care plânge ce ai alege să salvezi? Răspunsul pe care personajul meu l-a dat m-a lăsat uimit. N-aș fi crezut că voi avea vreodată un asemena sentiment.”.

Cei care au citit Solenoid știu că personajul alege să salveze copilul nu opera de artă. Și asta chiar și dacă ar fi știut că salvând copilul poate salva un alt Adolf Hitler sau Pol Pot, sau chiar un copil autist care toată viață ar fi confundat oamenii cu roțile. (*Redau în subsol pasajul respectiv din carte pentru cei care nu au citit).

„M-am trezit deodată de partea vieții. Operele umanității ne bucură, dar fiecare viață de om este cu mult mai mult”, a mărturisit scriitorul și cine l-ar putea contrazice? Cine ar alege să lase în flăcări un bebeluș pentru a o salva pe Doamna cu hermina sau Tripticul lui Bosh?

Pentru Mircea Cărtărescu Eticul și esteticul sunt unul și același concept, la care adaugă și Adevărul, fiind inspirat cumva de conceptul socratian „kalokagathon” în care „Treimea“ lumii clasice este Binele, Adevărul și Frumosul, așa cum Treimea lumii creștine este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

„Nu se poate concepe o operă artistică dacă nu este și bună și frumoasă.” crede poetul.

„Cel cel mai important nu este faptul că literatură este bună sau frumoasă, ci că este adevărată. Din punctul meu de vedere literatura este cunoaștere, așa cum este matematica sau  fizica, sau  teologia, și fiecare lucru prin care ne raportăm la lume. Pentru Baudelaire cunoașterea era și sexul și drogul. De aceea îndemna el: Îmbătați-vă, nu contează cu ce, dar îmbătați-vă! Această extindere a eului este lucrul cel mai important.”

Întorcându-se la chintesența sa, la „în nucele” său de Poet, Cărtărescu vede în poezie „vârful cunoașterii, acel pyramidion, vârf al piramidei. Vârful acela justifică întreaga piramidă, legătura cu infinitul. Poezia exprimă starea de grație a lumii. Ceea ce anticii numeau catharsis, uitarea stării noastre umane, îndreptarea zonei noastre umane către tărâmul fericiților cum spunea Platon.

„ȘI SCRIITORII SUNT OAMENI”

Poate cea mai interesantă parte a conferinței a fost cea a „personalizărilor”, a ierarhizărilor, a „odioaselor nominalizări”.

„Nu numai literatura și poezia există pe lume, ci și scriitorii, care sunt oameni. Cum spunea Nichita Stănescu: nu uitați că Eminescu a fost un om îmbrăcat în stofă! Oamenii ca și noi au creat literatura. Literatura este cochilia uscată a melcilor care au trăit vreodată în ea. Diferența dintre scriitor și opera nemuritoare este cea pe care o crează el”, spune Cărtărescu.

Aplicând principiul eticii scriitorului, exclamă cu vocea idealismului : „Ce bine ar fi că oamenii cei mai buni să fie și scriitorii cei mai buni! Ar fi minunat ca oamenii cei mai morali să dea capodoperele umanității.!”

Doar că scriitorul este făcut și el din carne și oase, „din sânge”, „din piscuri și noroi”, „din nuferi care cresc pe fundul mlăștinos al lacurilor”.

„Uneori opera este despărțită de slăbiciunile sale, alteori este mânjită de păcatele lui. Este foarte greu de despărțit omul de operă. Dacă am face o matrice, în prima căsuța am putea include scriitori minunați ca oameni care au scris opere minunate, dar sunt rari. De aceea cred că e bine să păstrăm distanța față de viața scriitorului.

În a doua căsuță am putea așeza oameni ireproșabili care au dat opere proaste, neinspirate. Foarte multe cazuri. Talentul unui autor nu ține de calitatea sa umană, ci ține de subconștientul său.

În a treia avem scriitorii mizerabili care dau opere minunate. Cazul cel mai tulburător. Între scriitori au existat ucigași, pedofili, diformi din punct de vedere moral. Unii dintre ei au lăsat opere valide estetic. Un caz este cel al lui Eugen Barbu. Dincolo de faptul că era omul Securității, a ieșit la iveală și plagiatul său după Paustovski, dar Eugen Barbu, care a scris multe cărți discutabile, lamentabile, ne-a lăsat totuși Groapa sau Principele, care nu sunt cărți la îndemâna oricui. A dat opere memorabile care rămân în literatura română. Explicația o putem găsi chiar în Blaga: Știu de unde are Raiul lumina. Îl luminează iadul cu flăcările lui.

Acest noroi de pe fundul lacurilor s-a distilat în anumite opere minunate. În cea de-a patra căsuță, putem așeza scriitorii răi că oameni care dau opere slabe literare”.

(Acesta este momentul în care Mircea Cărtărescu a făcut mirabila declarație Eu sunt singurul din generația mea care l-a iubit pe Blaga!. Dincolo de enormitatea debitată, cred că aș putea umple pagini întregi cu personalități ale literaturii, chiar din generația vorbitorului, care nu doar că l-au iubit pe Blaga, ci l-au studiat, l-au criticat în sensul maiorescian, călinescian, manolescian, și au fost influențați literar de opera acestuia. Blaga curge prin vene oricui l-a citit măcar. Eu însămi m-am definit, încă din adolescență precoce, prin viața lui care, ca și a mea, a fost tot ce vreicâteodată fiară, câteodată floare, câteodată clopot ce se certă cu cerul. Pun exagerarea pe seama unei exaltări oratorice de moment și trec mai departe.)

Întrebându-se ce trebuie să reproșăm scriitorului, Mircea Cărtărescu, se exonerează abil pe el însuși, și pe cei din „echipa” lui „intelectuală”.

Desigur, fără să se autoincrimineze, ci doar vorbind,  separator, despre alții. „Nu neapărat aceste păcate omenești,  prea omenești. Ce nu se poate trece cu vederea scriitorului este participarea la crime colective, la dictaturi. Acest lucru nu poate fi uitat, iertat, indiferent cât de mare este scriitorul. Ne putem bucura de orice roman de după 1945 al lui Sadoveanu, dar nu și de Mitrea Cocor care a stabilit modelul colectivizării. Putem aprecia alte romane ale lui dar nu și Lumina vine de la răsărit. Sadoveanu a fost un șef comunist, președintele Marii Adunări Naționale, funcție din care a făcut foarte mult rău.

Mircea Eliade spunea că în momentul în care o ideologie devine criminală, intelectualul care a propagat-o a mers deja mai departe și nu poate fi învinovățit pentru crimele comise. Recunosc că aceasta a fost cea mai tulburătoare frază pe care am citit-o vreodată.”

Cărtărescu a amintit cazul scriitorului francez Louis-Ferdinand Celine, colaborator nazist și antisemit, dar care adăpostea membri ai Rezistenței franceze, într-o formă de schizoidie greu de înțeles; pe cel al expatriatului poet american Ezra Pound, simpatizant al fascismului; pe cel al unui poet din Republica Democrată Germană, cunoscut că un mare dizident, care avea o editură subterană în care se publica literatură de rezistență, și despre care, odată deschise dosarele STASI, s-a aflat că era un delator al tuturor celor din cercul său față de care manifesta susținere.

„Ezra Pound sau Celine sunt niște scriitori imenși. După părerea mea, repulsive pentru un scriitor sunt rasismul, antisemitismul- care pătează multe opere ale trecutului- sexismul. Nu e recomandabil să uităm rolul Ninei Cassian în epocă!”.

De aceea, parafrazându-l și concluzionând conferința lui Mircea Cărtărescu, putem spune că nu e recomandabil să uităm nici rolul activ pe care câțiva prieteni intelectuali ai săi, și chiar el însuși, l-au avut în cioplirea „statuii” lui Traian Băsescu, în taxidermia acestuia străduindu-se prin multe imnuri și ode să ne convingă că aparține registrului cu animale politice rare.

Însă dintre toți acești „intelectuali ai lui Băsescu”, poate cel pe care s-ar cuveni cel mai mult să îl iertăm, față de care ar trebui să arătăm cea mai profundă indulgență este chiar Mircea Cărtărescu.

El lasă literaturii noastre cărți sublime, o magie a sufletului în prag de nevroză și depresie, dar niciodată atinse, o metaforă a iubirii chircite sub pătură, când ploaia de afară lovește în pervazul geamului sau dintr-un apartament de bloc și un suprarealism ca un covor plutitor peste frumusețile lumii.

În numele lirismului sau, acel desăvârșit epifanic al poetului, va îndemn nu să-l iertăm, ci chiar să îl iubim pe Mircea Cărtărescu!

*FRAGMENT DIN CARTEA SOLENOID DE MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Hei, îmi şopti alintat, apropiindu-şi faţa de-a mea, te-am întrebat ceva. Răspunde-mi acum: ce-ai face? Ce ai salva?  Nu era o întrebare retorică, şi, după privirea ei intensă, nici un joc de societate. Am crezut întotdeauna că nu poţi vorbi despre lucrurile care spun cu adevărat ceva despre ține. Nu faţă-n faţă cu celălalt. De-asta scriu în loc să vorbesc. Când eşti faţă-n faţă, ochi în ochi cu aproapele tău, de parcă într-adevăr faţa ta ar fi vârâtă-n faţa lui, iar ochii tăi ar fi închişi, că-n nişte cutii sferice, în ochii săi, abia atunci simţi zidul de nestrăbătut dintre minţile voastre („cum arată albastrul tău?”, „cum pot simţi durerea ta de măsele?”). De-asta oamenii şi-au spus lucrurile importante prin cărţi, căci orice carte presupune-o absenţă, dintr-o parte sau din cealaltă: când e scrisă, lipseşte cititorul. Când e citită, lipseşte scriitorul. Dispar astfel greaţa şi abjecţia de-a pune faţă-n faţă judecătorul şi condamnatul. Aş salva copilul, am spus încet, după o lungă tăcere, uitându-mă mai departe pe fereastră, că şi când aş fi vorbit cu peisajul zolant din spatele şcolii. Irina m-a privit cu atenţie încordată și neîncredere.

Ai salva copilul… Chiar dacă pictură ar fi un Rembrandt sau un Vermeer? Chiar dac-ar fi tripticul lui Bosch? Chiar dac-ar fi o minune-a lui Da Vinci de neînlocuit și de neuitat? Dacă prin ea s-ar defini umanitatea? Chiar dacă prin asta ai lăsă că faţa umanităţii să fie desfigurată de-o cicatrice ireparabilă? Nu ştiam unde voia să mă ducă și nu mai doream discuţia asta, dar Irina părea acum mult mai mult decât ştiusem pân-atunci despre ea, mai mult decât profesoară de fizică ce nu credea-n materie și-n structura atomului și decât amanta rătăcită-n fantazări excitate. Era o miză-n ce mă-ntrebă, avea nevoie cu adevărat de răspunsul meu, n-aveam cum să mă eschivez de la testarea asta, a mea, a ei sau a amândurora. Gândeşte-te cum ar fi că nimeni, niciodată, să nu mai vadă Doamna cu hermină sau Femeia cu balanţa, sau palatele lui Monsit Desiderio… Aş salva copilul, am întrerupt-o fără să o privesc. Acum Irina părea o păpuşă de piele gălbejită, plină de un lichid albastru intens, care i se vedea doar în ochi. Dar era limpede că tot trupul ei avea un miez topit de azur, o lavă în mişcare lentă, o densitate lăptoasă asemenea celei dintr-o pupă în care fosta omidă s-a topit cu totul, pentru că din smântână trupului lichefiat să renască-o fiinţă înaripată, cu ochi de foc şi pântec turgescent şi picioruşe negre că smoală, fragile, articulate straniu…
Nu mă gândeam la ce-aveam să-i răspund, şi de ce trebuia să-i răspund. Aşteptam că din clipă-n clipă pielea ei să plesnească de-a lungul spinării, să cadă pe jos în zdrenţe şi toată cancelaria să se umple de-o lumină de vis şi de nostalgie, că şi când în locul savanţilor şi literaţilor macedoneni de pe pereţi ar fi fost cu adevărat atârnate Față cu cercel de perlă şi Vederea din Delfi şi Omul cu coif auriu şi Venus în oglindă şi Regele Așa distrugând idolii şi Portretul Ginevrei Benei, iar în faţa mea, interogându-mă cu o majestate ce n-avea nevoie de răspunsurile mele, ar fi stat, umplând cancelaria cu aripile azurii desfăcute, un arhanghel săpat în sidef străveziu, prin carnea căruia i s-ar fi zărit venele şi organele interne. Aş alege copilul, am repetat la fel ncet şi de impersonal. De ce-ai face asta? Poate fiindcă un copil nu poate fi atârnat pe perete decât crucificat. Irina se reculese o clipă. Era acum clar că n-avea să renunţe aşa uşor la pielea ei uscată şi părul ei nespălat de curând, ce-i cădea-n şuviţe blonde peste gulerul paltonului. Dar dac-ai şti, adăugă, filându-şi cărţile de joc că un cartofor, că va fi un copil autist, care n-o să privească niciodată pe nimeni în ochi, care o să fie toată viaţa preocupat doar de roţile măşinilor, de găini, de felul cum cade mînă pe podea, de oglinzi sau de Dumnezeu mai ştie ce? Dac-ai şti că pentru el oamenii vor fi mereu obiecte sau peisaje? Copilul, am spus, privind fabrică abandonată.
Şi dac-ai şti că pruncul care plânge-  acum în mijlocul flăcărilor va deveni Adolf Hitler? Sau Pol Pot? Sau Stalin? Dac-ai şti că va fi un monstru, un ucigaş în serie ce va aduce  semenilor o nesfârşită, imbecilă, absurdă suferinţă? Dac-ar ajunge Messalina bălăcindu-se că o scroafă-n abjecţie sau Medeea ce-şi va tăia copiii-n ciozvârte şi-i va aruncă-n mare? Ce-ai salva din casă în flăcări, dacă n-ai putea scoate din iadul ăla decât un lucru? Mona Lisa sau pe Hitler? Adoraţia magilor sau pe Pol Pot? Ce-ai face? Spune-mi acum! Nu ezită, primul gând e cel sincer în poveşti de felu-ăsta! Irina, i-am spus, uitându-mă mai departe pe fereastră, dacă mi s-ar spune că acel copilaş are să fie cândva Hitler, aş şti-n aceeaşi clipă că sunt înşelat şi pus la-ncercare. Că sunt ispitit de cel care-a spus cândva:
Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de pe cornişa templului, şi îngerii te vor salva. Cu atât mai mult aş alege copilul, Irina. Căci un copil n-are doar un viitor, ci bilioane de creode în faţa lui. Orice pietricică pe care calcă, orice fir de iarbă pe care-l priveşte e un macaz care-i poate schimbă direcţia vieţii. Fiecare clipă a vieţii sale e o răspântie. Nici un prunc nu e destinat să ordone uciderea pruncilor. În alt viitor, el poate chiar să-i salveze. În altul poate doar să picteze pruncuciderea lui Irod. E o-ncrengătură de lumi în faţa noastră, dar fără copilul de la-nceput nu există nici una”.

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.