Reteaua Corect
newsreporter

Oportunistii culturali

Scris de newsreporter in 09 aprilie 2013 la 12:03, in Arts. 107 vizualizari Intra in discutie TaguriCartarescu, cultura, nicolae breban, patapievici, \oportunitate shortlinkhttp://crct.ro/niz2

La sfarsitul lunii Martie a avut loc, in capitala Frantei, o sarbatoare a literelor romane. Romania a fost invitata de onoare a Targului de Carte parizian, alaturi de cel de la Frankfurt, probabil cel mai prestigios, de acest fel, targ european.

Noi, veteranii scrisului romanesc, dar sunt convins ca si multi colegi ai nostri, mai prestigiosi sau mai putin cunoscuti, au trait aceeasi bucurie, aceeasi emotie. Nu e putin lucru ca literatura si umanistica unei tari intrate mai tarziu in conclavul marii literaturi europene sa fie invitata de onoare, alaturi de alte culturi europene de mare si vechi prestigiu, la Paris, loc in care, in ultimele secole, s-au dezbatut si afirmat mari curente si valori ale literaturii universale. Dar... nu ne-am bucurat cu totii, scriitori si creatori ai limbii si literaturii romane; au fost unii care au profitat de aceasta unica ocazie pentru a aduce aici, in capitala Frantei si in una din capitalele culturii universale, certurile si ranchiunele marunt provinciale de acasa, penibilele lupte pentru putere si „arginti”, transferand aici, in Apusul cultural mandru si creator de modele si de valori, ecourile joase si nu rareori mizerabile ale luptelor si hartuirilor noastre politice. Au fost, intr-adevar, la deschiderea targului, cativa indivizi, „ipochimeni literari”, cu sarcini venite de nu se stie unde – probabil de acasa sau din ceea ce unii inteleg prin acasa, ca si pe vremea comunismului decedat! – care, se zice, „au protestat”! Apoi, se pare, au profitat de vinurile romanesti aduse din tara si cu ajutorul benevolent al fortelor de ordine, si-au luat talpasita. Da, au protestat, dar... contra a ce? Contra cui? Se pare ca au protestat, luand apararea celor care au refuzat sa participe, cei care, dupa cum auzim din presa, se considera nu numai „elita culturala”, „singura”, nu-i asa, dar si singurii detinatori ai valorilor de creatie a limbii si literaturii romane. Numele acestora sunt cunoscute, hiper-cunoscute, deoarece in ultimele doua decenii, cam dupa revolutie, numai aceste nume, vreo patru, cinci, au fost etalate cu o anume insistenta obraznicie in vitrinele librariilor din intreaga tara. Si doar aceste nume, patru, cinci, sa zicem sase, au fost citate si ras-citate in mai toate ziarele si revistele literare la nesfarsit, aceiasi si aceiasi, cu orice ocazie, cu privire la orice problema sau tema si inca cu atata tenacitate si oarba perseverenta, de parca nu aveam de-a face cu numele unor scribi, vioi si talentati, e drept cultivati si sfatosi, pe sticla, nevoie mare, ci cu firmele si insemnele unor firme comerciale de mare aplomb, care vand, cum se stie, L'Oreal, detergenti, masini de lux sau pampersi. Efectul, in masa de cititori, dar vai si in cea a colegilor, a scriitorilor din toate colturile Romaniei, a fost cam acelasi: toata lumea s-a repezit sa consume si sa comenteze amplu produsele, bune-rele, ale acestor „nume-firme” sau „branduri”, cum vreti sa le spuneti. Si avantul si imbulzeala „ideatica” a fost atat de mare, incat nimeni, din cei ce se adapau la izvoarele miraculoase, nou aparute pe plaiurile literelor contemporane, nimeni nu numai ca nu mai pregeta sa deosebeasca graul de neghina sau de praful incolor din respectivele scrieri si cartulii – la drept vorbind, au fost mai degraba cartulii si am sa explic mai jos de ce! – dar, pur si simplu nu a indraznit nimeni sa articuleze cea mai usoara rezerva sau nuanta critica la acele texte. Parca traiam, la unul sau doua decenii de la surparea marii sandramale a „invataturii” comunismului, cu o noua ridicare de baraca ideologica. Si, tare mi-e teama ca asa s-a si intamplat; si inca se intampla!

Daca tot vorbim de o „noua baraca ideologica”, sa ne apropiem putin si sa vedem despre ce e vorba. Ne ajuta si ne invata chiar „ideologul-sef” al acestei „noi invataturi”, care, dupa d-sa si acolitii sai, numerosi, ca intodeauna cand e vorba de a strange randurile in jurul unui staroste ce are in spate televiziunea si sacii cu bani, ce vin de la guverne, e drept, dar si de la firmele Soros si Microsoft, multe, multe zeci de miliarde de lei vechi: dl H.R. Patapievici, ati ghicit! Dl. Patapievici care, grabit, in primii ani dupa Decembrie '89, profitand de imbulzeala si luptele haotic-politice de atunci, s-a apucat sa injure, cam rudimenar, e drept, istoria neamului in care se nascuse. Poate voind sa-l imite pe Cioran... Dar nu orice belfer poate pasi pe cararea unui geniu! Ne aducem aminte, nu-i asa, de una din primele sale cartulii, intitulata Politice, cu expresii pe care ne jenam sa le reproducem aici. („Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau... sa o folosim numai pentru injuraturi...”, „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida stramoseasca, ne-au luat in urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta in a ridica mereu gura zvantata, iar ei reincepeau: ne zvantam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni si asa mai departe, la nesfarsit. Apoi ne-au luat la urina rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare – de, betiile... – i-au dovedit.”, „Puturosenia abisala a statutului suflet romanesc... spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconstient, pana ce mintea va fi in sfarsit scobita: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” si altele pe care le citam, ezitand din motive de higiena sa mai deschidem cunoscutul op.) Apoi, dnii Plesu, Patapievici, Cartarescu si alti condeieri, intr-un numar trist celebru al Dilemei vechi s-au repezit sa-l improaste cu ironii ieftine si scuipat gros pe Eminescu, urmand se pare o idee mai veche, iscata tot in anii post-revolutionari, ani confuji, animati de-o isterie fertila, de dnii. prof. Boia si N. Manolescu, cum ca noi, cultura si natia romana, n-am mai avea nevoie de modele si de mituri culturale si istorice, acestea trebuind, deci, evacuate. Si daca se poate, cu cortegiul de sarcasme groase si injurii autohtone. La nici cativa ani, jurnalistul de mare sustinere „sticloasa” si jurnalistica, C.T. Popescu, un om inteligent, autor pe vremuri al unor nuvele SF, vrand sa-si faca mai rapid un nume si cunoscand, in Balcania, cheia iute a gloriei imediate, in doua numere din tabloidul Adevarul literar si artistic ne indeamna, printr-un reflex de sorginte nazista sau fascista, nu ne dam prea bine seama, sa ardem intreaga opera poetica a unuia dintre cei mai importanti si creativi poeti romani de dupa al doilea razboi, Nichita Stanescu. Cu exceptia, magnanima, a unor versuri care ar fi incaput pe doua file minuscule ale fostului buletin de identitate. Bataiosul si etern prezentul jurnalist ne da si exemple de poezie proasta semnata de Nichita, oferindu-ne cu promptitudine dovada execrabilului sau gust poetic si a indiscutabilei sale inculturi in domeniu, deoarece strofele citate sunt excelente, orice profesor de limba romana o poate demonstra.

Sa revenim insa la grupul de „protestatari de acasa”, la „noua elita”, cea care, animata de ideologul post-post-modernist dl. Patapievici, vrea sa mature intreaga tabla a valorilor si se ridica chiar si impotriva conceptului de valoare, in numele noilor „progresisti”: „Celula eminesciana nu mai rezista disciplinei institutionale!” – care o fi aia?! – „Eminescu nu mai e la moda, deoarece nu da bine...” Punerea lui Eminescu pe patul lui Procust si a noului canon importat din „tarile progresiste” arata ca poetul national e „incorect politic”. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece noi, azi, iesim din zona nationalului. Iar revolutia din Universitati de dupa 1900, ne lamureste Patapievici, a adus pe bancile scolii, dar si la catedre, spirite care fac alergie la auzul cuvantului canon si au tendinta sa puna mana pe revolver cand aud de cuvantul traditie... etc. etc. Punand cu o anume, rara, vehementa in circulatie conceptul sau curentul de post-modernism, curent, ca si New-age si altele, importat din America anilor saptezecei, acesti ipochimeni vor, printr-un reflex cultural primitiv, sa puna in discutie, sa resoarba si mai ales sa anuleze, cam tot ce a fost inainte! „Cultura incepe cu noi” par sa-si spuna noii corifei, punand in discutie nu numai traditia si valorile istoriei sau culturii, dar si conceptele si ideile cu care stramosii si dascalii nostri, bietii de ei, incercau sa puna ordine in lucruri.

 Dincolo de barbaria acestor lucruri, dar si de aerul lor de farsa – farsa culturala, farsa a unei „noi generatii” sau pur si simplu o farsa din cea pe care cei din ordinul simiesc o executa, imitandu-i pe cei din stricta prezenta sau autoritate?!... – e, mai stii, o criza de crestere si de afirmare a unei noi promotii literare sau, mai direct, un reflex brutal de afirmare, tipic unor generatii si psihologii de oportunisti culturali, care, simtind vantul in pupa si profitand de haosul si dezorientarea post-revolutionara, se instaleaza cu arme si bagaje in fruntea bucatelor. Profitand, o spun inca o data, de confuzia nu numai a conceptelor, ci si a psihologiilor, afirmand si dand abitir din coate post universitare ca odata cu valorile si sistemele poilitice, tiranice, politiste, comuniste, vor trebui inlocuite neaparat si brutal si vechile concepte, cele de traditie, natiune, identitate, valoare si altele ca si, evident, numele autorilor, ale personalitatilor care au aratat in perioada relativului dezghet comunist – asa cum s-a intamplat si in tarile vecine, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, chiar si in Rusia sovietica – ca e posibila o puternica si exemplara resurectie a artei, literaturii si stiintei, in ciuda comandamentelor leninist-staliniste.

Grupul de veleitari care se auto-constituie ca „noua elita”

Iata, foarte pe scurt si nepermis de sumar, cu ce s-a ocupat grupul de „veleitari” care se auto-constituie ca „noua elita”. Avsnd in frunte „stele” care, spuneam, sclipesc insistent si fals orbitor, ca si mai sus citatele firme si marci industriale, etalate pe toate canalele de televiziune, nume care indica totodata multa vioiciune de spirit si ambitie de patrundere, de dominare, dar si o anume, ne este teama, definitiva sterilitate creatoare: H.R. Patapievici, Andrei Plesu, Gabriel Liicieanu. Dupa Revolutie, lor li s-au alaturat doi scriitori autentici, care pot revendica o opera: N. Manolescu si Mircea Cartarescu. Bineinteles, prin faptul ca eu am pronuntat conceptul de opera, o sa mi se spuna, in consens „logic” cu nazbatiile post-moderne, insirate partial mai sus si cu „noile criterii” ale post-modernismului, ca insasi notiunea de opera nu mai e „progresista”, nu mai e „canonica”, ci este, ce mai, pur si simplu, perimata. „Noi, apostolii post-modernismului” ar putea clama domnii citati mai sus, sustinuti de pletora lor ampla de sustinatori entuziasti – acel entuziasm, il recunoastem prea bine, e cel al liotelor ce se aduna, al „haitelor” de ambitiosi, de oportunisti sau de etern veleitari, in jurul focarelor de putere si bani! – noi apreciem doar fragmentarul, mizerabilismul, adica „autenticul”, la rigoare chiar si nu prea variatele forme ale pornografiei, non-fictionalul, non-identitarul, „scarba” si repulsia fata de national, traditie etc., etc. Insirarea celor trei nume citate mai sus sub eticheta de veleitari va provoca o oarecare surpriza in mintea nu putinora care s-au obisnuit, in cele mai bine de doua decenii ce au trecut de la caderea comunismului, sa-i considere mai ales si doar pe acestia drept „noile valori”, de parca odata cu caderea unui sistem politic, oricat de opresiv, de tiranic, de revoltator, societatea umana trebuie sa stearga cu buretele spiritele de exceptie care au trait si au creat in acest rastimp. De parca uriasa scoala rusa de proza a secolului al XIX-lea, ilustrata de spirite precum Gogol, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov si altii, trebuia aruncata la cos doar pentru cs acestia au trsit si creat sub barbara Ohrana tarista, la bunul plac al tarului, cnejilor si Bisericii pravoslavnice. La fel geniala falanga de filosofi si literati din ducatele germane din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, traitori sub arbitrariul printilor, regilor si Bisericii autocrate. Etc. etc.

Nu le contestam acestor „trei”, ca si unor acoliti ai lor, unele marcate semne ale inteligentei, culturii, talentului scriitoricesc, cu doi dinre ei, Plesu si Liiceanu, am fost chiar prieten destul de apropiat in vremuri grele pentru noi toti si mai ales pentru dansii, cand nu erau luati in seama de nimeni si nu reuseau sa publice. E adevarat ca le-am aratat o anume consideratie, i-am primit in casa si i-am prezentat unor prieteni-colegi nu numai pentru ca dadeau evidente semne de talent si interes real cultural, dar si pentru ca veneau dintr-o ciudata „scoala” de filosofie idealista, instalata intr-o cabana la munte, la Paltinis, unde un batran filosof gasea timp si energie sa se inconjoare de emuli. Da, e vorba de filosoful Constantin Noica, ultimul nostru mare filosof – noi, vai, o tara, o cultura cu atat de putini ganditori de marca! – un ganditor, un filosof caruia cei doi i-au promis ca-l vor urma in cariera si vocatie. Dar, iata ca dupa decenii lungi, cele doua personalitati culturale de care vorbim, A. Plesu si G. Liiceanu, nu s-au tinut de cuvant fata de mentorul lor; dupa doua sau trei volume interesante de critica si teorie a artei plastice romanesti si un opuscul interesant in jurul Eticei, numit Minima moralia, Plesu a obosit brusc si s-a intors cu spatele spre importanta si extrem de creatoarea zons a artei plastice romsnesti care, sub comunism, dar si pana azi, produce opere remarcabile si isca personalitati de prim rang in pictura, sculptura si grafica. Avand formidabila ocazie de a-i urma pe excelentii critici si sustinatori ai scolii romanesti de Belle-Arte, un P. Comarnescu, Schileru, Dan Haulica. A fost insa atras de posturi de ministru in cultura si la Externe, devenind magnat al unor burse si jurii etc., producand vreo doua titluri ceva mai interesante, pe care eu, personal, nu prea stiu unde sa le incadrez, vizand marile sale pretentii – teme ce se ocupa cu ierarhia si rolul Ingerilor sau cu Graiul pasarilor. In plus, se intelege, aaa-zisele si banalele florilegii de articole si foiletoane, unde putem citi tot feluri de sfaturi si maxime populare, spuse voit pretentios, cu o afisata cheltuiala de morga si paradoxuri, difuzate cu sarg si la televizor. Ingrosand vraful de cartulii tot mai numeroase si mai arogante cu care nu putini dintre cei asa-zis mai tineri, incearca sa-si construiasca o temelie a CV-ului.

G. Liiceanu, de partea lui, ca fost scoler la Paltinis, dupa revolutie, chivernisit de prietenul sau, ministru, cu cea mai bogata editura romaneasa, a uitat de orgoliosul sau proiect filosofic Despre Limita, din care, dupa ani, a publicat doar ce a apucat sa incropeasca inainte de ‘89, ciorna pe care mi-a dat-o si mie s-o citesc atunci, si a purces voiniceste la constructia, e drept, a uneia dintre cele mai prestigioase edituri nationale – Humanitas. Ce se vrea comparata cu Gallimard. Numai ca, spre deosebire de celebra surata franceza care si-a castigat renumele publicand si sustinand literatura franceza autotona, contemporana, editura dlui Liiceanu publica si castiga intr-o vreme bani frumosi mai ales din traduceri. Deloc clasici romsni si foarte, foarte putini scriitori vii, nationali, cu exceptia, desigur, a unuia, Mircea Cartarescu, erijat ca best-seller cu o cota de valoare absoluta. Daunandu-i acestuia, in primul rand, mi-este teama, dar e problema d-sale. Dar daunand, cred eu, si promotiei din care face parte, optzecistilor, cu care M.C. a debutat in tinerete si din care fac parte nume extrem de intersante si valoroase, numai ca unele dintre ele, au cam ramas „pe drum”, la mila altor edituri, toate particulare, strict comerciale, neinteresate in primul rand de colectii de autori clasici si contemporani, neglijandu-i sau uitandu-i pe rarii si priceputii, daruitii ingrijitori de editii. Probabil plictisit si cam inveninat de propria-i frustrare – ca sa nu-i zicem ratare! – G. Liiceanu se napusteste pe posturi de televiziuni, cu orice ocazii, invectivandu-i pe nu putini creatori, atacand, dupa revolutie, masa „lichelelor” – care or fi acestia?! – cei care in conceptia sa au dus de rapa Romania, marind insurmontabilele greutati, cu care se lupta apoi G.Liiceanu si criticul N. Manolescu s-o... „redreseze”. Intre timp, ambii, dupa infructuoase cariere asa-zis politice, s-au retras in „zona lor”, desi, daca privim cu ceva mai multa atentie, vedem ca printr-o ciudata eroare de perspectiva ambii s-au inselat in asa-zisa „repliere”. Astfel, nici prestigiosul critic si istoric literar, despartit vreo doua decenii de lumea literara, de problemele si cartile ei, N. Manolescu n-a mai gasit cu exactitate, cu pertinenta, drumul inapoi, si o demonstreaza succesul pe jumatate al amplei sale Istorii a literaturii..., unde intregul si voluminosul capitol care se ocupa cu literatura si cultura post-decembrista este mai mult decat fals – este prost informat. Ne-citite, ne-consultate, titluri importante, abundand in formulari de judecata eronate pana la rizibil si cu omisiuni extrem de grave, printre care citam doar una, cea a figurii si operei monumentale a lui Adrian Marino.

La o intrebare candida a poetului timisorean Robert Serban: ce va raspunde directorul si librarul G. Liiceanu mentorului sau filosofic, Noica, la judecata de apoi, apropo de „deviatia de vocatie si de destin”, „filosoful” afirma ca raspunsul sau se afla in noile sale carti de „fictiune”. E vorba, s-o recunoastem, de niste cartulii subtirele, impanate cu amintiri, sfaturi date unuia sau altuia, uneori chiar intregului popor Roman, enervari de moment, „idei”, proiecte si paradoxuri, nu putine procese de intentie si false, multe false amintiri, cum au comis nu putini scribi romani de-a doua mana dups revolutie pentru a „ameliora”, credeau ei, sperau ei, acel Dosar imaginar care, se pare, ca un cosmar in trezie, ne pluteste multora prin fata ochilor mintii.

Acestea si altele, insirate cu o anume vioiciune si amintiri din vremea frumoasa, sub Dictator, cand se hranea cu vise, valoroase traduceri din Heidegger si proiecte filosofice, fapt pentru care, atunci, am si fost atras de ceea ce parea a fi o viitoare personalitate ganditoare. Acestea in mintea d-sale sunt ceea ce ar trebui sa se numeasca fictiune. Sau mai stii, cu aroganta care il caracterizeaza, uneori chiar roman! Da-da, de ce nu, in haosul ideilor post-moderne romane, orice poate si trebuie sa fie roman, cu exceptia chiar a acelui opus ce indeplineste criteriile largi, e drept, dar aspre, ale genului, inconfundabile, care se deprind extrem de greu, dupa mii si mii de pagini scrise si ratate, ce tin de arta mare a tipologiei, a dialogului, a capacitatii de a crea relief psihologic, atmosfera si veridicitate adanc umana. Si acest domn, ca sa zic asa, vine, intempestiv si fara umbra unui suras sau dubiu, sa ne dea noua, creatorilor adevarati, avand in spate o opera care a rezistat presiunii comuniste si marilor schimbari de mentalitate, miscarilor de generatii, sfaturi ultimative; ba ne trage si de urechi, in numele unei „noi morale”, bizare ca mai tot ce se intampla in ultimele decenii, cu un aer de procuror impenitent si cu ochii lucind de un fel de dor de razbunare in numele unei justitii visate, afirmate cu o rara tarie si care, ce curios, nu se afla mai niciodata la intalnire cu acest „profet” al unei cauze imaginare. Ultimul meu text, un studiu trimis de mine de la Paris, in ’88, publicat in revista Viata romaneasca, il apara tocmai pe dansul si volumul sau criticat, desi nu prea aspru, de oficialii regimului, Epstolarul – desi, ca intr-o nuvela de Dostoievski, Dublul, acest „dansul” al lui G.L. de la sfarsitul dictaturii a sarit in propria sa umbra inamica si acum el ne prezinta, vai, spectacolul unui fel de paiate inteligente, ciudat de umil si de sfios in prezenta puterii politice omnipotente si necrutator cu bietii sai contemporanii. D-sa a fost in ultimele doua decenii spiritul dominator al fostului GDS, ce se voia vocea societatii civile. In exceptionala carte, aparuta de curand, a sociologului si realului dizident Gabriel Andreescu, la Editura Polirom, Carturari, opozanti si documente. Manipularea arhivelor securitatii, e citat un episod dintr-o sedinta a conducerii GDS, in care irupe G.L. si intreaba furios cine l-a invitat acolo pe marele scriitor si filosof al culturii, Adrian Marino, om care a suferit vreo 14 ani de puscarie bestiala dejista, cu o opera care s-a impus in Franta, Japonia si SUA, G.L. cerand ca scriitorul si savantul sa fie dat afara din sala si sa ia trenul de intoarcere la Cluj. Iata cum se comporta unul din leaderi „noii elite”, invatator al norodului, harnic beneficiar al unor enorme firme financiare straine, precum Soros, care – e parerea noastra! – nu credem ca vad cu ochi rai personalitati si organizatii ce arunca la cos ideile de traditie, natiune, identitate ale unei comunitati. Mai ales ale celei romanesti...! Sau... e o simpla coincidenta?

 

 

Spunea papagalul pe cale de a fi celebrat si impaiat,

se poate si asa: adica fara opera

 

 

Cei trei „veleitari” amintiti mai sus nu ar fi avut, dupa Revolutie, cine stie ce succes sau rezonanta in lumea politica si culturala romaneasca, daca nu li s-ar fi alaturat N. Manolescu. Iesit la randul lui din comunism cu o aura si un prestigiu important, unic chiar si in sferele politicii. Fapt care, probabil, i-a si sugerat o falsa idee de perspectiva a propriului destin – o cariera politica. Lipsit total de experienta in aceasta zona, ocrotit decenii la rand de umbrela politrucului G. Ivascu, amic si protejat al lui Gh. Dej si Maurer, N. Manolescu a demonstrat, intr-adevar, spirit critic si adeseori indrazneala pertinenta in judecatile sale de valoare. E drept ca s-a bucurat, ca nici un alt critic din generatia sa, de rubrici fixe, timp de decenii, la cele doua mari reviste culturale ale comunistilor, Contemporanul si Romania literara, in consecinta se afla in nomenclatorul comitetului central, chiar daca, cum se mandreste, nu a fost membru de partid. Dar in acei ani confuji si sterili de dupa Revolutie – sandramaua comunista romaneasca a cazut, cel mai spectaculos si mai barbar fata de suratele sale de soarta politica din nord! – nu un ins lipsit de rutina politica si de exercitiu cinic minimal in relatiile sau in manipularea umana cum era Manolescu, dar chiar si cineva cu experienta specifica si cu relatiile necesare acelui moment nu avea sanse la o reala cariera in zona. Cu atat mai putin cineva care pretinde sa devina presedintele tarii, fara sa faca temenele de rigoare corifeilor opozitiei de atunci, dnii Ratiu si Coposu, asistati activ de dna Blandiana, care l-au preferat, dupa cum se stie, pe un coleg al dansului de la Universitate, cu mult mai putin fudul si mai maleabil ca personalitate. Dupa zece ani, Manolescu se intoarce „scarbit” in lumea literelor, dar, ciudat, n-o mai recunoaste. Nu cumva pentru simplul fapt ca el insusi ii aplica o falsa oglinda, o aparent infima, dar insistenta eroare de perspectiva? Vrand sa rastoarne arta noastra poetica, a generatiei saizeci in sanul careia s-a format si d-sa, bazata mai ales pe un fel de autonomie estetica cu care am luptat, cu o anume eficienta, contra molozului realist socialist si chiar si contra arogantului militantism sartrian, si incercand, cu un aplomb si vehementa fara de masura sa aplice asa-zisul post-modernism de factura autohtona. Fapt de care au uzat si abuzat cohorte de tineri sau mai putin tineri, cu talent sau fara, de-a valma, intr-un iures al rasturnarii si ridiculizarii tuturor normelor aproape ale creatiei in proza si poezie, creand astfel o zona tumultuoasa, vaga si falsa, a lumii literare, aer si lume in care se ratacesc si se pierd nu numai lectorii numerosi ai literelor romane, dar si multi debutanti „cinstiti”, insi care sunt dispusi sa-si asume destinul aspru si aproape legendar al unui artist sau scriitor.

De la o vreme, simpaticul, finul, deschisul si comprehensivul N. Manolescu de alta data, contagiindu-se probabil de la noii sai prieteni, cu osebire antrenat de fiorosul de mucava, excelentul librar ce a devenit G.Liiceanu, uitand de modelul calm si bland, intelept, al lui Lovinescu sau de candoarea rara, brilianta uneori a lui G. Calinescu, se erijeaza el insusi intr-un fel de instanta morala cu mult „deasupra literelor” si indrazneste sa „traga de urechi” si sa condamne, pur si simplu, creatori care ii intrec cu mult masura, precum Constantin Noica sau Adrian Marino. Nu, noi nu-l judecam aici pe cel care a fost un redutabil critic si istoric literar, desi d-sa are aroganta s-o faca in ce ne priveste. Ba, la un text mai aspru semnat de mine, dupa ce am auzit ca vehiculeaza prin sedinte tot felul de mai mici sau mai mari zvonuri calomnioase in ce ne priveste, a indraznit sa tipareasca negru pe alb, in revista pe care o conduce, ca eu as fi insemnat de un fel de „infirmitate morala”. Acuza ca as fi bolnav moral e un lucru extrem de grav si inalt pagubitor pentru creditul si prestigiul unui romancier care, in vremuri dificile nu numai pentru cultura, dar si pentru natia sa, s-a incarcat cu o opera ce viza modernizarea radicala a romanului romanesc. Ca si redesteptarea sperantei in valorile acestei natiuni, in unitatea spiritului ei si in legitimitatea, dincolo de politica si de vremuri, a geniului national.

  Poate unii nu se vor dumiri prea bine in legatura cu argumentele pe care le-am avut in a-i firitisi pe cei trei „zmei” ai „noii elite”, Patapievici, Plesu si Liiceanu cu epitetul de veleitari. La drept vorbind, acest epitet e mai putin infamant decat pare, el insemnand, la urma-urmei, o aspiratie, o tendinta spre ceva superior, nobil sau, ma rog, mai putin nobil, oricum un scop, cat de cat superior muritorilor de rand. Domnii in cauza, mai sus abundent citati, aflati, spuneam, in toate vitrinele Romaniei si asezati mereu, ostentativ, de toate libraresele si librarii cat mai in fata pe policioarele lor, in timp ce disparusera definitiv din vitrinele librariilor si de pe primele rafturi marii creatori si comentatori de dupa al doilea razboi, un Calinescu, Vianu, Blaga, Cioculescu, Marin Preda, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Stefan Aug. Doinas, Virgil Mazilescu, Ileana Malancioiu, Ion Muresan, Ion Negoitescu, Nicolae Balota, Ion Ianosi, Lucian Raicu, Matei Calinescu, Eugen Simion, Adrian Marino si atatia, atatia cu care comunitatea noastra de limba si cultura se poate mandri ca o proba nu numai de geniu creator, dar si de capacitate de rezistenta ideatica si solidaritate in fata unui tavalug imperialist si ideologic unic in fervoarea sa barbara – domnii de care vorbim se pot mandri si azi, ca, la drept vorbind, isi cauta inca vocatia. Veleitari in sensul cel mai.... pur, mai curat, mai nobil al cuvantului, al epitetului. Dar... cand le vad, cand le constat calmul destinal, sfatosenia cu care apuca ba una, ba alta din temele fierbinti ale neamului, ale momentului, ba chiar si ale psihologicului, ma apuca, nu stiu cum, o mare nedumerire fata de panica noastra, a mea si a fratelui Nichita, pe la sfarsitul deceniului sase al secolului trecut, cand ne apropiam ambii de treizeci de ani, de spaima noastra ca... ne ratam! Ca nu ne-am gasit si mai ales ca nu ne-am afirmat sina de vocatie, cu toate ca ni se spunea din toate partile, de catre oameni cu experienta literara si cu scaun la cap ca... nu e posibila o estetica curata, o reala creatie de valori sub presiunea brutal-frateasca a marelui prieten de la Rasarit. Da, evident, ii credeam si pe acestia, aveau dreptate, dar... ce sa faci cu dreptatea lor, a istoriei, a vremurilor, cand... noi ne sufocam nu atat ca nu publicam ceea ce visam noi, intoxicati de Homer, Rilke, Eminescu, Blaga, Dostoievski si Nietzsche, ci ca, da-da, ca... pur si simplu nu existam! Deoarece pentru noi doi, atunci si poate mai traiau prin preajma vreo cativa natafleti ce gandeau si simteau la fel, prapastios si nereal, pentru noi a nu ne afirma in scris, public, ideile si metaforele ce ne zumzaiau prin cap, insemna pur si simplu ca nu existam! Creatie, insemna pentru noi, atunci si, o recunosc si azi, creatia nu se poate desprinde de existenta, creatia adevarata, capabila de a naste modele si curente, creatia ca un Moment al vietii unei comunitatii. Al unui Spirit! Cata creatie – atata existenta!

 Asa ca... le uram domnilor de mai sus, indurerati, e drept, ca si-au pierdut oficina de propaganda fina, insistenta, a grupului lor, oficina de ciudata calomniere a artei si literelor contemporane ce a devenit sub stapanirea lor Institutului Cultural Roman, cu bugetul opulent si insemnele sale – curaj si aplomb mediatic in continuare in a-si gasi sina! Sau propria vocatie, care, desigur, le va permite in fine sa etaleze si o opera, in consecinta, remarcabila, substantiala, noua... post-moderna in forma – ptiu, era sa zic moderna! – si absolut clasica in continut. Avem toata increderea in formidabila lor energie – mai putin in a mazgali mii de foi de hartie, cum o facem noi, astia..., „depasitii” – si forta de a-i convinge pe cei ce tin fraiele puterii momentane, ca si pe directorii de canale de televiziune de faptul ca „elita, noua elita, sunt ei”.

In ce ma priveste eu m-am resemnat dupa ce un scriitor tinerel, din provincie parca, m-a taxat drept ucenic al lui Dostoievski care el insusi este depasit. Probabil, intre timp a fost depasit si Nietzsche, un maestru al meu din tinerete, pe care l-am pus in exerga pe multe romane de-ale mele aparute sub comunism, iar noua „lumina” este si a devenit, e adevarat cam peste noapte, daca e sa numaram in lustrii literari, dl. Patapievici, acru fata de Eminescu, banuitor fata de traditia romana, avand acea delicata vehementa revolutionara a unui mic elefant ce se impiedica de vitrina cu portelanuri.

Nu, noi nu-i judecam pe mai sus citatii domni, nu de putine ori am dialogat in cap cu dansii, cum o face un scriitor cand cauta cuvantul potrivit, un reazam sau o rezonanta. Ei sunt, indiscutabil, scriitori, daca o vor si o declara cu atata aplomb, dar, dupa gustul si parerea mea si a inca catorva la a caror parere tin, nu s-au afirmat inca deplin cu o opera semnificativa, care sa ramana, sa ne dea inca o data curaj si legitimitatea de a fi ca o comunitate de limba, istorie, credinta si idealuri, cum se spunea odata. Dar, cum spunea papagalul pe cale de a fi celebrat si impaiat, se poate si asa: adica fara opera, fara teme si volume substantiale, fara vocatie unica si clara. In definitiv, in Franta si aiurea au fost celebrate nu putine spirite discutate si discutabile, de la Jean Cocteau la Marcel Duchamp, de la romanasul Tsara la André Breton. Le uram, deci, inca o data, ceea ce pare sa-i intereseze in primul rand pe acesti ciudati corifei, succes si ceva gologani, cu conditia, daca se poate, sa le lase ceva loc si creatorilor adevarati din ultima jumatate de secol romaneasca, morti multi dintre ei, care nu se mai pot apara.

 

 

Nicolae Breban

 

Paris, Aprilie, 2013 

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.