Reteaua Corect

Mircea Eliade şi istoria românilor

Scris de newsreporter in 15 octombrie 2021 la 10:31, in Arts. 583 vizualizari Intra in discutie TaguriIoan-Aurel Pop, Istoria romanilor, Mircea Eliade shortlinkhttp://crct.ro/nyzm

* Mircea Eliade: Românii. Scurtă istorie, Editura TEȘU, 2021 * În scurta dar intensa sa activitate de diplomat în serviciul statului român, marele cărturar Mircea Elade a simţit nevoia unei lucrări sintetice de prezentare pentru străinătate a poporului său. Istoricul religiilor de mai târziu a înţeles că o astfel de prezentare trebuia să fie ca o carte de vizită, adică de la sine grăitoare, simplă, sintetică, plină de miez.

Evident, acest portret colectiv nu se putea face fără apelul la istorie. Anul 1943, în care a apărut (în limba spaniolă) această prezentare istorică a românilor, este un an de război dureros, care urma după tragedia României din 1940, după alunecarea guvernării pe panta extremei drepte, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, după intrarea armatei române în războiul antisovietic, după înfrângerile armatelor aliate cu Germania pe frontul de est, după reînnoitele contestaţii la adresa legitimităţii drepturilor Regatului României asupra unor provincii ale sale şi după alte rele specifice regimului totalitar. Totuşi, Mircea Eliade, în ciuda tinereţii sale, a înţeles că poporul român – ca orice popor – este un subiect colectiv situat deasupra acestor crize, că el nu poate fi acuzat în ansamblul său şi că merită o soartă bună în Europa, o soartă care s-ar fi putut pregăti printr-o imagine realistă a sa.

Ca urmare, intelectualul rafinat Mircea Eliade porneşte o naraţiune – mult avantajată de talentul său literar – despre începuturile românilor în istorie şi despre principalele momente ale acestui drum, care era departe de a fi triumfal. Strămoşii direcţi, cunoscuţi cu numele, ai românilor erau dacii şi romanii, intraţi deopotrivă în istorie şi în legendă. Derularea evenimen­telor pare doar un pretext pentru relevarea legăturii speciale a românilor cu pământul, pentru explicarea începuturilor romani­zării Daciei înainte de cucerire, pentru sublinierea calităţii de împărat iberic a lui Traian, pentru înfăţişarea Daciei romane în chip de Californie a lumii antice europene. În cadrul detalierii procesului de romanizare, rolul jucat de colonizarea masivă cu vorbitori de latină, de religia precreştină romană şi de creştinism este pus într-o lumină strălucitoare.

Nucleul romanizării intense şi iradiante sunt Transilvania şi Oltenia, zonele geografice de conservare a latinităţii sunt munţii şi pădurile, iar salvarea romanităţii constă în orientarea Daciei spre aria de cultură occidentală.

Epoca migraţiilor, nezugrăvită ca fiind una „întunecată”, este caracterizată în mod realist, prin relevarea numărului redus al „barbarilor”, prin relaţiile continue între cele două maluri ale Dunării, prin forţa şi originalitatea creştinismului românesc timpuriu, fără botezuri în masă. Drept care, creştinarea la români este percepută ca fenomen spiritual şi nu politic, derulată integral în limba latină. Revărsarea slavilor spre Balcani produce frângerea romanităţii orientale, transformând treptat Dunărea în graniţă etno-lingvistică.

Mircea Eliade se apleacă în chip special asupra limbii române, asupra miracolului limbii române şi închină un adevărat imn latinităţii acesteia, naşterii şi dăinuirii sale. El observă cum toate celelalte limbi romanice şi-au întărit caracterul lor latin, în timpul Evului Mediu şi chiar după aceea, prin intermediul limbii latine folosite de către biserică, administraţie, universităţi, pe când româna şi-a păstrat specificul latin în ciuda slavonei, care domina în mediile bisericeşti, culturale şi de cancelarie. Evul Mediu – ne spune autorul – a conservat tradiţia romană în cadru bizantin, a perpetuat ideea romanităţii românilor, a condus la structurarea unor formaţiuni politice, în chip de cnezate şi voievodate.

În condiţiile raidurilor migratorilor, înteţite pe la 1100-1200 şi apoi a atacării Europei de către islamici dinspre cele două extreme geografice (la anii 700, Peninsula Iberică şi la 1300, Penin­sula Balcanică), românii sunt înfăţişaţi ca popor de frontieră. După fondarea celor două principate, românii au înaintat spre istoria modernă „cu o splendidă, dar şi anihilatoare misiune: să apere civilizaţia şi creştinătatea latino-occidentală contra amenin­ţărilor turanico-slave”. În cadrul Cruciadei Târzii, Mircea Eliade remarcă, în pofida frângerii unităţii continentului euro­pean de către islam, rolul activ al popoarelor sud-estice, dar şi rolul benefic al papei în înţelegerea nevoii apărării şi unităţii Europei. Protagoniştii români ai salvării civilizaţiei tradiţionale sunt Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Ioan Corvin (Iancu de Hune­doara), Mihai Viteazul, cel din urmă fiind portretizat şi ca simbol al unităţii politice româneşti.

Faptele şi datele cronologice nu deţin rolul principal în istoria lui Mircea Eliade. În locul lor, se impun procesele culturale, miturile fundamentale, ca legenda Meşterului Manole şi Mioriţa, capabile să explice filosofia de viaţă a românilor. De asemenea, ies în prim plan personalităţile culturii de relief european, de la Dimitrie Cantemir la Mihai Eminescu şi de la Ion Creangă şi Bogdan Petriceicu Haşdeu până la Nicolae Iorga. Ei sunt definiţi ca „români universali”, alături de alţii, precum Sa­doveanu, Rebreanu, Arghezi.  

Evident, în toată această foarte bine articulată alcătuire de imagine, sunt puternice urmele timpului în care ea a fost creată, de la specificul de limbaj până la clişeele clasificării populaţiilor după „tipul sangvin” şi după „rasă”. În analiza naraţiunii istorice de faţă, se cuvine să se ţină seama şi de nivelul la care se afla atunci – adică în urmă cu circa opt decenii – cunoaşterea trecutului poporului român. Cu toate aceste rezerve, cartea nu păcătuieşte prin orgoliu nemăsurat sau prin exaltarea gloriei româneşti, nici prin naţionalism exagerat, prin xenofobie sau prin alte tare care făceau atunci ravagii în mai toată Europa, dominată de dictaturile de tip nazist, fascist etc. Mai mult, omul de ştiinţă care era încă de pe-atunci Mircea Eliade se documentase în mod asiduu, apelase la operele celor mai mari istorici şi arheologi, de la Vasile Pârvan la Constantin Daicoviciu şi de la Gheorghe I. Brătianu la Leon Homo şi Mateo Bertoli. Deşi este vorba despre o sinteză, atunci când este cazul, autorul citează izvoare de prim rang, doveditoare ale celor afirmate şi susţinute.

Ca o mare parte a tinerilor generaţiei sale, dornici de primenirea naţiunii române în condiţiile înfăptuirii Marii Uniri, Mircea Eliade a fost tentat de anumite curente care s-au dovedit apoi de extremă dreaptă, primejdioase, distructive, antisemite. Maturul Eliade se va detaşa repede de aceste atitudini şi va îmbră­ţişa spiritul democratic constructiv, promovând concertul naţiu­nilor lumii, într-o societate promotoare a drepturilor omului.

Istoria lui Mircea Eliade nu este una ofensivă sau jigni­toare faţă de alţii, ci este una generoasă, situându-se între cele mai realiste creaţii din epocă, în condiţiile date ale dominării dictaturilor de extremă dreaptă şi de extremă stângă. Aproape în acelaşi timp cu scurta istorie a lui Eliade, Gh. I. Brătianu scria şi publica „Originile şi formarea unităţii româneşti”. Sunt două lucrări echivalente, care pot fi puse în oglindă, ambele fiind elaborate în limbi de circulaţie internaţională. Istoria lui Brătia­nu, creaţie vastă, se adresează intelectualităţii erudite, de extracţie culturală înaltă, pe când scurta istorie a lui Eliade vizează mediile politico-diplomatice, amatoare de mesaje scurte, precise şi percu­tante. Evident, ambele stau sub semnul unei anumite propa­gande, dar, deşi termenul a dobândit demult sens peiorativ, noi în folosim aici în spiritul lui primar, acela de a răspândi, în limbaj adecvat înţelegerii largi, idei adevărate sau veridice.

Direcţiile fundamentale ale mersului istoriei românilor susţinute de Mircea Eliade în această restrânsă sinteză rămân valabile şi astăzi.

Mircea Eliade s-a remarcat în cultura română drept unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului al XX-lea, iar în cultura universală ca unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din toate timpurile. Iată că autorul lui „Maitreyi” sau al evoluţiei credinţelor şi ideilor religioase a fost şi un admirabil istoric al poporului său.

De aceea, iniţiativa editurii Teşu de a răsădi în limba românească această creaţie de tinereţe a lui Mircea Eliade este un act major de cultură care merită remarcat, lăudat şi preţuit.    

Acad. Ioan-Aurel POP

Preşedintele Academiei Române

 

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.