Reteaua Corect

Festival Enescu a intrat "Legiunea" franceză, condusă detașat de "Piticul" Orchestrei Naționale

Scris de newsreporter in 19 septembrie 2021 la 12:23, in Arts. 289 vizualizari Intra in discutie TaguriENESCU, orchestra nationala shortlinkhttp://crct.ro/nyrr

Practic, săptămâna a treia a început cu un oraș blocat. Cei care au fixat începerea anului școlar pe 13, pentru că era luni, sînt foarte dotați cu simțul umorului. Ca de obicei, foarte atenți la ce nu are importanță. Ca de exemplu, autostrada se termina în 3 ani, dar nu se va termina nici în 30. Bănuiesc că data de închidere trebuie să fie vinerea?! S-a simțit și în public începerea școlilor. Mai mulți tineri, chiar elevii de la școlile de muzică au descoperit, în număr mai mare, că pot asista la concerte, mai ales că, acum, nu-și mai deranjează vacanța. Ba, chiar și președintele a onorat festivalul cu prezența.

Ba, chiar și președintele a onorat festivalul cu prezența. Gurile rele spuneau că va anunța noul directorat artistic al festivalului. Alarmă falsă. Nu e de agenda prezidențială un eveniment cultural de asemenea anvergură și, în general cultura, cum se sugera de niște politicieni de la putere, la un post de televiziune, amintind de celebra "Băgați cultura la dubă!". Doar lui Merkel i-a trecut prin cap să investească 800 de milioane de euro într-un stabiliment cultural precum Elbphilharmonie. Să nu se înțeleagă că e doar o sală de concerte, de fapt, sînt mai multe. Clădirea are săli de repetiții, hotel pentru muzicieni, deci all in one.

Francezi. Baroc. La voix humaine.

Orchestra Națională a Franței, dirijor Cristian Măcelaru, a fost prezentă luni și marți în seria Mari Orchestre. Două seri cu programe generoase și cu invitați de mare clasă, violonistul Maxim Vengerov și pianistul Denis Matsuev. În ambele seri, diferența de interpretări între concertele cu solist și restul programului a fost, inexplicabil, mare.
În prima seară, Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră op. 77, Șostakovici, această bijuterie muzicală care plecată din arcușul lui Vengerov îți rupe inima. Încă de la prima mișcare, Notturno, melodicitatea compoziției îți îmbălsămează sufletul. Partea a doua, Scherzo, intră în logica concertelor de vioară, cu dialog orchestră solist, ritm mai susținut, dansant chiar. A treia parte, Passacaglia, o vastă cadenza în care variante ale aceleiași teme se suprapun treptat, variațiuni în care virtuozitatea instrumentistului este pusă în valoare. Finalul, Burlesca, este amețitor, fără a fi strident și încă odată, tehnicitatea este cea care te poate duce în slăvi sau poate ruina totul. Cu Vengerov am fost în siguranță. Orchestra a încercat să nu acopere solistul, de aceea, uneori a părut prea discretă. E adevărat că intervențiile sînt de mare acuratețe, dar, probabil, s-a preferat safe mode. Oricum, lumea avea urechile ciulite pentru Vengerov.

A doua lucrare a fost foarte interesantă. Henri Dutilleux- Mystère de l’instant pentru orchestră de coarde, țambal și percuție. O piesă contemporană cu veleități baroce. O țesătură polifonică interesantă drapată de cromatica percuției și unde emisia fiecărui instrument pare că pleacă separat, dar într-un loc, deasupra, sunetele se recombină și vin spre tine. A urmat celebra Daphnis și Chloé, Suita nr. 2 a lui Ravel, tot balet, însă mai puțin cunoscut decât Bolero-ul. Povestea lucrării e mai lungă și savuroasă. Pe scurt, Fokine /Diaghilev îi comandă muzica pentru un balet bazat pe povestea de iubire dintre Daphnis si Chloe, roman scris de un anume De Longus. În final, fără să aibă un mare succes, având și ghinionul de a se fi lansat concomitent cu Le Sacre du Printemps, a cărui scandal a pus în umbră totul, deși muncise ani pentru a compune muzica, se hotărăște să extragă două suite care vor face istorie. Suita a II-a provine din muzica pentru actul 3 al baletului. În zori, într-un peisaj arcadian liniștit, se aud voci, ecouri, pâraie, adierea dimineții, păsări. Auzim cântatul creaturilor naturii, nimfelor, satirilor. În depărtare trece un cioban cu turma sa, apoi altul. Alți păstori intră, îl trezesc pe Daphni și o aruncă pe Chloe în brațele sale (salvată din mîinile piraților). Lumina dimineții strălucește. Daphnis și Chloe fericiți, iubirea dăruită Pan și nimfă. Începe veselia, dansul, muzica, totul devine o melodie a fericirii. Din păcate, nu am auzit nimic din serenitatea naturii, frumuseții peisajelor, nimic din lumina iubirii, sau veselia regăsirii. Mai mult stridențe, fără medii, nuanțe. Desigur, se putea numi un aranjament.

A doua seară, lucrarea Les Offrandes oubliées de Olivier Messiaen, o meditație simfonică, a deschis concertul. Prima parte a aparținut instrumentelor cu coarde, în a doua, am avut parte de armonice cuplate cu trompete, iar ultima parte revine viorilor, într-un pianissimo delicat și eliberator. A sosit și momentul așteptat cu Matsuev și evergreenul lui Grieg, Concertul pentru pian și orchestră în la minor op. 16. Cu acest concert, Grieg pare mai mult un pictor care fixează cu măiestrie culorile peisajului, iar starea de spirit o stabilește cu cîteva tușe. Revenind la opus, o dulce seninătate melodică caracterizează prima mișcare, urmată de tema Adagio-ului, încredințat orchestrei și preluat cu o delicatețe chopiniană de pian, împlicînd emoțional ascultătorul prin tandrețea timbrală a muzicii nordice. A treia mișcare are o dinamică deosebit de variată și este concepută cu o strălucire sonoră ușoară și pe ritmuri de dans norvegian. Live totul a curs frumos, orchestra ținută într-un volum care să nu ruineze pianul. Ar fi fost și păcat. Cunoscut mai degrabă ca un tunet, Matsuev și-a arătat și partea senzitivă, făcând să vibreze pianul frumos, ca un pîrîu de munte.

În partea a doua, Poema Română de George Enescu. Prima lucrare pe care Enescu a considerat-o compoziție, dându-i număr. Obsedat de bogăția melosului popular, deși la o vârstă fragedă, Enescu face o demonstrație a viziunii sale sonore, spațiale și vizuale pentru că reușește să contureze atât de sensibil, bucuria naturii, alternanța vieții, zile, nopți, anotimpuri. Finalul este Imnul Regal, lucrarea fiind dedicată Reginei Elisabeta a României. Cristian Măcelaru a dus spre bine orchestra, inclusiv corul. Dacă nu se străduia să apese orice, să creeze artificial vârfuri, ar fi fost perfect. Ultimul act a fost Maurice Ravel cu La Valse. Înțeleg că era un omagiu pentru J. Strauss, dar cred că nu forța e punctul tare a valsurilor lui Strauss. Din contră. La Ateneu, Orchestra de Cameră a Filamornicii din Bremen a avut cel de-al doilea concert. Interesanți erau cei doi invitați Julien Libeer, pianist, și Arabella Steinbacher, violonistă. Libeer a interpretat Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră op. 3 de Dinu Lipatti, lucrare pe care a și înregistrat-o. De-abia așteptam să o aud, dar dirijorul nu ne-a dat prea multe șanse. Cineva care a stat mai lângă scenă susținea că, la un moment dat, începuseră să-i și tremure mîinile pianistului. Cât am reușit să prind i-am remarcat tonusul și agilitatea ritmică, o exuberanță și o plăcere pe care le transmitea publicului. Pentru Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 26 de M. Bruch, orchestra a încercat să-și regleze singură tonalitățile pentru a nu avea calambururi ca la prima lucrare. În mare parte a reușit, oferindu-i șansa Arabellei Steinbacher să-și expună măiestria. Interpretarea a frumoasă, bine frazată, un pic mai dilatat tempoul, poate nu atât de penetrantă interpretarea ca a lui Znaider, totuși frumoasă. Mărturisesc că la partea a IIa n-am mai stat, m-am gândit că totuși e 13.
De marți, jocurile s-au schimbat. La Ateneu, urmau două dive în adevăratul sens al cuvântului. Prima a fost mezzosoprana Joyce DiDonato și ansamblul Il Pomo d’Oro- My Favourite Things. Pre-clasic 100%. Anticii și modernii. Monteverdi, Dowland, Merula, Buonamente, Cesti vs. Händel, Hasse, Rameau. Dacă în mare parte erau arii pe care chiar le-am ascultat prin serile de Concerte de la Miezul Nopții, au fost cîteva cîntece pe care le-aș remarca, fiind noi, cel puțin pentru mine. Giovanni Battista Buonamente: Ballo del Granduca din Il ballo degli reali amanti cu o sonoritate superbă, te aruncă imediat în epocă; Merula: Ciaccona, sînt două cîntece ale căror linii melodice le întîlnești în folk-rockul italian, Angelo Branduardi mi-a venit atunci în minte. Sau cum e John Dowland cu Come again, sweet love, devenit între timp hit datorită lui Sting, odată cu albumul său tribut John Dowland, Songs from the Labyrinth, înregistrat alături de Edin Karamazov la theorbă. De altfel, au fost în concert și în București. Dar să revenim Joyce Di Donato. Și-a asumat un concert greu, în care toate calitățile sale vocale trebuiau să lucreze la maxim. Făcea însă ce-i place și ce știe să facă cel mai bine. Și-a acompaniat vocea de o mișcare scenică bine gândită, inclusiv succesiunea programului a fost făcută inteligent, astfel încât să nu intervină monotonia. Cum era și normal, starea creată în sală a făcut publicul să izbucnească în aplauze, și-apoi în lacrimi. O reacție reciprocă. Bis urile pe care le-a oferit nu le-a aruncat, pur și simplu, în sală. Fără să devină patetică, ne-a împărtășit reflecțiile sale din timpul lockdown ului despre capacitatea umanității de a renaște, starea sa de "furie" și dorința ca lumina să fie nesfârșită. Și ne-a mai cîntat, Händel, aria "Crude furie" (Serse) și din oratoriul Theodora, Endless Light.

Tot la Ateneu, dar miercuri, Orchestra de Cameră Mahler cu Matthew Truscott concertmaistru și lider și Yuja Wang, dirijor și solist. Programul, chiar dacă lucrările nu figurează pe lista 100 de opusuri pe care să le asculți înainte de a muri, a fost superb. O intrare galantă pe muzică de Haydn, Simfonia nr. 31 în re major. Prezența puternică a cornilor, dau senzația unui concert înainte de ieșirea la vânătoare, nu fabulez, am văzut în filme. Opusul dezvoltă teme pline de exuberanță și strălucire, iar linia melodică din andante și menuet e plină de nuanțe și ritmuri. Finalul este o înlănțuire de variațiuni ale instrumentelor cu coarde foarte plăcută. Îți provoacă o bună dispoziție. Exact asta a făcut și orchestra. Poate că sună lejer, dar interpretarea presupune virtuozitate. A urmat, Capriccio pentru mâna stângă și ansamblu de suflători, Leoš Janáček. Lucrarea este un mozaic armonic colorat. Instrumente de suflat cu pian? A naibii combinație! Dar bizareria sună excepțional. Ritmuri ascuțite, explozii luminoase de sunete. Există totuși un nucleu liric care spre final dă o măreție lucrării. Mi s-a părut o lucrare mînușă pentru Wang. Înconjurată la propriu de suflători, a dat viață scenei. Partea a doua, tot în stil, Stravinski – Octet pentru suflători. Pure music, cea care te face să te simți bine. Poate părea paradoxal venind de la Stravinski. Dar este foarte motivantă și relaxantă muzica. Așa au și cîntat-o. Multă virtuozitate iar ochii le trădau bucuria, plăcerea de cânta. Și ultimul act, Concertul nr. 2 în Fa Major pentru pian și orchestră op. 102 de Șostakovici, altfel decât îl știm. Tonul vivant, strălucitor, tempo-uri rapide, note similare repetate, explozii de trompetă în prima și a treia mișcare, acel sentiment de neoprită bucurie. Este o lucrare de sensibilitate și înaltă virtuozitate. Și iat-o pe Yuja Wang cum electrizează audiența, punându-și totul pe tavă. Cum am spus tot programul a fost ceva nou. În loc de încărcare sufletească, cum se spune, s-a vrut exact inversul, eliberarea. Și chiar asta au reușit.

Seara, la Sala Palatului s-a produs minunea.  Voi scrie participanții la programul serii cu majuscule, nu de alta, dar până acum, consider că e punctul culminant al festivalului. Dacă se va mai întâmpla ceva asemănător, corectăm. Alexander von Zemlinsky - Der Zwerg – PITICUL ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO CORUL ACADEMIC RADIO OLEG CAETANI dirijor CIPRIAN ȚUȚU dirijorul corului CARMEN LIDIA VIDU regizor multimedia LUCIA CESARONI Infanta (soprană) EMILY MAGEE Ghita (soprană) KRISTINN SIGMUNDSSON Don Estoban, șambelanul (bas) RODRICK DIXON Piticul (tenor) ALISA JORDHEIM Prima servitoare (soprană) HAGAR SHARVIT A doua servitoare (soprană) MARGARET PLUMMER A treia servitoare (alto) Operă într-un act, libretul scris după o povestire a lui Oscar Wilde, Ziua de naștere a prințesei, în parte și autobiografică. De ziua sa, prințesa primește mai multe cadouri, printre acestea, un pitic viu, care încă nu aflase cum arată, iar atunci când află, se sperie și moare. În acest timp însă, piticul se îndrăgostește de prințesă, dar sentimentele sale sincere sînt luate în derâdere, tratate ca venind din partea unei jucării, chiar și vie. În viața reală, Zemlinsky este cel care, cel puțin asta credea, din cauza staturii sale mărunte și fragilității trupului, "prințesa" de care se îndrăgostise, o studentă, Alma Schindler, îl respinge și se mărită cu Gustav Mahler. În fapt, Alma avusese mai multe victime în carnețelul său de bal. Dar, da. Mesajul este că trăim într-o lume în care aparența, chiar dacă înșală, are căutare (strânge likeuri). Cel mai crud este când respectivii respinși trebuie să îndure și umilință. Aceasta e povestea. Ce-a urmat e de poveste. O distribuție vocală de excepție. Nu numai voci una și una, dar și un cor foarte bine pus la punct. Rodrick Dixon, Piticul, un tenor cum le era dor operaticilor să asculte live. O voce superbă, bogată în nuanțe și tonuri, care te aduceau aproape de lacrimi la final, o interpretare fermă și foarte plăcută, un joc sugestiv. Lucia Cesaroni, cruda prințesă, a avut o interpretare convingătoare, curată, o voce bine condusă. Emily Magee, Ghita, este cea care îi va spulbera Piticului orice speranță, punîndu-l să se uite în oglindă (a apei) ca să-și conștientizeze hidoșenia. O voce așa de plină și interpretare solidă că poți numai regreta că opera are doar un act și rolul său e încă și mai scurt. Fermitate și registru care acoperă vocal postura de zbir ce i-a fost atribuită, de omul cu veștile proaste. Tot în careul de voci principale este basul Kristinn Sigmundsson, Don Estoban, un fel de MC, a cărui voce n-o uiți nici când personajul iese de pe scenă. Să fie clar, chiar și rolurile mici au fost mari, interpretate impecabil. "În spate" orchestra, liant între cor și interpreți, s-a comportat ca atare. Oleg Caetani a oferit, de fapt, o mostră dirijorală. Uite așa se face! Nu se acoperă soliștii, toate instrumentele se aud ca și când celelalte ar lipsi, armonia nu strică punctuația, cromatica nu se alterează contrapunctând senzațional. Muzica lui Zemlisky este și foarte generoasă. Recreează acea atmosferă exotică descrisă de Wilde, toate acele eflorescențe și fructe, fluturi, șopârle de iarbă, un tablou în care culorile sînt paradisiace, rodia care crapă sîngerînd precum o inimă rănită. Armonii superbe, linii vocale ambițioase, ceea ce se numește muzică de care te îndrăgostești de la prima audiție. Nici nu știai, era muzica care te purta pe valuri sau erau chiar valurile apei din piscina proiectată. Și ca totul să fie perfect, nici regia nu s-a lăsat mai prejos.

Carmen Lidia Vidu nu numai că și-a depășit propriile realizări de până acum, dar a găsit exact limbajul, estetica, ritmul (că tot sîntem la muzică), intensitățile cu care să îmbrace opera, deja excepțională. Prin urmare, șansele de a călca strâmb erau la cote maxime, dar rezultatul a fost exact contrariul. Povestea este adusă în zilele noastre, nu gratuit, este o temă perenă. În primă fază, poate pentru a satiriza și mai mult sadismul infantei, se păstrează costumul de epocă, dar redat 3D. De altfel, vizual, toată povestea este randată 3D și 2D, colaje, imagini filmate, time-lapse-uri, grafică. Plasată în curentul pop art, viața la palat! apare în culori pastelate, Barbie palette colors, amintind ceva din Wes Anderson, și articulate cu simboluri ale sec XX-I. Haring, Hockney, Magritte, Matisse, Ion Bârlădeanu. Evident, nu puteau lipsi emoticoanele din rețelele sociale, noile unități de măsură ale prieteniei, aprecierii, iubirii chiar. Pe măsură ce povestea evoluează, animația trece în 2D ca niște desene pe asfalt sau imagini tag. Intrăm în sufletul și aflăm despre trăirile Piticului, odată cu schimbarea, alternarea paletei de culori, cu treceri spre cenușiu, albastru. Echilibrul se rupe odată cu "descoperirea" înfățișării sale luciul apei, respectiv, "stricarea jucăriei", în final. După care, viața la palat revine la normal, la culoare. Nu-i de mirare că la sfârșit aplauzele nu se mai terminau, oameni care auziseră prima dată opera aveau lacrimi în ochi, totul a generat un entuziasm demn de Festivalul George Enescu. Bravi a tutti!


La jumătatea săptămânii, unde și opresc acest episod, au avut loc două concerte într-un fel "legate", La Ateneu, Orchestra de Cameră din Viena, dirijată de Vlad Vizireanu, solist Remus Azoiței. 
Programul a inclus două lucrări la vioară, să profităm din plin de prezența maestrului la București. Prima Balada lui Enescu, cea mai bună modalitate să auzim acea tânguire de dragoste de țară a lui Enescu pe care o simți în toate compozițiile sale și Concertul nr. 4 in re major pentru vioară și orchestră K. 218 de W.A Mozart. De lucrările celor doi compozitori, Azoiței , așa cum declară, se bucură ca de copiii săi. S-a văzut și pe scenă. Desigur, Concertul nu este ceea ce și-ar dori la vreun examen studenții profesorului Azoiței, ținând cont de complexitatea partiturii, și de virtuozitatea de care trebuie să dispui, nemaivorbind că trebuie să te corelezi cu o orchestră. Dar tânărul dirijor Vlad Vizireanu a știut să conducă orchestra ferm, fără echivoc. Bisurile, Lăutarul de George Enescu și Capriciul no. 3 de Vasile Filip (never heard before) au demonstrat, o dată în plus, nu ce sensibil interpret e Azoiței, știam demult, ci câtă sensibilitate găsim în creațiile românești, filonul există, trebuie doar exploatat. În partea a doua, Simfonia nr. 9 în do major D 944 de F. Schubert. O simfonie destul de cunoscută și datorită faptului că ultima parte e destul de des folosită ca ilustrație muzicală. Are energie, are cantabilitate, are un ritm punctat, un registru tonic, dezvoltă o atmosferă magică, hipnotică, divină. Vorba cântecului, "Simply the Best". La asemenea dimensiuni, orchestra trebuie să răspundă foarte bine, altfel treci rapid de la superb la horror. Vizireanu s-a dovedit încă o dată că știe ce face, e pregătit pentru provocări. Nu numai că a mers uns, dar a obținut și multă emoție de la muzicieni.

La Sala Palatului, Les Dissonaces cu David Grimal director artistic și solist. David Grimal, ok, n-are cetățenie română, dar la cât de des a venit să ne cînte, faptul că aduce români în orchestra sa, putem să-l considerăm unul de-ai noștri. A dovedit-o cu asupra de măsură și joi seara. Dar să începem cu prima lucrare de Ravel, Daphnis și Chloé, Suita Nr. 2. Nu mai repet despre ce este vorba, e prezentată mai sus. Dar de abia acum am ascultat originalul! Spuneam că muzica e atât de frumoasă încât te paralizează. E afrodisiac și rejuvenant în același timp. Dacă nu simți asta când se cântă, înseamnă că se cântă altceva. Dar nu, Grimal și tinerii săi muzicieni ne-au dat poțiunea corectă. Seara a continuat cu Capriciul Român pentru vioară și orchestră de George Enescu. Când Kopatchiskaja îți cântă Enescu, știi că tot sufletul ce-l pune în interpretare vine din originea sa, simte fără efort totul, transmite nealterat emoția pentru că e în ea. Dar când un francez, vine și îți prinde inima în corzi, redă atât de purificat caracterul compoziției, spiritul enescian, te miri de unde! Sunt interpreți domestici incapabili de asemenea lucru, întotdeauna așa mi-am explicat și absența lucrărilor enesciene în intervalul dintre ediții. Grimal a "murit" și a înviat pe vioara sa, Enescu i-a dat viață. Absolut sublim.

Iar seara s-a încheiat cu Stravinski, Le sacre de Printemps. Mă repet acum, lucrările iconice sînt întotdeauna cel mai greu de cântat. Prea multe referințe, prea multe amintiri, prea multe stări. Asta înseamnă că interpretarea ta, ca să devină memorabilă, are nevoie de cel puțin un ingredient secret. Care nu e un spray. Este muzica pentru baletul omonim. Un dans, în consecință și muzica, ritualic sacru păgân, în care bătrânii înțelepți, așezați în cerc, observă dansul morții unei fecioare pe care o sacrifică pentru a-l aduce pe Dumnezeul primăverii. Muzica e șocantă și subtilă, provocatoare, misterioasă, sălbatică, dar și suavă, desfășurat ca o într-o centrifugă. Totul se termină cu dansul sacru al alesei. Varianta modernă și, totodată, cea mai expresivă (există multe încercări) a baletului, realizată de Pina Bausch, este și una dintre cele mai cunoscute și aplaudate. Poate pentru că a înțeles și cel mai bine că, nu este, de fapt, un simplu dans. E o moarte și o reîncarnare. În montarea de la English National Ballet, la premieră, rolul Chosen One i-a revenit super talentatei noastre balerine Francesca Velicu, interpretare care i-a adus în 2018 și prestigiosul premiu "Oliver Award", nu mai amintesc, unicul, de până acum, care onorează vreun artist din România. Astfel de compoziții sînt până la urmă măsura unei orchestre mari ca valoare. Din nou, acești tineri au demonstrat că sînt valoroși. O redare cu adevărat stravinskiană. Cu emoții, cu impulsuri, cu tandrețe. O seară fericită. Nu e timpul pierdut, mai este și astăzi un concert, și mâine...

 

HotNews

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.