Reteaua Corect

Interviu cu Ion Vianu, autorul cartii anului 2010, “Amor intellectualis”

Ion Vianu a emigrat in Elvetia in anul 1977 dupa ce s-a implicat in miscarea lui Paul Goma, fiind printre putinii intelectuali care au semnat Apelul lansat de acesta, apoi se va face cunoscut pentru luarile de pozitie la postul de radio Europa Libera impotriva tentativei de folosire a psihiatriei ca arma politica.

Ion Vianu Ion Vianu

Dupa 1989 revine in tara si publica articole in revistele 22, Dilema Veche si Romania Libera. Romanele ,,Caietele lui Ozias” si ,,Vasiliu, foi volante” fac parte din trilogia neterminata “Arhiva Tradarii si a Maniei”. “Paramnezii” este un roman despre exil si reintoarcerea in tara natala, “Necredinciosul” este inspirat de experienta medicala a autorului iar ,,Blestem si Binecuvantare” este o culegere de eseuri despre problematica tatalui. In 2009 publica “Exercitii de sinceritate”, o relatare despre implicarea sa civica din anii saptezeci iar in 2010 publica un roman autobiografic, “Amor intellectualis”. Ultimul roman, ,,Amor intellectualis”, a fost declarat ,,Cartea anului” 2010 de Romania Literara.

Iolanda Malamen: Ion Vianu, Romania Literara a declarat cartea dumneavoastra ,,Amor intellectualis”, cartea anului 2010. De la revenirea dumneavoastra in tara ati fost prezent in librarii cu carti comentate elogios de critica literara. Recuperati timpul in care v-a absorbit profesia de medic?

Ion Vianu: Nu. Din totdeauna am stiut ca literatura va fi activitatea, sa zicem, maturitatii mele tarzii. Evident, poti scrie opere, de o importanta si de o gravitate pe care nu le pot compara cu ale mele, la douazeci de ani. Eu am conceput lucrurile asa: literatura trebuie sa fie scrisa cu experienta unei vieti. Cand eram tanar ma simteam umilit, avand impresia ca imi scapa esentialul vietii, ca trec pe langa determinarile ei cele mai importante. Apoi, incetul cu incetul, am ajuns la cateva adevaruri simple. Iubirea, invidia sunt incercate de fiecare. Calatoria, experienta exilului, m-au ajutut sa vad unitatea omului de pretutindeni. Singur universul formelor e in perpetua miscare, umbrele nu se aseamana niciodata. Scrisul literar, fictiunea mai cu seama, se modelaza pe acest ‘patron’ mereu mobil, aproape insezisabil. De aici vine literatura. Intre autobiografie si fictiune am oscilat mereu, pana am devenit mai liber cu scrisul. Pana cand mi-am dat seama ca fictiunea si amintirea sunt, in fond, inseparabile. Poti introduce fictiunea acolo unde nu ai avut acces direct prin ce ai trait. Dar aici intervine etica autorului. Nu poti sa inventi, pur si simplu. Trebuie sa fii, nu verosimil ci chiar adevarat, in inventie. Altfel, esti sanctionat prin inautenticitatea scrisului tau. “Amor intellectualis” este produsul acestei libertati mai mari pe care mi-am luat-o cu genurile literare, dar nu cu adevarul celor pe care le-am trait.

  

I.M..Ion Vianu, este autoscopia o revolta tenace impotriva propriei persoane?

 

I.V. Eu nu sunt un autor analitic. Nu cantaresc starile mele de spirit. Am o imensa admiratie pentru Stendhal, cel care a scris “Amintiri egotiste”, pentru Proust. Chiar si autori mai putin importanti pot fi autoanalitici. Dar eu vad in primul rand relatia dintre personajele mele. Cuvantul grecesc “Logos” inseamna si ‘cuvant’ dar si ‘relatie’. Fraza care incepe Evanghelia dupa Ioan ‘La inceput a fost Cuvantul” ,eu as traduce-o ’La inceput a fost Relatia’. Raportul dintre oameni creeaza eul, nu invers. E o mare invatatura, a carei certitudine am extras-o din practica mea de psihoterapeut si pe care am aplicat-o in scrisul literar. Scriitorul e un minuscul demiurg. Demiurgul cel mare a creat Relatia, caci la inceput exista materia intr-o stare informa. El a pus ordine, adica a creat o relatie intre diferitele elemente. Pe un plan de o modestie extrema scriitorul face si el acelasi lucru. Organizeaza forme imaginare dupa un model prestabilit. Exceptie face poetul liric. Rimbaud, Nichita Stanescu au alt obiectiv, jocul cu limbajul. Poezia lirica are un demers al ei, este o muzica a cuvintelor.

 

 

I.M.: In opinia mea e cel putin incomod daca nu dificil ca un autor sa duca la bun sfirsit o asemenea carte.

 

I.V.Am vrut la inceput sa scriu o carte despre Edgar Papu, pe care l-am cunoscut bine. Despre drama unui om de mare talent si de mare caracter care a fost prins in masina de zdrobit caractere. Am si inceput sa scriu, dar, scriind, mi-am dat seama ca Papu era numai un reprezentant al unei generatii – al mai multor generatii chiar – de intelectuali care au fost, intr-un fel sau altul, mestecati, digerati de masina istoriei. M-a indurerat si emotionat de soarta culturii in vremuri barbare, de patetica ei infrangere. Am scris relativ usor aceasta carte, drama cu multe personaje din ea mi-a aparut firesc, bine sedimentata in minte, a curs.

 

 I.M.: Ati fost sincer, melancolic, dar si lucid scriind-o. Cum ati mai si cititorul nu poate deslusi?

 

I.V. Cititorul nu poate deslusi ceeace eu insumi nu sunt capabil sa deslusesc: viitorul acestei carti, care depinde de orientarea viitoare a civilizatiei. Daca valorile umaniste sunt menite disparitiei, daca intram intr-o era pur tehnocratica, in care, in plus, democratia nu va mai fi decat o forma golita de continut, cartea mea nu va mai fi, in scurt timp, decat un document. Dar eu tot mai sper ca nu va fi asa. Viitorul umanismului mi se pare legat de al omului, tot ce este barbarie tehnologica este, cel mult, post-umanitate. Legatura cu vechea cultura este o garantie a determinarii catre om, nu catre post-om. Post-omul nu este supraomul, acest vis trebuie ingropat; post-omul este omul insingurat si tehnologizat care se prefigureaza.

 

I.M.: Disparitia lui Matei Calinescu, prietenul dumneavoastra cel mai bun, dupa o prietenie intrata in literarul legendar, intelectualul despre care vorbiti cu un patetism cald in paginile cartii, a mai lasat oare loc pentru o viitoare scriere?

 

I.V.: Am inceput sa scriu acesta carte cand Matei m-a anuntat ca suferea de o boala incurabila si mortala. Am scris-o cu speranta ca el va ajunge s-o citeasca in intregime. In cursa care s-a pornit, moartea a invins cu o lungime. Matei ajuns sa citeasca mari fragmente, dar nu toata cartea, nu a avut o viziune de ansamblu a ei. Am terminat de scris ‘Amor intellectualis’ la o luna dupa ce Matei a disparut. Nu, nu cred ca as dori sa scriu depre el, despre relatia noastra. El era un om discret, ii placea sa-si aminteasca ce spune eroul lui Molière, Alceste: prietenia cere ceva mai multa taina ( L’amitié demande un peu plus de mystère., ‘Mizantropul’). Prin el am invatat ca ‘confidentele’ ,spovedaniile prietenesti’ sunt deseori o forma de exhibitionism. Cel mai frumos lucru pe care ti-l poate aduce prietenia este sa taci impreuna, cu sentimentul unei mari comuniuni. Aceste fiind spuse, am vorbit cu el cate-n luna si in soare. Daca prietenia nu inseamna acordul asupra tuturor ideilor, actiunilor, ea implica in mod necesar toleranta. Doi prieteni trebuie sa accepte a examina lucruri cu care a priori, nu sunt de acord intre ei. Sa cauti, nu sinteza, nici macar sa cedezi, dar sa primesti, din dragoste, convingerea celuilalt, ca pe o marturie.

 

I.M.: Acel fascinant triunghi spiritual-prietenesc intrupat inca din adolescenta: Ion Vianu-Miron Chiraleu si Matei Calinescu, hranit cu lecturi, si minat apoi de drama sinuciderii lui Miron. O experienta sfisietoare pentru tinarul care erati atunci.

 

I.V.: Am povestit jocul ‘de-a ce vom fi’, pe care il practicam pe la vreo 16 ani. Din noi toti, Miron spunea, cu o mare tristeta in ochii lui albastri, ‘eu nu voi trai’. Simtea in adancul lui un refuz profund al vointei de viata. Eu, cu vocatie terapeutica, incercam sa-l intorc din drum, sa-i infatisez frumusetea si eroismul existentei, cu mijloacele mele, de adolescent. Tind sa atribui aceasta pornire fatala a lui catre moarte unei multimi de cauze: mania impotriva unei lumi de teroare era numai una din ele. Dar mai erau si lucruri dintr-o biografie pe care nu am cunoscut-o nici noi, prietenii lui apropiati. Este aproape sigur ca fusese un copil adoptat, poate isi amintea lucruri insuportabile, pe care nu le putea nicicum mistui. In anii cand a fost in inchisoare, asteptandu-l sa iasa de acolo, ne intrebam adesea ce se va intampla cu el, in libertatea cu totul relativa in care traiam si la care noi ne adaptam. Ne bucuram sa-l revedem si, totusi, ne era teama, stiindu-l cat de manios era pe viata. si oricat ma gandesc ce ar fi putut deveni Mironi odata liberat din inchisoare, nu stiu sa pun nici o imagine in locul vidului lasat de moartea lui.

 

I.M.: Ati trait pina la plecarea din tara, anii comunismului, cu diversele nuante ale oprimarii, dupa care a urmat drama dezradacinarii. Analizati totul fara patetisme resentimentare. Curgerea evenimentelor este ilustrata echilibrat ca o meditatie ce incearca deslusirea. Va displac infierarile conjuncturale?

 

I.V.: Este o parte buna in orice conjunctura nedorita. Exilul este o incercare grea, dar descoperirea lumii, altfel imposibila in imprejurarile mele, este contrapartea fericita. Dsigur, mi-as fi imaginat pentru mine o viata mai tihnita, mai liniara. Daca as fi trait intr-o lume stabila, as fi fost un medic onorabil, poate profesor de medicina, etc. Am platit dar am si castigat, la loteria vietii, o experienta mai variata, am putut sa compar intre ele cultùrile, am incercat satisfactia de-a fi, in exil, un necunoscut, un om misterios, greu de identificat de catre cei care nu-mi cunosteau radacinile. Cred ca tardiva mea cariera literara este in buna parte datorita acestei schimbari de perspectiva, survenita in mijlocul vietii. Ea mi-a dat o mobilitate mintala si, indraznesc sa spun, spirituala pe care nu o banuiam. Binecuvantati sa fie oamenii pe care i-am dispretuit, care m-au facut sa fug, dupa ce-i scuipasem! Fugind de ei, am descoperit frumusetea ratacirii! Revenind la ultima parte a intrebarii dvs., imi spun ca istoricii trebuie sa studieze perioada comunista. Este impresionant ca raul se uita mai mult decat se uita momentele bune. Insa, pentru ca in constiinta natiei sa se impuna critica trecutului avem nevoie de reusite convingatoare, care azi intarzie.

 

 I.M.: Tatal ocupa (cum se putea altfel?) acel loc fabulos in formarea intelectuala si portretul pe care i-l faceti arata atit admiratie, cit si respectul unui fiu care intelege inaltimea unui asemenea spirit. Va pun acum o intrebare aproape impudica: Ce credeti ca v-ar fi spus Tudor Vianu citind Amor intellectualis?

 

I.V.: Sper ca va fi spus: “O tu fiul meu, acum mai batran decat mine, iar ma surprinzi!”

 

I.M.: Este o asemenea carte o eliberare spirituala si sufleteasca? Sau este mai mult un exercitiu, un reflex al memoriei?

 

I.V.: In afara cartilor scrise cu intentii pur comerciale, toate cartile de literatura se fac cu un scop de catarsis, de purificare. O carte este o autopsihanaliza. Ea te ajuta sa interpretezi anumite imprejurari din viata ta, sa te desparti de altele. A scrie o carte – chiar daca ai un plan prestabilit – este prilejul unor descoperiri uimitoare despre tine si ceilalti, dar si al impacarii cu trecutul tau, eventual cu al altora. A scrie o carte nu te vindeca de resentimente, dar te ajuta sa identifici caracterul imoral al resentimentului si, prin asta, caracterul lui neestetic. Priviti pe Dostoievski, un om plin de resentimente. Dar ele nu apar in cartile lui, (sau: apar prea putin) fiindca el stie ca sunt urate. O carte buna te invata pe aceasta cale ce este urat si ce este frumos in domeniul moralei. Nu degeaba se spune in romaneste (dar si in alte limbi) despre o fapta imorala ca ‘este urata’, sau ‘nu e frumos’. Succesul unei carti indica faptul ca ai putut antrena in propria ta opera de autoanaliza si de depasire a trecutului si pe altii.

 

I.M.: Anii 50 au fost, priviti acum din perspectiva istorica, dar si morala, anii de mocirla ideologica si de haituire a intelectualitatii. Tinarul Ion Vianu avea supape sa-i poata traversa. Printre ele educatia, atmosfera de carte din propria familie. Sentimentul libertatii, despre care vorbiti cu autoritatea faptuitorului, a fost insa fereastra deschisa prin care ati privi tot timpul.

 

I.V.: As spune, a fost un timp al teroarei. Directia penitenciarelor si directia ideologica trebuie sa fi fost usa-n usa, la Comitetul Central. Acestea fiind spuse –si netrebuind fi uitate – a existat si altceva. In primul rand, minunata noastra tinerete, predipozitia de-a discuta pasional depre lucruri abstracte, despre interesul general. Faptul ca eram mentinuti intre frontierele tarii ne-a facut sa o cunoastem mai bine decat in imprejurarile in care am fi avut libertatea de-a calatori. Faptul ca existau autori interzisi facea din cartile lor o marfa cu un pret spiritual ridicat. Vorbiti despre libertate. Am aratat in ‘Amor intellectualis’ ca libertatea nu este o stare ci o miscare: nu te nasti liber, cum zice Rousseau, ci devii liber, luand calea cea mai spinoasa pe care ti-o permite temperamentul tau (dar omul liber nu este totdeauna un erou). Odata atins scopul pentru care ai vrut sa fi liber, recazi in sclavia automatismelor. Iti va mai da viata prilejul sa-ti afirmi libertatea? Acea libertate care este, inainte de toate, un exercitiu solitar, un act de orgoliu care te indeparteaza de cei ce au ales sclavia?

 

I.M.: Ion Vianu, ar fi multe de intrebat despre oamenii amintiti in carte, despre suferinta, despre prietenie, despre literatura, despre lumini si umbre indepartate, sau mai recente, dar ma opresc aici, adresindu-va o intrebare cumva in oglinda cu cea de inceput: ati epuizat toate uneltele autobiografice? Au ramas lucruri pe care inca le-ati scrie? Sau nu le-ati putea scrie?

 

I.V.: Citind autobiografii consacrate (sau altele, mai obscure) constati, aproape fara exceptie, ca partea dedicata copilariei este, de obicei (aproape mereu) cea mai vie, cea mai interesanta. In continuare, devine reglare de conturi cu unul sau cu altul, prilej de expunere a marilor sau micilor vanitati, etc. Din acest punct de vedere nu sunt foarte tentat sa mai explorez filonul autobiografic. Daca totusi o voi face, ma voi conduce de un fir care sa treaca prin aventura mea spirituala (mi-e rusine de acest cuvant pretentios). Mai este si problema sinceritatii: unde inceteaza ea sa fie onesta, unde incepe sa se transforme in exhibitionism vanitos? Poate ca tocmai aceste dificultati – impuritatea maturitatii, desantarea sinceritatii – ar trebuie sa ma conduca spre dificilul ‘exercitiu de sinceritate’, pandit de atatia monstri. Pentru asta nu m-am copt indeajuns, literar vorbind.

Iolanda Malamen

Intra in discutie:
Pentru a putea intra in discutie trebuie sa fii autentificat ca utilizator CorectNews.
Daca nu ai cont, da click aici. Daca ai deja cont, da click aici.

Twitter is down for the moment!

CorectBusinessbeta

Afla tot despre business din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectPoliticsbeta

Afla tot despre politica in cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSocialbeta

Afla tot despre societate in cele 8 sectiuni ale site-ului AICI

CorectScITbeta

Afla tot despre stiinta din cele 5 sectiuni ale site-ului AICI

CorectSportsbeta

Afla tot despre sport din cele 9 sectiuni ale site-ului AICI

CorectLifestylebeta

Afla tot despre felul de trai din cele 7 sectiuni ale site-ului AICI

CorectArtsbeta

Afla tot despre arta in cele 6 sectiuni ale site-ului AICI

CorectDiasporabeta

Afla tot despre diaspora din cele 4 sectiuni ale site-ului AICI

CorectBooks »

Cumpara carti digitale la un pret mult mai bun decat cele clasice!

CorectBazaar »

Schimbi, vinzi si cumperi orice

Urmareste-ne pe:

© Copyright Corect 2010. Toate drepturile rezervate.